Faceți căutări pe acest blog

marți, 6 martie 2012

Traian Bădulescu - Șuțeanu: "NICHITA CEL PROFUND"


Martie - aniversarea  celor  trei mari români:
Radu Dumitrescu – Gyr, Mircea Eliade, Nichita Stănescu


NICHITA  CEL  PROFUND

  În aceste zile ale marilor tulburări naționale, - cînd daco-românii își recaută rostul și identitatea, descoperind, în sfârșit, dreptul democratic de a-și striga nemulțumirile în public, unul din criticii literari,- ținut până acum la margine, vâlceanu Eugen Negulici,- își ia curajul și dă publicității, după 22 de ani de interzicere,  volumul  „Istoria literaturii române în comunism”. Indrăzneala a iritat imediat oficialitățile care s-au sesizat prin criticul de stat de acum, supra-ponderabilul Alex Ștafănescu, care, de la biroul lui medievalic din studioul postului de televiziune tvr cultural, (unde este instalat drept „critic oficial”), se repede la confratele care „a ieșit din rând”, pe care îl face cu ou și cu oțet, (după modelul desființării lui Arghezi), care zice, atribuindu-i pervers gândirea lui autorului, astfel : „dintr-o atitudine iconoclastă, venită dintr-un teribilism adolescentin, reflex de defulare, de revanșă furibundă, târzie și cam pe degeaba, fiindcă literatura a ieșit cu totul  din raza de interes  a societății românești, devenind un muzeu vizitat de tot mai puțini oameni”. Iacătă viziunea lui Iliescu, trecută prin acești ochi prea mici pentru a vedea mare, arătând cum că s-a reușit menținerea capacului pe oală prin faptul că nu au ieșit pe piața literară acele opere care arată fața de chin a neamului sub comunism. Dar ele sunt și déjà circulă. Tineretul intelectual vede de acum limpede diferența între operele care exprimă „rezistența prin cultură” și cele ieșite din concepția „realismului socialist”. Puțin știu din școală despre primii scriitori comuniști - începând cu A. Toma, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marias Banuș până la mai tinerii, Nicolae Labiș, celălalt Nicolae, ucenicul lăcătuș, Stoian, Al. Andrițoiu, Eugen Frunză, Ștefan Iureș, D.R.Popescu-Dumnezeu și chiar Titus Popovici și Marin Preda, prin proza lor de debut, dar lecturile următoare, mai ales a celor cu înclinație spre literatură, cu precădere a celor cu mare interes pentru istorie și filozofie, au descoperit și pe cei care au rămas daco-români în sufletul lor, fapt pentru care opera lor este altfel decît a obedienților de teapa celor mai vocali, care au fost până mai încoace Corneliu Vadim Tudor și Dinu Săraru, aceștia încă în viață, și deloc amunțiți, Adrian Păunescu și cohorta de lătrăi în lozinci versificate, luați de Dumnezeu spre judecata lor în văgăunile iadului.   Din cărțile déjà apărute, cititorul român de azi știe aproape totul despre poeții mistici Vasile Voiculescu, (pierit în închisoare), dar și de Ioan Alexandru, ( cel ajuns chiar deputat, ieșit, în parlament,cu sfânta cruce de apărare în fața hoardei de  mineri ateiști ai adâncurilor pierzaniei), despre Radu Gyr, Nichifor Crainic și Aron Cotruș , dar și de Ștefan Augustin Doinaș, Cezar Ivănescu și Ana Blandiana, în fruntea cărora stă demn cel de al doilea poet național după Eminescu, trecutul demn prin „flăcările evului aprins”- NICHITA  STĂNESCU.
Felul eminescian, - adică daco-românesc,- în care a gîndit și a scris Nichita Stă-nescu l-a ajutat să treacă inteligent prin furcile caudine ale cenzurii acerbe comu-niste, creind, în contrapondere și de o și mai mare adâncime decât poezia școlăre-ască „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, profundul poem  „Un pământ numit România”, prin care ne aduce neamul de sub brazdă cu toate însușirile lui veșnice. „De două mii  de an acest pământi/ din trupurile noastre face parte”...ne reamintește marele ploieștean care stă treaz  noaptea și se uită înapoi, la neamul său...„Noaptea, în lanul cel de grâu,/ când fluier herghelia din prudișuri, /sun-tem de față eu și tu,/și tu și tu,/ vii și morții laolaltă.// Un nod e-n viață./ Restul frânghiei atârnă în jos./ O mie de stămoși atârnă aici/ de fiecare suflet”...
Inceputurile ființei noastre sunt  văzute de el sub semnul marii încleștări daco-romane, care au dus la desființarea statului cel mai vechi din Europa, dar nu și a neamului. In cutremurătorul  poem „Cohortlele romane” ni se prezintă „exact” imaginea bestială a comandantului roman, centurionul care le cere ostașilor alogeni  să-și umple casca de sânge dac, din care să bea pentru îmbărbătare. Deci iată viziunea reală a poetului neamului asupra realității de atunci, a unei contruntări pe viață și pe moarte, din care a învins dușmanul, și nu cel pe care nu l-am făcut frate de sânge, din care ne-am trage ca neam și țară. Este un semnal dat, peste poncifele oficiale și a istoriografiei greșite, în care și  originalul Nicolae Iorga  s-a lăsat prins. Nimeni însă nu amintește de cartea noastră de căpătâi care este „Dacia preistorică” a unicului Nicolae Densușeanu, dacian din chiar inima statului dac, Densușul de Alba. Structura noastră intimă, de neam creștin ortodox, este redată,-chiar strigată, în plin comunism,- prin mai mult decât piosul poem „Mutarea în lup”. „Mă mut în lup,/ sfântă maică Putna./ Tu, biserică de piatră,/ care ai crescut din mâinile două/ ale lui Ștefan cel Mare,/ care sta în genunchi/ și cu ochii la cer.// De durere, de singurătate,/ de grija pentru țară...// Mă mut în lup,/ sfântă maică Putna,/ în turla ta zidită de mâini/...vin și mă atârn,/ dar nu bat ding-dang,/ ci urlu,/ pentru că în turla ta / nu bat clopote,/ ci lupii.” Știind din familie că lupul carpatin  a fost simbol pe steagul dacilor, se întoatce și zice despre el: „Voi, lupi-lor, clopote la Putna de piatră,/ de veche vechime pentru zidirea ne-ngenun-chiată./ mă mut în voi și mi-e bine,/ ca să se știe că nu au murit bărbații în această țară/ și nici ce e vechi, ce e mit/ și nici ce se va naște a doua oară”...
     Revenind asupra dialogului sui generis pe care l-am purta cu el, (ca fost coleg de clasă la liceul Caragiale din Ploiești), și consemnat în volumul  „De vorbă cu Nichita”, revăd adâncimi care mă proiectează într-un viitor în care copii și nepoții noștri vor re-fi daci, sub forma etimologică modernă, aceea de dacieni, (antonim firesc la falsul români, impus de ușurătatea unor cronicari școliți afară, care au scris cu litere chirilice, prin care au introdus chiar în mijlocul cuvântului „â”-ul slav).
     Când l-am întrebat ce suntem dincolo de sentimentul național, pe care ni l-au insuflat părinții , răspunsul i-a fost unul socratic: „a fi e numai în ești”. Cum, adică?...„Fiindul din esteul tău e ceea ce avem adevărat și greu”. Dragostea de mamă, cel mai mare și primordial sentiment, la Nichita a fost un strigăt de durere fizică:  „Vai, vai, vai, mamă,/ cât te-a putut durea/,când m-ai născut!” In adoles-cență, când apare  întrebarea: ce este viața? el a răspuns instinctual: „ Viața este/ o scurtă absență/ între două inexistențe”...Existența noastră, extrem de scurtă în forma fugară de colegi de liceu, previziona un drum de plecare, drumurile pe care ne vom duce în cele patru zări incerte. El a ținut să ne roage: „ Dacă pleci la drum lung/ nu-ți lua mâinile cu tine...Lasă-ți cerul cu stele la măta...Dacă pleci la drum lung/  nu smulge copacul din rădăcini...Dacă pleci la drum lung/ fă-te cuvânt/ și numai cuvânt,/ dacă pleci la drum lung”...Fiindcă, adăoga el: „Nu puțină e clipa vieții noastre,/ ci foarte grăbită...Imi este dimineața seară,/ creierul meu îmi este sclav”... El a luat foarte în serios natura și nu s-a extaziat în fața trecătorilor oameni, chiar dacă unii au devenit personalități istorice. Zicea: „Cam mă mir de Cantemir,/ de Năstasă,/ nici că-mi pasă:/ de Nichita,/  nici atâta,/ iar de codrul verde/ inima-mi în piept e!”...La previzionarea profului nostru de istorie - Simache, cel legendar, - cum că el este ăla  care „poartă povara harului”, s-a apărat cu replică întrebătoare: ”De ce să zică așa?/ De ce să-mi complice cu asta/ viața mea  trecătoare  și umblătoare?”...Odată, după terminarea orelor de sport, (pe stadionul unde a început căderea zgomotului unui cenaclu umblător ca  „o stafie urlătoare prin România”), el s-a tot uitat în sus și a oftat: „Mă gândesc de șapte ori odată/  să trăiesc și altădată/ ca și niciodată”...refuzând astfel apriori „consacrarea”, care este „renunțare” la viața liberă. „Noi  nu putem ascunde/ cerul de sub stele,/ el e vădit privirii mele,/ cum mi-e vădită inima/ sub coapsă de la trunchi și rea...Eu mă trag dintr-o stea căzătoare”...„Eu, dacă ar fi după mine,/ aș fugi de trecerea timpului/ ca de năvălitori,/ lăsându-mă în înghe-țata pustiime/  pe care o trăiesc uneori”... După natură, limba neamului i-a fost bucuria și respectul  total: ”Ce patrie minunată este această limbă!”.„Limba română  este patria mea”, explică imediat despre cine este vorba, aducând  subs-tanța ei sfântă: „Pentru că, viu fiind,tu/  muntelui munte i-ai zis,/ pe iarbă – iarbă a-i numit-o:/ la tine izvorul izvorește,/ viaț se trăiește trăind-o: trăind-o de două ori,/ odată călcând cu talpa pe pământ/ și altădată în cuvântul talpăpepământ, fiindcă „mai vie este limba noastră/ decât oricare scriere a ei”... In sfârșit, despre poezie, - lumea lui totală,- a avut o explicație simplă: „Poezia nu este într-o limbă anume,/ într-un suflet anume,/ fără de nume”...„Slujirea poeziei este durere și numai durere,/ iar măreția poeziei/ se află în depășirea ei”...Știa bine că la baza ei stă limba și adevărurile vieții: despre adevăr în sine a avut o mare rezervă: „ Eu nu iubesc adevărul, ci dragostea./ Adevărul duce la crimă, / dragostea la iubire”. Deși viața poetului a socotit-o  ca pe cea a soldatului, onorurile militare l-au lăsat rece,prin zicerea: „Fiecare poet ar trebui să primescă o medalie,/ ca să aibe ce să arunce pe fereastră”. Deci...nu favorurile materiale, nu supramediatizarea, nu lau-da jenantă, ci profunzimea, nezisă, dar totuși exprimată prin ceea ce a numit „necu-vintele” , unde stau privirea, simțirea, gândirea, profundul omenesc, adunat în opera acestui  poet al dacienilor, nici ei vocali după mii de ani, dar existând în întregul pământ din jurul Carpaților, de la Nipru până în Boemia, de la Adriatica  la Marea Neagră, acolo unde graiul melodios al unui Cotizo și a unei Neda, copiii su-praviețuitori ai regelui erou Decebal,  se aude, odată cu ciripiturile păsărilor cerului din codrii seculari, umplându-ne simțirea de încredere și speranță perpetuă.

Traian Bădulescu - Șuțeanu