Someșan Grigore-Toma
Concilium Vaticanum Secundus
După moartea lui Pius XII (9 octombrie
1958), pe scaunul lui Petru este ales Patriarhul Veneţiei Angelo Roncalli, care
şi-a luat numele de Papa Ioan al XXIII-lea. Întrucât acesta era înaintat în
vârstă, avea 77 de ani, era considerat doar un Papă de tranziţie, însă această
concepţie este spulberată după doar trei luni de pontificat, când la 25
ianuarie 1959 spre surpriza generală, în prezenţa cardinalilor reuniţi în
Basilica San Paulo Fouri le Mura, Ioan anunţă convocarea unui Conciliu Ecumenic
“de tip special însă, având drept temă
înoirea internă (aggiornammento) a Bisericii, pentru a răspunde eficient
problemelor lumii contemporane; înoire internă care să facă Biserica Catolică
credibilă şi atractivă pentru creştinii separaţi de Roma, chemaţi să urmărească
aceste eforturi ca o pregătire şi o contribuţie la căutarea unităţii creştine.”[1]
Lunile care au urmat au fost de o
intensă activitate, nu doar la Roma ci în întreaga lume, însă “ la Roma bătrânul Papă părea că vrea să se
grăbească şi nu înceta să vorbească şi să acţioneze. Tinerilor le explica
faptul că Conciliul nu este o adunare speculativă ci un organism viu şi
vibrant.” [2]
Pentru pregătirea lucrărilor
proiectatului Sinod Ecumenic, Papa a decretat în 17 mai 1959 constituirea unei
comisii ante-pregătitoare, având ca preşedinte pe Cardinalul Domenico Taradini,
acesta având ca sarcină “luarea legăturii
cu episcopii, teologii, Universităţile Catolice din lume pentru a obţine
recomandări, sugestii şi pentru a determina în linii largi problemele ce vor
trebui dezbătute la viitorul Sinod” [3]
Termenul de Sinod Ecumenic a făcut
presa bisericească romano-catolică să sublinieze că era o invitaţie specială
făcută celorlalte biserici să vină să se integreze de bunăvoie în sânul
Bisericii Catolice, această idée se conturase şi din pricina cuvintelor
îmbietoare din discursurile Suveranului Pontif, el adoptând în limbajul oficial
expresii de genul: reconciliere, împăcare, biserici surori etc. Lucrurile s-au
schimbat în momentul în care s-a văzut reacţia celorlalte biserici creştine, în
primul rând cea Ortodoxă care ia o poziţie dârză, iar poziţia aceasta l-a făcut
pe Papa Ioan să vorbească de un Sinod intern al Bisericii Catolice.
În cele ce urmează vreau să vedem care au fost luările de poziţie a
Bisericii Ortodoxe, astfel “Patriarhul
Athenagoras al Constantinopolului a luat la cunoştinţă indirect, prin radio şi
presă de aşa-zisul Sinod Ecumenic şi a întâmpinat cu bucurie iniţiativa dar a
înţeles că o unire dogmatică este imposibilă.” [4]
Cu ocazia vizitei episcopului de Canterbury, Sanctitatea sa Athenagoras a
declarat referitor la Sinod că “e gata să
meargă pentru cauza unităţii Bisericii, chiar la Roma cu condiţia de a fi
primit ca egal” [5].O atitudine dârză, dar o
atitudine conforma cu învăţătura biblică şi cu canoanele celor şapte sinoade
ecumenice. Profesorul I.G.Coman, într-un articol, arată de ce II Vatican nu
poate fi considerat un sinod ecumenc iar un prim considerent este şi cel
amintit de Patriarhul Ecumenic, adică supremaţia papală, “eclesiologia papală exclude sinodul ecumenic”.[6]
Am
văzut aşadar reacţiile Bisericii Ortodoxe în legătură cu ecumenicitatea
sinodului de la Vatican, care va rămâne în istorie cu numele de Conciliul
Vatican II, şi care a adus schimbări “violente
în Biserica Romano-Catolică încât uniiclerici şi laici au fost
dezorientaţi.Dacă unii conservatori blamează Conciliul li se poate răspunde că
furtuna era gata să lovească Biserica şi numai viziunea unui papă învăţat şi
inspirat a dat posibilitatea Bisericii de a se pregăti pentru a înfrunta
furtuna”[7].
Ioan
al XXIII, observă acest pericol de care vorbeşte Murray, şi este ferm convins
că o schimbare internă, o deschidere a Bisericii Catolice faţă de Răsăritul
ortodox, pe care-l cunoştea destul de bine, ar face bine întregii creştinătăţi,
pentru că “nu este uşor să fi creştin
autentic în contextul societăţii moderne străbătute de forme de păgînism
renascut”[8] cum frumos scria
papa Ioan Paul după câţiva ani,
din păcate atitudinea favorabilă faţă de ortodoxie a bătrânului papă nu va
influenţa şi pe urmaşul său, Paul VI, care, deşi continuă opera magistrală a
înaintaşului sau, “revine la vechea
practică catolică, accentuând primatul şi infaibilitatea papală precum şi
uniatisnul”[9] .
CONCILIUL
Pentru
pregătirea lucrărilor s-au constituit 12 comisii, care au avut sarcina de a
trasa în linii mari coordonatele dogmatice ale conciliului, abia după ce
acestea şi-au îndeplinit sarcinile, papa a putut deschide lucrările la care au
participat peste 2400 de episcopi, “abordând
o tematică vastă, fiind promulgate 16 documente,4 constituţii, 9 decrete şi 13
declaraţii”.[10] Bisericile creştine şi-au trimis doar reprezentanţi, dar după anevoioase
tratative. În cele ce urmează voi arăta părerile sau luările de poziţie ale
acestor observatori pe marginea discuţiilor de la fiecare sesiune, un lucru
important de amintit: şi observatorii au avut în faţă aceleaşi hărţi pe care
le-a avut şi părinţii conciliari.
Sesiunea
I –a (11 octombrie-8 decembrie 1962)
-
despre
izvoarele revelatiei
-
despre
păstrarea curată a tradiţiei
-
morala
creştină
-
despre
căsătorie,castitate,familie,feciorie
-
despre Sf. Liturghie
-
despre
mijloacele de comunicaţie socială
-
despre
unitatea Bisericii
-
despre
Biserică
-
despre
Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor
La această sesiune au participat printre
observatori şi o delegaţie rusă.”Comentariile
lor asupra primei audienţe,au fost pozitive, la adresa Papei Ioan”.[11]
Sesiunea a-II-a ( 29 septembrie-4 decembrie1963) - sub preşedinţia
papei Paul al VI-lea.
-
teologia Bisericii
-
înnoirea ei internă
-
promovarea unităţii creştinilor
-
dialogul cu lumea contemporană
“După
această sesiune pr. Nissiotis a subliniat efortul catolicilor de a trece de la
monolog la dialog dar despre ecumenism a remarcat ignorarea voluntară a
principalei dificultăţi, pretenţia Romei de a fi centrul unităţii”.[12]
Sesiunea a-III-a (14 septembrie-21noiembrie 1964)-si-a
ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate, se pare ca a fost cea
mai dramatică. S-au reluat discuţiile despre Biserică, laicat ca poporul lui
Dumnezeu, despre caracterul eshatologic al Bisericii.” După această sesiune profesorul Radopulos a spus printre altele:
Recunoaştem că ne separă probleme de fond....studierea documentelor acestui
Conciliune fac să tragem concluzia că astfel de probleme nu se vor rezolva în
viitorul apropiat”.[13]
Sesiunea
a-IV-a (14 septembrie-8 decembrie 1965)
-
decretul privind misiunea episcopilor
-
cel privind reînnoirea vieţii consacrate
-
despre formarea preoţească
-
despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine
Aceasta
este o scurtă prezentare a celor ce sau discutat la sesiunile Sinodului, însă
nu totul a fost aşa de simplu cum pare, fiindcă ideea papei Ioan al XXIII-lea
de a respecta vocea liberă a sinodului, la urma urmei “o mare noutate a Conciliului II Vatican în comparaţie cu celelalte
sinoade din trecut”[14] , a făcut pe
unii teologi să ridice probleme spinoase, amintesc de profesorul Kung, care
intru-un studiu dedicat infailibilităţii
“critică modalitatea folosirii ei
la discreţia absolută a papei, nemaifiind nevoie
de aprobarea Bisericii, pentru hotărârile luate singular de papă; el arată că
în sensul strict al cuvântului numai Dumnezeu este infailibil”[15]. În cartea sa, intitulată, Biserica, propune să privim trei probleme referitoare la chestiunea infailibilităţii: ”cine i-a dat lui Simon numele de Chefa,
Iisus cel istoric sau comunitatea respectivă? cuvintele din Matei 16,18 au fost
spuse de Iisus cel istoric sau atribuite lui de comunitate?aceste cuvinte
acordă lui Petru o putere reală de conducere monarhică şi juridică, sau numai o
poziţie istorică mai deosebită?[16]
Din nefericire vocea profesorului
Kung a fost una singulară, deşi unii
teologi, tacit, au aprobat ceea ce acesta susţinea, dovadă fiind prefeţele
scrise la cartea, marelui professor (Biserica), carte ce i-a conferit din
partea unor cardinali titlul de “oaie
neagră”[17], expresia aparţinând teologului H.Schauf. A fost
numit oaie neagră a catolicismului deoarece, “Kung se apropie de doctrina ortodoxă centrată pe infailibilitatea
întregii Biserici, o Biserică inefabilă dar nu personae inefabile”- după
cum frumos afirmă ÎPS Antonie Plămădeală[18].
Vizitele făcute reciproc de către papa
Paul al IV-lea şi Sanctitatea Sa Athenagoras, au făcut pe mulţi să creadă că
dialogul iubirii între Bisericile surori este cea mai sigură cale spre unire,
crezând dialogul teologic de prisos, însă nu a fost aşa . Perioada iubirii s-a
rezumat la un schimb de amabilităţi verbale, care nu au avut şi nu au nici
astăzi un efect esenţial, prin schimbarea vreuneia din poziţiile doctrinare ale
celor două Biserici.
După încheierea Conciliului Vatican,
se vede o schimbare de atitudine a
Bisericii Catolice faţă de ortodoxie „conciliul
II Vatican a făcut pasul revoluţionar al asumării unei eclesiologii deschise,
în care eclesialitatea Bisericii Catolice este afirmată în deplinătatea ei, dar
fără ca prin aceasta să fie negată eclezialitatea altor comunităţi creştine
,situate în afara jurisdicţiei Romei”[19].
Directiva pentru ecumenism mai precis
pentru aplicarea decretului, despre
ecumenism, al Conciliului II Vatican, merge foarte departe „în propunerile pentru comuniunea în taine
între catolici şi ortodocşi, ca preludiu al deplinei comuniuni....se admit
rugăciuni comune, se admite catolicilor să se spovedească la preoţi ortodocşi,
să primească Maslu în cazuri de necesitate”[20]
O situaţie asimilară poate fi
semnalată şi în cazul adaosului Filioque[21] , ”documentele politice actuale a Bisericii Romano-Catolice după Conciliul
II Vatican (1962-1965) arată o anumită îngăduinţă, faţă de dogma Filioque şi în
mod concret lasă să se înţeleagă că Biserica O occidentală ar putea să accepte
Simbolul şi fără adaos în spaţiul
cultului. În anumite împrejurări se rosteşte Simbolul şi fără adaosul
Filioque.”[22]
Dintr-un punct de vedere, aceste
prevederi reprezintă o atitudine cu totul nouă , faţă de cea de pe vremuri,
când la noi în Ardeal un credincios era rebotezat dacă venea din Biserica
Ortodoxă.
Referitor la noua atitudine, părintele
Stăniloae, mult mai profund, spunea că prin această atitudine „se poate crea o confuzie, o situaţie
neplăcută, credincioşii ortodocşi pot sădea pradă prozelitismului, să creadă că
nu există nici o diferenţă între cele două confesiuni, pe când credincioşii catolici sunt mereu
instruiţi cu privire la poziţia Romei, faţă de Ortodoxie.
Sfântul părinte, Benedict al XVI-lea
spunea intr-un interviu „Conciliul voia
să marcheze trecerea de la o atitudine de conservare la o atitudine misionară.
Mulţi uită că conceptul conciliar opus lui conservator, nu este progresist ci
misionar.”[23] Din câte se pare
aceasta este atitudinea Apusului faţă de Conciliu.
1.
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura
Institutului biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1998.
Volume:
2.
Ică, Ioan
jr., “Perspective asupra Conciliului
Vatican II” , Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2004.
3.
Ioan Paul al
II-lea, Planul lui Dumnezeu-decalog
pentru mileniul II, trad. Willi Truwikl, ed. Enciclopedică, Bucureşti ,
1999.
4.
Lazu, Robert,
„Farmecul discret al teologiei”,
ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
5.
Matsoukas,
Nikolaus, „Teologia Dogmatcă şi Simbolică
II”, trad. Nicuşor Deciu,ed. Bizantină Bucureşti,2006.
6.
Poupard,
Paul, “Conciliul Vatican II ”, trad.
Aurelian Băcilă, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş,
2008.
7.
Ratzinger, Josef, Raport asupra credinţei”, trad. Mihai
Petraşcu, Ed. Sapienţia , Iaşi 2011.
Studii și articole:
8.
Bria,
Ioan,”Teologia romano-catolică şi conciliul II Vatican” ,Ortodoxia, nr.1,anul 1964.
9.
Coman, Ioan
G., ”Sinodul II Vatican în lumina sinoadelor ecumenice”, Ortodoxia,nr.3,anul 1962.
10.
Ionescu,
Barbu, “Lucrările primei sesiuni a Conciliului de la
Vatican”, Ortodoxia,nr.1, anul 1964.
11.
Plămădeală, Antonie,
”Hans Kung şi declaraţia Mysterium Eclessae”, Ortodoxia, nr.1, anul 1974.
12.
Murray,
Robert, ”Orientări noi în teologia Romano –Catolică după Vatican II”, Ortodoxia,
nr.1, anul 1972.
13.
Rămureanu,
Ioan, “Ce este şi ce urmăreşte
aşa-zisul Sinod Ecumenic proiectat de papa Ioan al XXIII-lea” Ortodoxia,
, nr.3, 1962.
14.
Stăniloae, Dumitru,
„Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox”, Ortodoxia, nr.4, anul 1967.
15.
Vasiliu, Cezar,
“Relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă de la anunţarea
Conciliului Vatican II până în decembrie 1970”, Ortodoxia, nr.1, anul 1976.
[1] Ioan Ică
jr. “Perspective asupra Conciliului
Vatican II” , Ed. Galaxia
Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2004, p. 66.
[2] Poupard Paul “Conciliul Vatican II ”, trad. Aurelian Băcilă, Ed. Galaxia
Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2008, p.5.
[3] Pr. Prof. I. Rămureanu “Ce este
şi ce urmăreşte aşa-zisul Sinod Ecumenic proiectat de papa Ioan al XXIII-lea” Ortodoxia, nr.3, 1962, p. 358.
[5] Ibidem, p. 366.
[6] Pr.Prof.I.G.Coman,”Sinodul II Vatican în lumina sinoadelor ecumenice”, Ortodoxia,nr.3,anul 1962, p.316.
[7] R.Murray ”Orientări noi în teologia Romano –Catolică după Vatican II”, Ortodoxia,
nr.1, anul 1972, p. 27.
[8] Ioan Paul al II-lea, Planul lui
Dumnezeu-decalog pentru mileniul II, trad.Willi Truwikl, ed. Enciclopedică,
Bucureşti , 1999, p. 5.
[9] Cezar Vasiliu, “ Relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă de
la anunţarea Conciliului Vatican II până în decembrie 1970”, Ortodoxia, nr.1, anul 1976, p.51.
[11] Cezar Vasiliu, art.cit, p.87.
[14] Barbu Ionescu, “Lucrările primei sesiuni a Conciliului de la
Vatican”, Ortodoxia,nr.1, anul 1964,
p.11.
[17] Ioan Bria,”Teologia romano-catolică şi conciliul II Vatican” ,Ortodoxia, nr.1,anul 1964, p.140.
[18] Antonie Plămădeală,”Hans Kung şi declaraţia Mysterium Eclessae”, Ortodoxia, nr.1, anul 1974, p.14.
[20] Dumitru Stăniloae, „Coordonatele ecumenismului din punct de vedere
ortodox”, Ortodoxia, nr.4, anul,
1967, p. 509.
[21] Învăţătura care susţine că şi Fiul, ca al dolea principiu, purcede pe Duhul Sfânt, o
învăţătură care constituie o deosebire importantă a romano-catolicismului faţă de Biserica Ortodoxă.
[22] Nikolaus Matsoukas, „Teologia
Dogmatcă şi Simbolică II”, trad. Nicuşor Deciu, ed. Bizantină Bucureşti,
2006, p. 94.
[23] Josef Ratzinger, Raport asupra
credinţei”, trad. Mihai Petraşcu, Ed. Sapienţia , Iaşi 2011, p.13.
