Alexandra-Iulia ZĂRNESCU - CUVÂNTUL XENOFOBIE TREBUIE SCOS DIN UZ

CUVÂNTUL XENOFOBIE TREBUIE SCOS DIN UZ

Alexandra-Iulia ZĂRNESCU

                        

Motto: Stupiditas contagiosa est

            Ultimii ani au prilejuit – îndeosebi în preajma şi după aderarea României la Uniunea Europeană – folosirea excesivă a cuvântului „xenofobie“. Evident, el fusese utilizat şi înainte, dar, cu ocazia aderării, s-a ajuns la apelarea foarte frecventă a cuvântului „xenofobie“, ceea ce a făcut să-mi producă o stare de greaţă doar din cauza repetării excesive a cuvântului. Faptul că utilizarea lui era făcută cu scopul de a arăta lumii că „românii suferă de xenofobie“ îmi producea, în plus, o stare de revoltă. Deoarece, în formulările respective, se pretindea că românii manifestă xenofobie faţă de ţigani, jidani, evrei, maghiari şi alţi minoritari doar pentru a se confecţiona învinovăţiri false contra noastră şi, apoi, pentru a ni se imputa aceste păcate spre a ne induce un complex de inferioritate şi, mai ales, complexul de vinovăţie, cu scopul ca să fim îngenuncheaţi mai uşor şi, în final, să fim puşi la plată pentru „despăgubiri“!

În toate cazurile, este folosit – de către politicieni, analişti, ziarişti, chiar şi de către cei care au redactat legile – cu acelaşi sens: că noţiunea xenofobie înseamnă ură faţă de străini. Or, cu educaţia mea făcută de Biserica Ortodoxă şi de părinţi, cu instruirea dobândită în facultate, cu experienţa mea de viaţă şi, mai ales, de expat (vezi, de exemplu, SANTINELA, nr. 19, august 2007, pag. 8-9), am putut să-mi dau seama că românii nu sunt „xenofobi“, nu manifestă ură faţă de străini – altfel nu s-ar fi aciuat atâţia pe aici atât în decursul Istoriei, cât şi, îndeosebi, în epoca nefastă a Tranziţiei!

În interviul „Cât de «retrograd» este Mihai Eminescu?“, postat, în 20 august 2005, pe Altermedia, [1] d-l Radu Mihai Crişan, doctor în economie, a subliniat că „termenul xenofobie înseamnă nu ură, ci frică faţă de străini“. Pornind de la această remarcă a domniei sale – primul, după cunoştinţa mea, care a semnalat-o, dar care semnalare a rămas, ulterior, complet ignorată! –, am început să cercetez conţinutul cuvântului, dar furia mi-a sporit, în loc să-mi treacă. Şi iată de ce.

În Le Petit Larousse illustré, Ed. Larousse, Paris, 2007, pag. 1083, am găsit următoarele: „XÉNOPHILE, adj. et n. (gr. xenos, étranger, et philos, qui aime). Rare. Qui manifeste de la sympathie envers les étranger.“ Ca să nu rămână dubii de înţelegere – mai ales pentru toantele şi tonţii ironizaţi de ziaristul Ion Cristoiu –, traduc: „xenofil, adjectiv… (provine din cuvintele greceşti xenos, străin, şi philos, care iubeşte). Rar. Care manifestă simpatie faţă de străini“. Apoi, urmează acestea:

„XÉNOPHOBE, adj. et n. Qui manifeste de l’hostilité envers les étrangers.

XÉNOPHOBIE, n.f. Hostilité systematique à l’égard des étrangers, de ce qui vient de l’étranger.“ Să traduc, din nou, inclusiv pentru prostănacii persiflaţi de Mircea Badea: „xenofob, adjectiv… Care manifestă ostilitate faţă de străini. Xenofobie, s.f. Ostilitate sistematică cu privire la străini, la ceea ce vine din străinătate.“ Aceste explicaţii m-au determinat să mă lămuresc, mai bine, ce-i cu „ostilitatea“, la pag. 509:

„HOSTILE, adj., (lat. hostilis, de hostis, ennemi). 1. Qui manifeste de intentions agressives, qui se conduit en ennemi. Atitude hostile. 2.Qui manifeste d’hostilité, de la désapprobation. Un vot hostile. (…)“. E ca pe româneşte, nu mai traduc. În limbajul militar codificat, codul „Ostil“ înseamnă, absolut neechivoc şi imperativ, „Duşman care trebuie distrus imediat ce este detectat“ (vedeţi şi filmul american Codificat „Ostil“, despre avionul de pasageri sud-coreean doborât de aviaţia de vânătoare sovietică, fiindcă l-a confundat cu un avion-spion american şi, ca atare, a fost codificat „Ostil!“ şi distrus).

Aşadar, conform explicaţiei din Larousse, xenofobia este manifestarea atitudinii duşmănoase, a urii faţă de străini; de aici până la sensul, echivalent şi consemnat expressis verbis, „xenofobia = ura faţă de străini“, nu mai e decât un pas, pe care l-au făcut dicţionarele româneşti. Trebuie să reţinem faptul important că, din dicţionarele noastre, se ştie – inclusiv de către cei care au redactat legile – că noţiunea xenofobie înseamnă ură faţă de străini. Aşa scrie în DEX:

„XENOFOB, -Ă, xenofobi, -e, adj., (…) (Persoană) care manifestă ură faţă de persoane de altă naţionalitate sau faţă de alte popoare. – Din fr. xénophobe.

XENOFOBIE, s.f., Ură faţă de străini şi faţă de tot ce este străin. Din fr. xénophobie“ (cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – DEX, Editura Academiei R.S.R., 1975, pag. 1034). Dar, dacă xenofobie însemnă „ură faţă de străini“, atunci am preluat, şi eu, această semnificaţie – fiindcă „Aşa scrie la dicţionar!“, care este o autoritate –, luându-mă după proşti; şi, ca mine, toţi ceilalţi.

Este necesar să reţineţi că dicţionarul Larousse expune etimologia cuvântului xénophile, dar, două cuvinte mai jos, pentru xénophobe a uitat, decenii la rând, să o mai releve. Menţionez că dicţionarul Larousse, ediţia 2007, repetă – cel puţin la aceste articole – ediţia din 1993 (vezi pag. 1083), care, la rândul, ei o repetă pe aceea din 1974 (ediţiile anterioare nu le-am consultat). După cum se vede, autorii DEX-ului nu au făcut decât să copieze, cu neruşinare, dicţionarul Larousse. Dar făcătorii noştri de dicţionare nu s-au grăbit să-şi pună problema sensului exact al termenului, ci au copiat, pur şi simplu, imbecilul text francez. Ediţia din 1975 a DEX-ului a apărut sub egida Institutului de Lingvistică al Academiei Republicii Socialiste România (R.S.R.) şi ediţiile ulterioare au recopiat-o pe aceasta! Exigenţele limbajului academic mă împiedică să spun că autorii care au redactat respectivele articole au fost nişte tâmpiţi, dar aşa ar trebui să le zic. Fiindcă, în consecinţă, ne-au tâmpit şi pe noi, prin preluarea lecţiunii respective!

Tot la mimetism – adică la copiere – au apelat şi Florin Marcu şi Constant Maneca, autorii Dicţionarului de neologisme (voi cita din ediţia a III-a, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986), numai că, în cazul lor, lucrurile sunt mai grave. Într-adevăr, în cazul DEX-ului şi, fireşte, al dicţionarului Larousse, întrucât există multe grupuri de autori şi colaboratori, care şi-au divizat munca pe litere, pe tematici etc., este greu pentru cineva din echipă să aibă perspectiva întregului, să aibă, adică, rolul de „cap limpede“. Dar, când sunt două capete care colaborează, lucrurile se simplifică sub acest aspect şi fiecare trebuie să verifice inclusiv munca celuilalt, spre a se corecta şi completa reciproc – dar nu şi pentru a se bate cap în cap!

Or, în lucrarea cuplului comic Marcu-Maneca, lucrurile se bat, într-adevăr, cap în cap, negru pe alb: „XENOFOB, -Ă, … (cel) care urăşte persoanele sau popoarele de altă naţionalitate, care este duşman a tot ceea ce este străin. [ < fr. xénophobe, cf. gr. xenos – străin, phobos – ură]. Vă rog să remarcaţi cum contagiunea cu stupiditate (sună mai elegant decât tâmpenie!) face un „progres“ prin tandemul Marcu-Maneca: ei „dezvoltă“ bagajul informaţional conţinut de Larousse (şi, implicit, de DEX, pe care le copiază) şi oferă – cu intenţia vădită de a-şi spori „ştiinţificitatea“ demersului şi credibilitatea volumului lor – provenienţa şi etimologia cuvântului xenofob, unde etimologie înseamnă „studiul înţelesului adevărat“. Dar să analizăm cât de „adevărat“ este sensul dat în dicţionarul lor: „FOBIE, s. f., stare de frică bolnăvicioasă, obsedantă şi nemotivată. ● repulsie, antipatie  pentru ceva. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „teamă (patologică) de“, „aversiune faţă de ceva“, „fobie“ [gen. -iei. / < fr. phobie, cf. it. fobia, gr. phobos – frică] (cf. op. cit., pag. 459). Idem la: „AGORAFOBIE s. f. teamă nemotivată de a traversa locuri deschise, pieţe etc. [< fr. agoraphobie, cf. gr. agora – piaţă publică, phobos – frică] (op. cit., pag. 40). Aceeaşi corectă explicaţie etimologică se dă pentru claustrofobie şi fotofobie.

Aşadar, de la începutul şi până la mijlocul Dicţionarului de neologisme, fobie – phobos – înseamnă frică, iar la sfârşitul lui înseamnă ură; în interiorul explicitării articolului xenofobie, phobos înseamnă numai ură; la fel este în DEX, deşi încă de la lecţia de astronomie, din liceu, se ştie că sateliţii planetei Marte se numesc Phobos (Frica) şi Deimos (Groaza). Ulterior, Florin Marcu, în al său Marele dicţionar de neologisme, „ediţia a IX-a, revăzută, adnotată, corectată“, menţine aceeaşi explicaţie corectă pentru agorafobie, claustrofobie şi fotofobie, şi aceeaşi „explicaţie“ greşită, contrară, pentru „xenofobie“ (cf. idem, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007, pag. 1005). Adică, a preluat, de la o ediţie la alta, acelaşi text, deşi se laudă că l-a „revăzut, corectat“ etc.

Aceste dicţionare proaste („româno-franceze“!) au provocat pandemia utilizării greşite a termenului xenofobie, căruia i-au dat sensul opus: cum că ar însemna „ură faţă de străini“. Nu, nestimaţi imbecili, înseamnă „frică extremă, groază faţă de străini“. Şi oricât aţi „îmbogăţi“ dicţionarele, noţiunile „frică“ şi „ură“ nu sunt interşanjabile. Din cultura mea generală – obţinută, fireşte, inclusiv din dicţionare – ştiam că „fobie“ înseamnă „frică, groază“. În compunerea savantă, fobia înseamnă frică excesivă – adică groază, aversiune (eventual patologică) – faţă de ceva. Sensul de „frică, groază“ este conţinut în cuvintele agorafobie, claustrofobie, fotofobie, hidrofobie, hobofobie şi multe altele (cf. John Naish, Ghidul ipohondrului, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, pag. 182-184). Pentru a respecta adevărul istoric, este necesar, totuşi, să precizez că şi Larousse, în explicitarea cuvântului, spune:

„PHOBIE, n.f., (gr. phobos, effroi). 1. Aversion très vive; peur instinctive. 2. PSYCHIATRIE. Crainte déraisonnable à l’égard d’objets, de situations ou de personnes, dont le sujet reconnaît le caractère injustifié, mais qu’il ne peut surmonter.“ Să traducem – pentru imbecilii dezavuaţi de preşedintele Traian Băsescu, cel care a şi introdus în limbajul mass media peiorativul neacademic „imbecil“ – explicaţia de mai sus: „s.f. (gr. phobos, groază). 1. Aversiune foarte puternică; teamă instinctivă. 2. PSIHIATRIE. Spaimă iraţională faţă de obiecte, situaţii sau persoane, al cărei caracter nejustificat subiectul îl recunoaşte, dar peste care nu poate trece“.

Deci, şi în franceză, fobie înseamnă frică, groază, în cazul când e vorba de articolul independent de dicţionar phobie, dar înseamnă ură atunci când este auxiliar în termenul „savant“ xenofobie! Ca să vedeţi cât de „savant“ este textul francez, pe care copiştii noştri nătărăi l-au ingurgitat ca pe-o bomboană franţuzească! Este evident, încă o dată, că aceşti copişti de dicţionare au reprodus textul francez cu toate greşelile sale. Din păcate, greşeala s-a produs în condiţiile lucrului la grămadă şi fără să se verifice, în final, concordanţa, completitudinea logică a explicaţiilor date articolelor din dicţionar.

Dar, veţi zice, Dicţionarul Enciclopedic trebuie să reprezinte, prin ştiinţificitatea sa, o veritabilă autoritate în materie. Într-adevăr, aşa ar trebui. Iată, însă, ce spune această „autoritate“:

XENOFOBIE (phobos „frică“) s.f. Atitudine de teamă, de respingere şi ură faţă de persoanele străine, de grupul etnic din care fac parte acestea (op. cit., Editura enciclopedică, Bucureşti, 2009, vol. VII, pag. 486). Vedeţi că începe corect: xeno=străin, phobos=frică. Nu ca cuplul Marcu-Maneca, care, la începutul dicţionarului, scrie phobos=frică, iar la sfârşit phobos=ură! Dar „autoritatea“ în cauză continuă punând împreună şi teama şi respingerea şi ura: adică face un ghiveci cu varză creaţă, dar care produce greaţă.

Elocvent pentru lipsa de ştiinţificitate a dicţionarului Larousse, a DEX-ului, a dicţionarului Marcu-Maneca şi, fireşte, a celorlalte care le imită într-un fel sau altul, este faptul că, dacă făcătorii lor ar fi consultat, totuşi – aşa cum este obligatoriu în acest gen de activitate –, şi alte dicţionare, atunci ar fi descoperit greşeala în care persistă Larousse, probabil de pe la 1950 încoace. Astfel, în Nouveau dictionnaire étymologique et historique, par Albert Dauzat, Jean Dubois et Henri Mitterand (troisième édition revue et corrigée, Librairie Larousse, Paris, 1964, pag. 802), explicaţia este alta, aceea corectă: „xénophobe, 1906, Lar.; du gr. xenos, étranger, et phobos, effroi. ║ xénophobie id.“ Aceeaşi explicaţie corectă o dă Merriam-Webster’s Online Dictionary pentru xenophobe [2]: „one unduly fearful of what is foreign and especially of people of foreign origin“ – adică „cineva înfricoşat de ceea ce este străin şi, în special, de indivizii de origine străină“.

La începutul anului 2009, o editură a publicat seria Ghidul xenofobului, o colecţie de autori aparţinând diferitelor popoare, care caută să demonstreze că autohtonilor nu trebuie să le fie frică de străinii aparţinând celorlalte popoare, fiindcă fiecare popor are calităţile şi defectele lui, care-l fac similar poporului în cadrul căruia trăiesc minoritarii altor naţiuni. Ceea ce este semnificativ este faptul că, pe coperta fiecărei broşuri tratând despre un anumit popor – ruşi, sârbi, izraeliţi, germani, englezi ş.a. –, figurează această explicaţie: „XENOFOBIE: s.f. (xénophobie) frică iraţională de străini, probabil justificată, întotdeauna de înţeles“.

Este util de aflat de unde a luat traducătorul – sau realizatorul copertei – această explicaţie corectă, de negăsit în Larousse şi, probabil, nici în alte dicţionare franţuzeşti! Dar, oricum, Larousse – care este cel mai uzitat dicţionar – a contribuit, tocmai din acest motiv, la diseminarea prostiei cum că xenofobie ar însemna nu frică, ci dimpotrivă, „ură faţă de străini“!

În mod normal, dar la fel de obligatoriu – şi, mai ales, de prioritar, chiar dacă îl adaug pe listă ca ultim demers –, autorii şi colaboratorii dicţionarelor care au schimonosit sensul cuvântului xenofobie (dacă n-ar fi fost decât simpli confecţioneri de dicţionare) ar fi trebuit să consulte neapărat şi un dicţionar greco-francez, greco-englez, greco-român, greco-grec etc., să vadă ce-i cu acest phobos – φόβος. Pe wiktionary [3] se prezintă aceste explicaţii: „φόβος (genitive φόβου) m, second declension; (phobos)

1. fear, terror, alarm, fright, panic     (1. frică, teroare, alarmă, înfiorare, panică)
2. The act of fleeing: flight, retreat    (2. Actul de a fugi: fugă, retragere)
3. awe, reverence                             (3. frică + veneraţie, obedienţă)    
4. That which causes fear: terror“     (4. Ceea ce cauzează frică: teroare).

În schema de mai sus se distinge o clasificare după gradul intensităţii: nivelul inferior ca intensitate, cuvântul teamă, corespunzător lui peur din franceză, nu există. Fobia desemnează gradele puternice de frică: frică acută, spaimă, groază, cu adjectivele aferente, înfricoşător, înspăimântător, îngrozitor, terifiant. În plus, schema indică, la punctul 2, şi o direcţie: fuga din faţa celui care te înspăimântă, atitudine socială învăţată în vremurile năvălirilor barbare. Frica extremă, groaza, ceea ce este înfricoşător te determină să fugi din faţa subiectului care inspiră groaza, să îl eviţi, să te ascunzi din faţa lui. Ura, dimpotrivă, te mobilizează să înfrunţi duşmanul, să mergi spre străin şi să îl nimiceşti. Groaza şi ura, chiar dacă sunt egale ca intensitate a trăirii sentimentului, sunt opuse ca atitudine, motivare, direcţie şi demers practic. Deci, în nici un caz ura nu se confundă cu groaza, nu sunt interşanjabile, întrucât au sens opus.

Un fragment din Septuaginta, şi anume capitolul 17 [4] din Înţelepciunea lui Solomon, există în limba greacă pe Internet, şi conţine cuvântul φόβος atât ca substantiv, cât şi ca verb, în câteva versete, care sunt traduse astfel: spaimă (versetul 4), înspăimânteze (vers. 9), spaimă (vers. 11), groază (vers. 14), frică (vers. 18). Cuvântul ură, asociat lui fobie, nu există pe nicăieri, cu excepţia dicţionarelor proaste indicate mai sus.

Aşadar, Larousse consemna existenţa, la 1906, a cuvântului xenofob cu sensul de „înfricoşat de străini“, iar, ulterior, deşi în Nouveau dictionnaire étymologique…, la articolul phobie, respectiv, xenophobe s-a menţinut sensul de „frică extremă“ şi de „spaimă faţă de străini“, totuşi, tot în Larousse, dar în cel uzual, conţinutul noţiunii xénophobie i-a fost pocit în sensul opus semantic şi praxiologic: „ură faţă de străini“, din faţa cărora trebuie să fugi, să te ascunzi, în cazul când nu poţi să-i înfrunţi şi să-i lichidezi!!!

Prima concluzie este că şi francezii au imbecilii lor. A doua concluzie este că, în baza acestei lipse de logică etalată de dicţionarul Larousse, conform căreia „xenofobie“ ar însemna „ură faţă de străini“, le-a fost uşor francezilor, în superficialitatea lor, să emită „scelerata lege Gayssot-Fabius, din 13 iuie 1990, care reinstaurează în Franţa delictul de opinie din timpul celui de-Al Doilea Imperiu, suplinind lipsa argumentelor printr-o lege represivă“ – cum constată, cu amărăciune, Roger Garaudy [5]. A treia concluzie: spiritul malefic al acestei legi s-a răspândit la fel de repede ca inepţia din conţinutul cuvântului „xenofobie“ răspândit de dicţionarul Larousse. Ca atare, cuvântului „xenofobie“ i se asociază, invariabil, cuvintele „holocaust“ şi „antisemit“, sau invers, şi toate trei cuvinte au fost introduse, forţat şi neîntemeiat, în Franţa, Germania, Elveţia, Canada, S.U.A. etc., inclusiv în România, în legi, ordonanţe guvernamentale, hotărâri ministeriale etc., la fel de represive!

Dar dacă imbecilii francezi sunt doar nativi, ai noştri sunt imbecili funciari şi, în plus, sunt imbecili prin mimetism şi cosmopolitism fără discernământ. A patra concluzie: totdeauna, în dicţionarele serioase – exceptându-le, evident, pe cele franţuzeşti şi româneşti, prin făcute prin imitarea primelor! –, noţiunea xenofobie nu înseamnă „ură faţă de străini“, ci exclusiv „frică, groază faţă de străini“!

Concluzia generală: poporul român nu este xenofob. Poate, pe alocuri, în cazuri întemeiate, să zicem că ar trebui să fie „şovin“. Aşa ar mai merge, forţând nota printr-un abuz de limbaj. Şi nu poate fi vorba, totuşi, nici de şovinism, ci, întotdeauna, de replica dată – în legitimă apărare – unor străini (fie ei indivizi izolaţi, fie organe de presă externe, fie organisme financiare internaţionale sau corporaţii transnaţionale) care denigrează şi sabotează România. Dar nu putem spune că „poporul român este xenofob“ doar din cauza stupidităţii unora – fie a unor indivizi, fie a unor dicţionare sau organizaţii oculte –, stupiditate care, vedem, este contagioasă, mai ales prin dicţionare cu pretenţii, ca Larousse şi DEX. De exemplu, cu ocazia încetării din viaţă (în 21 august 2008) a celui care a fost marele patriot român Iosif Constantin Drăgan, s-a consemnat evenimentul, în 22 august 2008, inclusiv pe site-ul 9AM. Redactorul ştirii – care, în genere, şi-a redactat materialul după adagiul Despre morţi se vorbeşte numai de bine – a citat, ca să strice fasonul, şi o propoziţie a unui oficial: «„Profesorul Dragan a fost cunoscut drept un mare xenofob“ (V. Turcan) [6]». Adică omul care, de la vârsta de 25 de ani, s-a expatriat în Italia, care şi-a avut casa principală în Palma de Mallorca, din Spania, dar care a locuit, frecvent, la Milano, în Italia, de unde îşi dirija afacerile şi acţiunile de mecenat, omul care a colindat Europa şi lumea, care a fost „unul dintre primii promotori (sic) ai Uniunii Europene“, ar fi fost un „xenofob“ – sau, în accepţiunea profund idioată actuală, i-ar fi „urât pe străini“, deşi a trăit printre ei trei sferturi din viaţă. Şi cine spune asta? Un infatuat fastidios ca V. Ţurcan, care, în loc să continue să joace ţurca, îşi exhibă părerile de „ziarist“ de pe postul de purtător de cuvânt prezidenţial, deşi, cum zice Victor Ciutacu, individul este „un cetăţean care, din perspectiva rigorilor acestei meserii, pur şi simplu nu există“ [7].

Ca atare, cuvântul „xenofobie“ trebuie scos din limbajul politicaştrilor, al ideologilor, al ziariştilor-de-doi-bani-jumate, al „elitiştilor“ şi, în genere, atât al imbecililor, cât şi al celor de bună credinţă, dar păcăliţi de aceste dicţionare, pentru motivul întemeiat că este folosit absolut greşit, cum relevase Radu Mihai Crişan şi cum am demonstrat mai sus. Cred că o primă formă de încercare a schimbării situaţiei ar fi, parafrazând o lozincă celebră, să le adresez îndemnul – ca mijloc de eugenie socială! – Imbecili din toate ţările, stârpiţi-vă!

Esenţial este faptul că, deoarece cuvântul xenofobie este folosit exclusiv în sens profund greşit – atât în dicţionare, cât şi în legislaţie, în mass media şi, prin forţa lucrurilor, în vorbirea curentă –, el trebuie scos din uz. De exemplu, conform  art. 17, lit. „d“ al Legii nr. 504 din 2002 a audiovizualului, actualizată în 2003 (pe http://www.srr.ro/despre/legi/audiovizual.htm), Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) are obligaţia „urmăririi exprimării corecte în limba română“, iar prin Decizia nr. 187 din 3 aprilie 2006 a C.N.A., acesta îşi propune să „interzică difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe“ – vezi art. 46, alineatul 1, pe http://www.cna.ro/Decizia-nr-nr-187-din-3-aprilie.html. Dar de tot mai frecventele manifestările antiromâneşti, C.N.A. şi, în genere, legislaţia nu se preocupă şi, ca atare, nu le incriminează.

La aşa legi, aşa „corectitudine“, aşa protecţie! Faptul că „a intrat în uz“ şi, de aceea, ar trebui menţinut şi folosit – cum pretind unii filologi, care şi-au luat ca pavăză a prostiei lor lozinca „uzul face legea“ –, nu constituie un argument, deoarece stupiditatea nu conferă legitimitate. Şi, în anumite cazuri, nici chiar legislaţia, cum am arătat. Cultivarea limbii române nu se face cu imbecilităţi – fie ele impuse prin lege, fie introduse prin copy paste, din franceză sau engleză –, ci cu logică. Limba română – „limba vechilor cazanii“ – constituie una dintre valorile esenţiale ale Patrimoniului Naţional şi, de aceea, trebuie apărată pe toate fronturile, inclusiv pe direcţia importurilor de cuvinte anapoda. În mod necesar, la proxima revizuire a Constituţiei, printre alte nenorociri care trebuie eliminate de acolo, trebuie să figureze şi prevederea apărării românismului şi, în consecinţă, a eliminării, în mod expres, inclusiv a cuvintelor xenofobie şi antisemitism din toată legislaţia şi înlocuirea lor cu antiromânism. Căci, cuvântul xenofobie folosit cu sensul autentic, de „groază faţă de străini“, nu mai este util. Oamenii, în general, şi românii, în special, erau terorizaţi de străini şi fugeau din calea lor – când nu puteau, provizoriu, să li se opună manu militari – în vremurile năvălirii hoardelor barbare, a hunilor lui Attila – poreclit în epocă „biciul lui Dumnezeu“ –, a invaziei turcilor lui Baiazid, a austriecilor generalului Bukow sau a „muscalilor“ ţarului Petru cel Mare.

Ah, da!, acum ar mai fi adecvată utilizarea cuvântului xenofobie cu sensul genuin – „groaza faţă de străini“ – doar în cazul invaziei „investitorilor strategici“: a chinezilor, evreilor, francezilor, americanilor şi a altora. Căci, din cauza politicii imbecile (sau, poate, dimpotrivă, viclene, deliberate?!) a guvernanţilor (vânduţi?!) privind imigraţia, au năvălit în ţară criminali de tot felul – atât de drept comun, precum acei chinezi care fac contrabandă cu mărfuri şi se ucid, apoi, între ei, tranşând victimele în valize, cât şi dintre cei cu „gulere albe“, cu ştaif financiar, precum unii dintre americanii, arabii, austriecii, cehii, evreii, francezii, grecii, italienii, ruşii, turcii, ungurii ş.a. care au înfiinţat diverse firme şi bănci, cu care ne jefuiesc şi ne cămătăresc la fel ca ţiganii clanului Cămătaru; sau, mai subtil, cumpără ieftin, de la poporul român sărăcit deliberat de regimul postdecembrist, bunuri mobile şi imobile – terenuri, clădiri, întreprinderi şi materii prime, îndeosebi strategice, ca petrolul, lemnul, fierul vechi etc. – pe care le revând la „speculă“ – pentru că speculanţii îşi zic, acum, „oameni de afaceri“.

De fapt, la drept vorbind, după aceste peste două decenii de când suntem păcăliţi, nu trebuie să mai manifestăm xenofobia – în sensul original, de „groaza faţă de străini“ – de până acum, ci, dimpotrivă, abia de acum încolo avem toate motivele să o transformăm în opusul ei, în cea mai profundă ură faţă de aceşti jefuitori, constituiţi într-o xenocraţie care ne conduce.

5 decembrie 2011

NOTE

[1] Radu Mihai Crişan , Cat de „retrograd“ este Eminescu,  interviu cu Irina Airinei, 20 august 2005, pe http://ro.altermedia.info/cultura/cat-de-retrograd-este-mihai-eminescu_2624.html .

[2] Vezi: http://www.merriam-webster.com/dictionary/xenophobe .

[3] Vezi: http://en.wiktionary.org/wiki/%CF%86%CF%8C%CE%B2%CE%BF%CF%82 .

[4] Vezi: http://fortunaty.net/text/sacred-texts/bib/sep/wis017.htm .

[5] Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii izraeliene. Editurile FRONEDE-ALMA TIP, 1998, coperta a doua; vezi şi: Roger Garaudy, Procesul sionismului izraelian. Samizdat, 1999, pag. 6.

[6] Pe: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/101307/A-incetat-din-viata-Iosif-Constantin-Dragan-unul-dintre-cei-mai-bogati-romani.html .

[7] Pe http://www.jurnalul.ro/articole/122077/sri-+-soda-=-oi .

N. RED. Preluat de pe: http://ro.altermedia.info/mass-mediacenzura/cuvantul-xenofobie-trebuie-scos-din-uz_9022.html#more-9022

CARAGIALE. SCRIITORUL, SOCIETATEA, OPERA.

CARAGIALE.

SCRIITORUL, SOCIETATEA, OPERA.

  

Prof. Traian D. Lazăr

Noua ediţie revăzută şi adăugită a Operelor lui I. L. Caragiale apărută în colecţia Opere Fundamentale sub înaltul patronaj al Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a pus la îndemâna cercetătorilor, comentatorilor şi publicului un vast material ce reconfirmă adaptabilitatea şi mobilitatea, fizică şi spirituală a lui Caragiale. Scriitorul însuşi ne oferă materialul necesar pentru înţelegerea multiplelor faţete ale personalităţii sale şi  a discerne în ce măsură, faptele sale şi opera, izvorăsc din necesităţile luptei pentru existenţă ori din filozofia sa de viaţă. Revistele literare şi revistele de cultură au valorificat această sursă în funcţie de preferinţele redactorilor şi ale cititorilor.

La 17 ani, tânărul Caragiale este republican. Îndeplineşte, după propria mărturisire, funcţia de subcomisar de poliţie al Republicii de la Ploieşti. Revenea ploieştenilor misiunea ca, acum, în Anul Caragiale să evidenţieze „modul cum a fost reflectată Republica de la Ploieşti în câteva scrieri ale lui Caragiale.” Şi au făcut-o. Cu pricepere şi afecţiune. (Nicolae Dumitrescu în revista Atitudini nr. 3,4/2012). Însuşi Caragiale sublinia valoarea documentară a relatărilor sale privind mişcarea antidinastică din 1870: „voiesc să contribui şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric,” reliefând greutatea mărturiei sale întrucât a participat la eveniment nu doar ca simplu „cetăţean al acestei republici … nu în calitate de gură cască, ci în calitate oficială.” Autorul, ploieştean fiind, interpretează ad litteram spusele lui nenea Iancu şi deduce că „acest episod s-ar fi şters complet din memoria colectivă, dacă talentul lui Caragiale … n-ar fi stăruit asupra acestuia.” Istoricii ştiu însă că faptele sociale sunt consemnate în surse multiple şi sunt avizaţi asupra subiectivismului memoriilor literare. Interesele adolescentului Caragiale, de la 1870, sunt altele decât ale scriitorului Caragiale, de la 1896, când scrie despre isprăvile sale republicane. La 1870, tânărul Caragiale era un biet copist la Tribunalul Prahova, cu un tată bolnav şi o familie cu dificultăţi materiale, având concepţii social-politice imprecis conturate, un om uşor de antrenat în orice agitaţie socială. La 1896 însă…

Practicarea gazetăriei îl maturizase pe Caragiale. Dobândise notorietate ca autor dramatic. Avea un nume şi un prestigiu de apărat. Îşi promova propriile interese şi nu se lăsa uşor dus de curentele sociale. Se schimbaseră şi raporturile sale cu regimul. În 1881 regina Elisabeta asistase la premiera Scrisorii pierdute şi dăduse semnalul aplauzelor. În 1888 devenise director al Teatrului Naţional Bucureşti şi Director General al Teatrelor, poate cu sprijinul reginei. Participa acum la cenaclul literar de la Palatul regal şi proiecta reprezentarea pe scena naţionalului bucureştean a unei piese scrise de regină. Valorificarea recentă a unei surse puţin folosită de cercetătorii anteriori (vezi revista Apostrof nr. 3/2012), ni-l arată ca director, pentru o lună, al teatrului regal de la Sinaia, comesean al regelui Carol I, organizator al spectacolelor festive desfăşurate la Peleş  în cinstea prinţului moştenitor al Marii Britanii, viitorul rege Eduard al VII-lea, mândrindu-se faţă de actorii TNB că prinţul i-a strâns mâna. Caragiale era în pas cu evoluţia societăţii epocii. Fostul prezident al republicii ploieştene intrase de la 1878 în slujba Casei regale, iar între 1880 şi 1892 a fost aghiotant al regelui. Comisarul poliţiei republicii, Stan Popescu devenise subdirector la puşcăria locală, iar urzitorii din umbră ai mişcării antidinastice guvernau în armonie cu regele (1876-1888). Şi, ca în cele mai savuroase comedii caragialiene fostul subcomisar al republicii ploieştene, ajuns patron de berărie bucureşteană, aflat în pericol de faliment, solicită regelui, la sfârşitul anului 1894, un împrumut. Pentru că îşi însuşise bine practicile societăţii în care trăia, Caragiale încearcă să-l înşele pe rege cerând o sumă mai mare decât cea necesară evitării falimentului. Ca să-i rămână o rezervă! Regele se dovedeşte însă bine informat şi-l împrumută cu exact suma necesară. (Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, ed. CR 1989, p. 396).  Poate că solicitarea împrumutului şi exagerarea sumei solicitate nu au reprezentat decât forma folosită de Caragiale pentru a-l determina pe Carol I să-l răsplătească, indirect, pentru traducerea nuvelei Răzbunare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva), publicată în ianuarie 1894.

E de mirare aşa dar că scriitorul Caragiale oglindeşte în scrierile sale evenimentele legate de republica de la Ploieşti cu ironie, persiflând faptele şi personajele? Cetăţean şi scriitor prudent el nu are curajul să-şi mărturisească public isprăvile republicane decât la 1896, „când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei” (I.L. Caragiale, Boborul) şi atunci cu un aer de autoironie.

Eminescu avea dreptate: „Lumea e aşa cum este/ Şi ca dânsa suntem noi.”  Aşa a fost şi omul-Caragiale, iar scriitorul  ne-a arătat cum a fost el şi cum suntem noi. 
      

Moneda nationala este leul, nu ron-ul!

MONEDA NAŢIONALĂ ESTE LEUL, NU „RON“-UL!

Vasile I. Zărnescu

Am publicat în revistele Economistul, nr. 2206(3232), 8-9 sept. 2006, pag. 3, şi Justiţiarul, nr. 10(120), 22 sept. 2006, pag. 12, articolul de mai jos, cuprins între cele trei steluţe.

***

Moneda noastră naţională este leul. Fie el uşor, jigărit, greu sau nou. După un an de la introducerea leului nou, lumea a învăţat, deja, că un preţ afişat cu puţine cifre şi, îndeosebi, cu virgulă, înseamnă valoarea în lei „grei“ sau, mai degrabă, „noi“. De aceea, după câteva luni, nici nu mai era nevoie de afişarea celor două forme de exprimare a preţului, în „lei vechi“ şi „lei noi“. Dar prostia unora este mare, aşa că, totuşi, nu m-am mirat când am remarcat că unii spun sau scriu, în diverse reclame sau clipuri publicitare, „...costă 25 de roni!“ Chiar ţăranii în piaţă scriu preţul „1 ron/kg“. Măi să fie! NU există nici o monedă care să se numească „RON“. Acest simbol, „RON“, este formula găsită pentru a se indica leul nou, spre a-l diferenţia de leul vechi, numit ROL, în monetarul trecut în formularele bancare, atunci când se fac depuneri în ambele feluri de bancnote. Dar, numai cu această ocazie trebuie folosită denumirea respectivă. După cum, până la introducerea leului „greu“, nimeni nu a spus că plăteşte în „ROLI“! Unele bănci au început să elibereze chitanţe cu suma în „ron“ şi nu în „lei“!

Din păcate, prostia, pe lângă faptul că este mare, este şi cea mai contagioasă boală. E drept că nu doare, altfel, vorba lui Creangă, „dacă prostia ar duré, ci di ţîpiti ar mai fi pi lumi!“ De aceea, nu m-am mirat că şi în unele mari magazine, cu pretenţii, cum sunt, de exemplu, Kaufland, Diverta etc., preţurile sunt indicate în „RON“. Şi mai gravă este situaţia unor întreprinderi, cum este S.C. APA NOVA S.A., care, chiar dacă a fost apropriată – adică însuşită prin jaf – de către nişte francezi, totuşi, este o întreprindere românească, fie ea şi privatizată: pe facturile acesteia, valoarea este indicată tot în „RON“. La fel face firma Reader’s Digest S.r.l., pe toate înscrisurile sale, deşi se laudă cu intelectualii pe care-i are acolo. Dar ce să mai spunem de C.E.C., de judecătorii, de T.M.B., unde tarifele serviciilor sunt date tot în „RON“! La fel, publicaţia oficială Monitorul Oficial îşi exprimă preţul abonamentelor în „RON“! Marea dezamăgire am avut-o la Târgul de carte din iunie 2006, unde aproape toate editurile îşi expuneau preţurile în „roni“. De aceea, nu m-am mai mirat că, inclusiv pe afişele unor secţii de poliţie, taxele cerute sunt exprimate tot în RON. Dar, cel puţin, Po-liţia provine din Mi-liţia socialistă şi, se ştie, unitatea de măsură a inteligenţei era, în vechiul regim, „ţian“-ul: un miliţian avea, deci, a mia parte dintr-un „ţian“! E explicabil şi scuzabil acolo, la Poliţie, care se deosebeşte de Miliţie doar prin prima silabă.

Dar NU se poate admite o asemenea prostie, în continuă contagiune. Apelăm la Primăria Capitalei, la Ministerul Justiţiei, la Ministerul Administraţiei şi Internelor etc., să pună ordine în terminologie, să elimine această inadvertenţă inadmisibilă şi să amendeze, cu sume mari în „lei noi“, toate instituţiile subordonate, toate băncile, magazinele, ong-urile, firmele de stat sau private etc. care, în documentele lor, în reclamele lor din presa scrisă şi audiovizuală, pe produse etc., folosesc simbolul „ron“, care nu exprimă o monedă nouă, ci o emisiune nouă de bancnote; după cum apelăm şi la C.N.A. să amendeze toate televiziunile care transmit reclame cu preţurile în „roni“.

Ministerul de Finanţe, care are, acum, mari dificultăţi cu funcţionarii, din cauza lefurilor mici, are ocazia să-şi mărească bugetul prin amenzile încasate de la cei care vorbesc şi scriu de preţuri, de taxe, de credite etc. exprimate în „RON“ şi nu în lei. Şi asta imediat! Mai ales că, de la 1 iulie a.c., preţurile vor fi exprimate numai în lei noi, adică, pur şi simplu, în lei!

Căci, altfel, intervin, iarăşi, deştepţii din Institutul de lingvistică al Academiei şi, pe baza prostiei că „Uzul face legea“, vor introduce, aşa cum au făcut cu prostia „nicio“, o reglementare conform căreia leul nu mai este leu, ci „ron“, după cum, în străinătate, toţi ţiganii borfaşi, prinşi de autorităţi şi daţi în presă, nu sunt ţigani, ci „români“. De altfel, de la „ron“ la „rrom“ nu este mare diferenţă fonetică, favorizând confuziile, mai ales printre străini – spre bucuria lui Andrei Pleşu, care a anulat Memorandumul HO3/169 din 31 ianuarie 1995, al Ministerului Afacerilor Externe al României, prin care se cerea eliminarea cuvântului „rrom“ din textele oficiale şi din presă şi, totodată, cerea folosirea singurului cuvânt adecvat, „ţigan“. Când Pleşu a fost făcut ministru de Externe (O, tempora, o, mores!), a înlocuit respectivul memorandum cu directiva folosirii exclusive a aberaţiei „rrom“. Pentru că, altfel, i-am discrimina pe ţigani. În timp ce ei ne jefuiesc şi ne violentează în case, pe stradă, la adăpostul „Drepturilor omului“!

Acum ne chinuim să eliminăm altă aberaţie: simbolul „ron“, devenit substituit de „monedă“ naţională! Să încercăm să contrazicem dictonul Stupiditas contagiosa est!

Dacă Banca Naţională a României nu este în stare să apere valoarea intrinsecă a monedei naţionale şi o devalorizează, treptat, de 17 ani, să începem noi să-i apărăm măcar numele.

1 septembrie 2006

***

Între timp, situaţia nu s-a îmbunătăţit. Cu mici excepţii, dimpotrivă: prostia s-a menţinut sau s-a extins. De exemplu, cum se poate vedea în facsimilele alăturate, firma Kaufland a renunţat la folosirea simbolului „ron“ şi îşi afişează preţurile în lei, dar firma Reader’s Digest a rămas la prostia de acum şase ani; la fel fac băncile, ca BRD, BCRS, BANKPOST etc. (vezi facsimilul), deşi acum nu mai este nevoie de diferenţierea între codurile bancare ROL şi RON, căci bancnotele cu leul vechi s-au retras de vreo cinci ani! Pe ecranele televizoarelor, toate firmele îşi etalează preţurile produselor în „roni“, iar posturile de televiziune – indiferent că sunt dintre „cele mai premiate“, ca Antena 3, sau mai puţin premiate, ca TVR 1 – difuzează aceste reclame idioate atît prin conţinut, cît şi prin faptul că utilizează simbolul „ron“. Ba, mai mult, nici moderatorii – deşi se împăunează cu meritul că apără corectitudinea şi, implicit sau expres, limba română, valorile naţionale etc. – cum este, de exemplu, Mihai Gâdea – nu corectează situaţia, ci, cînd citesc documentele afişate de ei pe ecran, vorbesc tot de „roni“. Cît despre lefegii de la Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.), aceştia, evident, nu citesc reviste ca Economistul sau Justiţiarul (şi nici nu îi doare propria lor prostie), ci au grijă doar de „bilanţurile“ lor, în care evidenţiază de cîte ori Mircea Badea pronunţă cuvîntul „cur“, în direct, la Antena 3, ca să amendeze (corect, în acest caz) postul Antena 3, dar C.N.A. nu îi amendează pe Mircea Dinescu şi pe Andrei Pleşu pentru aceleaşi insanităţi – proferate, culmea, la adresa preşedintelui Traian Băsescu!

E-adevărat, de vreo două ori, la Antena 3, mi se pare – dar nu am reţinut la ce emisiune –, a fost un invitat (al cărui nume nu l-am văzut afişat pe ecran, din păcate, ca să îl felicit, aici, public) care a ţinut în mod expres să atragă atenţia: «– Nu „ron“, ci leu!». Moderatorul nici nu a înţeles observaţia – şi a zis: „Poftim?! “ –, iar preopinentul a fost nevoit să repete corectura. Dar, desigur, fără efect, fiindcă nici un moderator nu a băgat la cap observaţia şi s-a menţinut inepţia. Care, cum aţi văzut, s-a extins: şi premierii, şi miniştrii – fie ei de Finanţe sau nu – pronunţă, în prostie, „roni“ în loc de „lei“.

Desigur, veţi spune, ca mulţi care gîndesc superficial, că „ţara arde şi baba se piaptănă“ – precum scrie şi „politologul“ Tom Gallagher, care se lamentează lacrimogen că „Europa arde, Ponta se piaptănă“. Pentru că, vedeţi, suntem în plină criză şi ne legăm de lucruri minore. Dar tocmai aici este buba: nu este vorba de bagatele şi, chiar dacă par nimicuri, acestea, adunate, prin confluenţa lor, fac un fluviu de evenimente care pot schimba, dacă nu Istoria, măcar starea de lucruri sau starea de spirit la un moment dat; şi, cum se vede se schimbă nu în mai bine, ci în mai rău. Mai important este, însă, faptul că este vorba de valori naţionale. Deoarece moneda naţională este o valoare naţională, iar denumirea monedei naţionale, prin tranzitivitate, dobîndeşte aceeaşi valoare. Dar idioţii – fie ei „idioţi utili“, fie, pur şi simplu, idioţi – vorbesc cu nonşalanţă de „roni“. Tocmai din cauza unor astfel de „idioţi utili“ ajunşi la guvernare – sau aduşi la guvernare de unele organizaţii oculte – am ajuns şi în criza economică, şi în criza politică şi în celelalte crize: a moralei, a sănătăţii, a învăţămîntului, a culturii, a spiritualităţii şi chiar a securităţii naţionale. De exemplu, în ce ţară din lume un fascist, un revanşard ca preşedintele Parlamentului Ungariei, László Kövér, ar fi putut să profereze murdăriile sale decît în ţara guvernanţilor impotenţi, numită România?! Dacă ar fi execrat respectivele insulte în Rusia sau în S.U.A., ar fi fost expulzat imediat cu cătuşe la mîini – şi asta în cel mai fericit caz pentru acest neorevizionist; dar, despre cazul acestui nemernic – „venit în România ca în Parcul Cişmigiu“, cum zisese, în 1999, aparent vexat, Adrian Năstase despre alţi miniştri unguri –, voi face un articol special.

Situaţia, respectînd proporţiile, este aceeaşi în cazul „ronilor“: deşi nu există „roni“, ei sunt „traşi“ în existenţă de mintea redusă a unora şi menţinuţi acolo de lipsa de minte a altora. Iar în astă vreme, C.N.A. „veghează“ la păstrarea valorilor naţionale pe bani mulţi cu efecte dăunătoare! Or, exemplul prost se răspîndeşte mai repede decît exemplul bun. Dacă premierul şi preşedintele ţării vorbesc de „roni“, fireşte că şi amărîtul din piaţa de legume îşi afişează preţurile în „roni“. După care îi votează pe aceiaşi politruci care ne conduc de 23 de ani. Dar, dacă dispare denumirea „leu“ a monedei naţionale, dispare o valoare a identităţii naţionale. Vedem că, spontan, poate inconştient sau nu, numele monedei naţionale este dus în deriziune şi anonimat, fără identitate, prin vocabula „ron“. Simultan, pe lîngă degradarea numelui monedei naţionale are loc şi devalorizarea ei efectivă, de 23 de ani, prin rata de schimb leu/dolar şi leu/euro. În mod similar cu degradarea acestei „bagatele“, moneda naţională, are loc, pe tăcute, discret – din prostie sau din intenţia dolosivă a unora – degradarea şi a altor valori naţionale, care, cumulate, reprezintă cultura şi spiritualitatea naţională. Şi, apoi, ne întrebăm, în faţa dezastrului: „Cum a fost posibil?!“

O modalitate facilă şi eficientă pentru înlăturarea acestei agresiuni axiologice contra monedei naţionale este difuzarea în cît mai multe publicaţii a acestui material, în speranţa că va fi citit de cît mai mulţi cetăţeni şi, astfel, problema va ajunge şi la urechile, în ochii şi în mintea celor care continuă să vorbească de „roni“.

20 iunie 2012

Atenţie la roşiile cu moţ!

Atenție la roşiile cu moţ! Sunt toxice?

Specialiştii spun că nu doar tomatele importate sunt pline de chimicale, ci şi cele din grădinile ţăranilor

"Eu nu stropesc roşiile. S-au copt repede, pentru că le cresc în solar", Mariana Badea, 34 de ani

Mirela Copariu, Oana Neacşu

Roşiile de pe tarabe arată impecabil, dar au tot mai puţine calităţi nutritive.

Cercetătorii ştiinţifici atrag atenţia că pot fi chiar dăunătoare sănătăţii.

Şi, culmea, cele mai periculoase sunt roşiile care au invadat, în acest sezon, pieţele: cele cu moţ, fără codiţă, de mărime medie.

După o iarnă grea şi lungă, când am mâncat numai roşii de import, de cele mai multe ori fără gust şi miros, iată că a venit şi vremea tomatelor autohtone. Sunt pline tarabele în pieţe cu maldăre de roşii cu moţ.

Frumoase şi gustoase. Şi, ce ne atrage cel mai mult, româneşti! Din grădinile ţăranilor noştri.

Adică, gândim noi, naturale şi pline de vitamine.

Ei bine, nu mai e demult aşa, întrucât, pentru a face bani mulţi şi cât mai repede, ţăranii stropesc legumele cu tot felul de substanţe care să le stimuleze creşterea şi care să le facă aspectuoase.

Din păcate însă, aspectul ia locul calităţilor nutritive.

Cele mai "la modă" soluţii sunt ETREL (o substanţă care coace roşia forţat) şi 2.4 D (un erbicid care stimulează activitatea hormonală).

"Din dorinţa de a câştiga bani rapid, producătorii folosesc tot felul de substanţe şi tehnici ca tomatele să se coacă urgent. Astfel de substanţe folosite în exces, după ureche, fac mai mult rău legumelor, care îşi pierd din calităţile nutritive", ne-a declarat Floarea Burniche, cercetător ştiinţific în cadrul Staţiunii de Cercetare Experimentală din Buzău.

Potrivit acesteia, roşiile cu moţ sunt cele mai periculoase, "pentru că sunt tratate cu mult ETREL, moţul fiind chiar o malformaţie a fructului. Acesta ascunde, de altfel, mult erbicid. Din această cauză nici nu au codiţe, pentru că sunt arse", a adăugat Floarea Burniche.

Prin urmare, specialiştii ne recomandă să cumpărăm roşii pe ciorchine verde, "pentru că sunt cel mai puţin tratate. Când codiţele sunt uscate, înseamnă că roşiile au fost stimulate cu prea multă substanţă", a încheiat Floarea Burniche.

 Articol semnalat de N.B. Constanţa, care a mai primit şi un alt link cu un comentariu. Vedeţi mai jos.
ACEL LINK A DISPĂRUT de pe NET: 
Comercianții dau la gioale ca în politică, după modelul lui Băse-Putinescu, președinte-diversionist școlit de "agenturili" MRU

http://criss1.wordpress.com/2010/10/15/atentie-la-rosiile-cu-mot-tuguiate/

Si acum, câteva probleme de actualitate. Piețele sunt invadate de tomate asa zis “românești” (de fapt tot hibrizi F1 din import, lemnoși), la care se adaugă stimularea cu hormoni sintetici în exces. Nu insist asupra efectelor nocive ale hormonilor sintetici asupra sănătății Aceste tomate se recunosc ușor: Sunt “țuguiate”, iar dacă sunt tăiate transversal, nu au semințe sau au numai rudimente de semințe, prezintă goluri, iar gustul este neplăcut dulceag, nespecific tomatelor tradiționale. Am sesizat Protecția Consumatorului în urma cu câțiva ani, fără nici un rezultat.

Astfel de tomate ar trebui interzise la consum, iar pentru a nu se mai ajunge în aceasta situație, producătorii ar trebui avertizați ca o astfel de marfă nu va fi primita la vânzare. Ei nu vor sa piardă nici o floare, și stimulează prin cufundarea inflorescenței în stimulent (Tomaset, Tomafix, etc.) în concentrație mare. Stimularea se face în concentrații slabe și numai când este nebulozitate si frig. Cel mai sensibil în aceste condiții este polenul, care își pierde germinația, iar în absenta acestuia, stimulentul determina creșterea ovarului în afara fecundării, și de aici lipsa semințelor la fructele stimulate.

Nenorocirea este ca se stimulează chiar și când sunt condiții optime, pentru ca au indus consumatorilor ideea ca acestea sunt roșiile românești. Am întrebat o țărancă de ce face asa ceva, si mi-a răspuns sincer, ca altfel nu le vinde.

Oare nu se întreabă nimeni de ce roșiile din Turcia, Spania, etc. nu au o astfel de forma ? Nimănui nu i se pare ceva suspect? Deci, dacă doriți sa avem roșii românești, sprijiniți cercetarea !

In speranța ca cineva va lua în seama cele semnalate de mine, vă mulțumesc anticipat

Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta - RECENZIE

Într-o lume postmodernă în care adevăratele valori sunt nesocotite, iar nonvalorile promovate, părintele Radu Botiş ne propune o temă de reflecţie tuturor celor implicaţi în actul educaţional, profesori, preoţi şi părinţi, accentuând în mod special asumarea şi promovarea valorilor creştine care Îl au în centru pe Hristos Domnul. Mărturia şi mărturisirea acestor valori, într-o lume secularizată şi secularizantă devine activă din momentul conştientizării noastre că aparţinem Trupului mistic al lui Iisus Hristos ca mădulare vii.

  Avându-L  drept model pe Hristos - Învăţătorul prin Excelenţă, educatorul zilelor noastre trebuie să-l facă pe copil să ajungă în mod liber, fără constrângeri la înţelegerea adevărurilor de credinţă şi a valorilor morale, dar mai ales a simţi că trebuie să se roage din tot sufletul lui Dumnezeu, cu atât mai mult păstorul sufletesc care prin trimiterea sa specială, acordată de Biserică, va trebui prin cuvânt şi viaţă să reaşeze pe toţi credincioşii săi în acea părtăşie eclesială spre promovarea împărtăşirii sacramentale depline.

 Provocarea interiorităţii, credinţa ca trăire şi meditaţie, pedagogia iniţierii şi slujirea aproapelui (liturghia fratelui), reprezintă câteva paradigme catehetice, care reunesc într-o formă dialogică două dinamici: una kerigmatică a credinţei pascale şi una antropologică a întrupării, care de fapt conduc spre acelaşi obiectiv cunoaşterea lui Dumnezeu.

                         Cuvântul ca mesaj duhovnicesc îşi îndeplineşte sensul înalt numai atunci când slujeşte adevăratei realităţi, când are o putere ziditoare. Cuvântul  zideşte din conştiinţa răspunderii faţă de semen, atunci când omul înţelege cuvântul ca pe o realitate dialogală. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte o terapie duhovnicească. Cuvântul Scripturii are puterea renaşterii spirituale a vieţii integrale, fiind instrument forte în educaţie.

                            Predica rostită de Hristos-Cuvântul nu este un simplu discurs oratoric, ci este un act solemn de comunicare şi împărtăşire a Evangheliei lui Dumnezeu  (I Tesaloniceni 2,2). Prin prezenţa  Sa în actul propovăduirii, Hristos-Domnul  intră în legătură directă cu ascultătorii Cuvântului divin, dar într-un alt sens decât prin Sfintele Taine. Efectul haric al Cuvântului lui Dumenzeu, propovăduit conduce spre Sfintele Taine precum cuvântului Apostolului Petru la Cincizecime.

                            Cartea părintelui Radu Botiş, este un mesaj duhovnicesc, care pleacă dinlăuntrul inimii mişcate de Hristos, spre o înţelegere profundă a Evangheliei întru devenirea fiinţei umane înnoite în Hristos.

                                                      Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta

                                                  Facultatea de Teologie Ortodoxa Cluj Napoca

Cristina Alexandra LEVIŢCHI - ISTORII DE VIAŢĂ AUTENTICE

Cristina Alexandra LEVIŢCHI

ISTORII DE VIAŢĂ AUTENTICE ŞI PLINE DE ÎNVĂŢĂMINTE

 

În cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX" - scrisă de Octavian Curpaş o să găsiţi, deopotrivă, descrieri parcă desprinse din clasicii noştri - şi mă gândesc la Rebreanu, Slavici -, picături de istorie, politică, intrigă poliţistă şi ceea ce m-a captivat pe mine, mai ales, o analiză fină a psihologiei umane. M-au impresionat în mod deosebit subcapitolele „Ce-i omul…” „O frumoasă floare vine”, în care sunt înfăţişate, simplu şi profund, evenimentele tragice ale unor familii.

Experienţele prin care trece „Nea Mitică” (Dumitru Sinu – pe numele lui real), sunt pline de vitalitate (nu a avut timp să se plictisească în viaţă), unele pline de umor, altele de tristeţe, altele de primejdie... aşa cum este viaţa. Autorul prezintă cu multă claritate istorii de viaţă autentice şi pline de învăţăminte.

Pot spune că nu am citit până acum o astfel de carte, în care să găsesc atâta experienţă umană din care să am ce să învăţ şi la ce să reflectez, ca această carte a lui Octavian Curpaş. Personajul principal ne înfăţişează destine diferite ale persoanelor pe care le-a întâlnit şi pe care, cu îndrăzneală le-a provocat. Să înveţi în acest fel din istoria altor popoare – iată un mare noroc pe care nea Mitică şi l-a creat singur. Nu a aşteptat ca viaţa să îl traiască, el a trăit-o şi şi-a creat-o.

O carte bogată, plină de umanitate, în care plângi, râzi, trăieşti alături de oameni reali. Este o carte pe care o recomand, mai ales celor care "au timp să se plictisească în viaţă".
Cristina Alexandra LEVIŢCHI

mai 2012

Mircea Vâlcu Mehedinţi: Revoltă contra a snobilor

Mircea Vâlcu Mehedinţi: Revoltă contra a snobilor

Comentariul 1: Citiţi reclama din stânga şi puneţi-vă intrebarea: câţi dintre români ar considera-o că li se adresează? Țăranii - chiar dacă și-ar întreba copiii -habar n-ar avea cei aia blutut, conexiune, device, uifiuri, reţele. Aceștia ar da un răspuns evaziv... Cunoscătorii ar zice: - Bă, chiar ne considerați proști?

Mircea Vâlcu - Mă voi exprima pe şleau, nu diplomatic, chiar dacă supăr vreo ureche mai fină:
Este bine că totuşi mai exisă şi astfel de români, care luptă pentru românitate, asumându-şi riscuri deosebite.

Că, încolo, noi, aproape toţi, ceilalţi, nu ştim cum să-i pupăm în fund pe străini. Astăzi ne-am "englezit", nu mai suntem români: firmele sunt scrise cu cuvinte englezeşti, reclamele la fel, am renunţat la diacritice, dar ce n-am făcut, noi pupătorii în fund?

Şi mai zicem că străinii ne-au furat identitatea! Este un mare neadevăr. Noi ne-am furat-o! Nici universitarii, nici academicienii nu mai scriu româneşte. Scriu fără diacritice: În loc de "căci" scriu "caci", în loc de "râd" scriu "rad". Ce mai? În toate şi în tot ce facem ne bucură că suntem pasivi... o turmă. Nu ştim decât să ne văităm, dar nu reacţionăm. Oare asta nu înseamnă laşitate? De ce ne lăudăm că în trecut am fost demni, viteji, ne-am vărsat sângele pentru această patrie, am luptat ?

Cei care au trăit în trecutul mai îndepărtat, într-adevăr au fost viteji, au ridicat toporul la cei care ne-au împilat, au vrut să ne batjocorească.  Aceşti români, ai veacurilor trecute, au reacţionat. Astăzi s-a dus dracului gena noastră, am devenit un popor, o populaţie de fricoşi, de blazaţi. Nici persoana noastră nu ne mai interesează!

Haideţi, fraţilor, să-i pupăm în dos pe cei care ne comandă, pe străini, pe alogeni, crezând că dacă procedăm astfel, viaţa noastră de slugi va fi mai bună, crezând că vom scăpa cu un jug mai uşor! Aşa  ne închipuim noi, că viaţa în viitor va fi mai bună! O credem, pentru că suntem, cum  să zic să ocolesc adevărul: Să mă exprim cu cuvintele lui Iorga: "Critica este ca apa rece, face rău numai dinţilor stricaţi"

Şi când te gândeşti că noi, aproape în mare majoritate, avem dinţii stricaţi!
De aceea, cinste celor care mai sunt încă români în cuget şi simţiri.

Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Comentariul 2:  Buuun! Universitarii, academicienii, nu mai scriu româneşte! Dar omul de pe scara Z, blocul X? In lipsă de educație, bunul simț cetățenesc al concitadinilor şi protecția autorităților care ar trebui să protejeze viața intimă a fiecăruia, ne trezim că cetățeanul neşcolit, cu "capsa pusă" folosește româna neaoșă: