Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Dan Gheorghe - Descoperirea SENZAŢIONALĂ de la Tismana



Document. O bucată de stofă care ar putea proveni din mantia domnitorului valah va fi expertizată de Muzeul Naţional de Istorie
În căutarea lui Mircea cel Bătrân. Descoperirea SENZAŢIONALĂ de la Tismana


Aceasta e bucata de stofă pe care Ghiţă Barbu Bărbulescu a primit-o în 1908 de la călugării Mânăstirii Cozia, cu indicația că este parte a ceea ce fusese cândva o mantie a domnitorului Mircea cel Bătrân.
O adevărată comoară a ieșit la lumina zilei, de curând, în orașul gorjean Tismana. Dacă testele o vor confirma, ar fi vorba despre unicul lucru personal care ne-a rămas azi de la domnitorul Mircea cel Bătrân - o bucată de stofă dintr-o mantie domnească. Până la confirmarea autenticității sale, peticul se află în grija Băncii Naționale a României.

Un mesaj care a înfruntat vremurile

Am plecat spre Tismana, după ce un profesor de matematică din localitate, Nicolae Tomoniu, veche cunoştinţă de-a noastră, om dedicat de o viaţă studierii istoriei acestor locuri, ne anunţă, cu puţin timp în urmă, ceea ce pare a fi o extraordinară descoperire. Şi nu în pământ, nu prin cine ştie ce peşteri, ci tocmai în podul casei unui consătean de-al său, Crişan Ioan Rădulescu. Ajungem deci în centrul micului orăşel din judeţul Gorj şi batem la poarta casei bătrâneşti, o construcţie bine întreţinută. Suntem primiţi cu bucurie. Ne aşezăm în cerdac, iar gazda scoate dintre coperţile unei legitimaţii de veteran de război o bucată de stofă, roşie, între firele de mătase intercalându-se şi altele, gălbui - din aur, cel mai probabil. O bucată cât să acopere doar podul palmei. Dar nu e doar asta, pentru că de petic este legat un cartonaş pe care sunt înşirate, cu grijă, câteva rânduri, lăsate pentru posteritate de un om care a trecut la cele veşnice cu nu mai puţin de 45 de ani în urmă. Iată ce scrie pe cartonaş, ca o precisă indicaţie despre bucata de stofă - "din mantia lui Mircea cel Mare, de la Mănăstirea Cozia. Dat mie de un călugăr de acolo, în anul 1908, cu ocazia vizitei mele cu alţi colegi".

Povestea peticului de stofă începe în 1908

De aici încolo se ţese o întreagă poveste. Cel care în anul 1908 ajunge la Mănăstirea Cozia şi primeşte de la călugări bucata aceasta de stofă s-a numit Ghiţă Barbu Bărbulescu. Omul acesta este bunicul, din partea mamei, al gazdei noastre de azi - Crişan Rădulescu. Bunicul, s-a născut în anul 1883, în satul Gemeni din judeţul Mehedinţi. Cu talent la desen, Ghiţă Barbu Bărbulescu se înscrie la şcoala de pictură din Craiova şi devine pictor de biserici, cunoscut la viaţa lui în toată Oltenia, pe unde a lăsat în urma sa lucrări pe la mai mult de 50 de biserici din judeţele Mehedinţi, Vâlcea, Dolj şi Gorj. A pictat pereţii bisericilor, dar şi icoane. Încă de la 19 ani participă la una dintre primele sale lucrări, în 1902, la biserica cu hramul Izvorul Tămăduirii din Tismana, aşa cum ne povesteşte acum Crişan Rădulescu. Nepotul, azi un om la peste 60 de ani, îşi aminteşte că, în vremea copilăriei, bunicul i-a povestit de bucata de stofă primită de la Cozia. Se ştie că pictorul Bărbulescu nu a făcut nicio lucrare la Cozia, ci s-a dus acolo numai în vizită, alături de alţi colegi de-ai săi, cum arată el, probabil tot pictori. Ajungând astfel la mănăstire şi auzind că există acel petic, îl cere de la călugări, şi aceştia i-l dau. Din câte am aflat ulterior de la istorici, cu secole în urmă exista obiceiul ca domnitorii sau boierii să doneze haine de-ale lor, de mare preţ, mănăstirilor. Numai că multe din aceste haine sunt, de-a lungul timpului, desfăcute şi din ele se confecţionează alte lucruri, necesare bisericii. Astfel, e posibil ca dintr-o haină a lui Mircea cel Bătrân, dacă o fi existat aşa ceva la Cozia. în 1908, să fi rămas acest petic, pe care pictorul Bărbulescu îl vede, îşi dă seama de valoarea lui şi vrea să-l păstreze, în loc să se piardă.

Barbu Bărbulescu apreciat de Regina Elisabeta a României

Cert este că pictorul de biserici păstrează cu mare grijă, toată viaţa lui, bucata aceasta de stofă, pe care o ţine într-un cufăr, alături de alte lucruri de mare preţ, în podul casei. Când moare, în 1967, la vârsta de 84 de ani, Ghiţă Bărbulescu e împăcat să ştie că nepotul său, Crişan Rădulescu, se arată decis să nu înstrăineze absolut nimic din tezaurul familiei. "Nimic din ce mi-a lăsat bunicul nu am aruncat. Am ţinut cu sufletul la toate lucrurile pe care el mi le-a dat în grijă", spune acum Crişan, el însuşi un om educat, geolog de meserie. Mai trebuie spus despre bunicul, Ghiţă Barbu Bărbulescu, că a fost vicepreşedinte al Fundaţiei "Vatra Luminoasă" - filiala din Tismana şi că s-a implicat, alături de o altă asociaţie - "Dorna Tismana" - printre promotorii căreia se afla şi George Coşbuc, în încercarea, de la începutul secolului XX, de a transforma această localitate de la poalele munţilor într-o staţiune climaterică. Pentru efortul pe care l-a făcut, pictorul Bărbulescu primeşte, la 13 octombrie 1908, deci pe când avea doar 25 de ani, o Diplomă de Onoare din partea Reginei Elisabeta a României. Vedem acum această foaie, de mari dimensiuni, îngălbenită de vreme, pe care scrie cu litere mari- "drept recunoştinţă binefăcătorilor Fundaţiei Vatra Luminoasă", mai jos e trecut numele lui Gheorghe Bărbulescu, apoi localitatea în care el trăia - Tismana, şi dedesubt semnătura Reginei Elisabeta.

Imagine din colecția Crișan Rădulescu prelucrată de Asociația "Semănătorul Tismana"
 
Pictorul, de două ori primar în Tismana

Ca dovadă că în localitatea sa este recunoscut ca o personalitate, Ghiţă Barbu Bărbulescu are la activ două mandate de primar al Tismanei, înainte de 1940. Venirea la putere a comuniştilor îi creează însă probleme, pictorul fiind arestat, pe motiv că ar fi fost chiabur, şi face un an de închisoare. Are însă grijă, până la moarte, să-şi ţină ferecate toate documentele, şi mai ales peticul de stofă din mantia lui Mircea cel Bătrân. Comuniştii nu află nimic despre toate aceste lucruri. Am prezentat, succint, viaţa şi profesia lui Ghiţă Barbu Bărbulescu din Tismana, ca o necesară confirmare a faptului că avem de-a face cu un om de onoare, care nu şi-ar fi permis să emită fabulaţii, atunci când pe acel cartonaş a scris, despre stofa cu pricina, cum a ajuns în posesia lui şi care este istoria acelui petic, aşa cum a aflat-o, în 1908, de la călugării Mănăstirii Cozia.



miercuri, 24 octombrie 2012

Jianu Liviu-Florian - Unde am fugit din Rai?




Unde am fugit din Rai?

Dacă Raiul se află undeva, el este în copilărie.
Acolo unde, copil fiind, nicio grijă nu ai.
Te mângâie şi te ocrotesc părinţii, bunicii, şi singura ta ocupaţie este să mănânci, să bei, să dormi, şi să te joci.
O viaţă întreagă cauţi un Rai, şi încerci să faci un Rai, alergi ca un  hămesit să îl însăilezi şi să îl împodobeşti cu te miri ce,pe  când, de fapt, Raiul se găsea exact acolo de unde ai plecat.
Şi ce este mai hazliu, şi mai trist, în acelaşi timp, este tocmai faptul că puţini, tot mai puţini, îşi aduc aminte de el, pentru că mulţi, tot mai mulţi, nici nu mai au parte de el.
Singuri ne izgonim din Rai, visând ce vom fi când  vom ajunge mari.
 Şi ajunşi mari, memoria ne aduce aminte, dacă o mai avem, cât de fericiţi eram   când eram mici.

24 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian

marți, 23 octombrie 2012

Emil Bucureşteanu - Nietzsche și femeile



Nietzsche și femeile

Friedrich Nietzsche, cunoscutul autor al cunoscutei şi contradictoriei cărţi Also sprach Zarathustra -  Ain buch fur Alle und Keinen (Aşa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toţi şi niciunul) a rămas din fragedă copilărie orfan de tată, pastor protestant. Întreaga lui afectivitate se va îndrepta către Franziska, mamă, şi Elisabeth, soră.  Din peregrinările pe care le face în anii de studii prin diferite oraşe germane, le va trimite scrisori pline de respect şi afecţiune, discută nu numai probleme familiale, ci şi sociale, de cultură. O interesantă corespondenţă poartă cu Malwida von Meysenburg, Louise Ott, Mathilda Maier, chestiuni personale, despre scrierile sale, unele cu conţinut muzical, filosofic, moral. La 38 de ani o cunoaşte pe Lou von Salomé, fiica unui general rus, scriitoare. Cartea Ameliei Pavel, Friedrich Nietzsche, aforisme – scrisori, Humanitas, Bucureşti ,1992 cuprinde două epistole trimise de Nietzsche prietenei sale Lou, datate 10 iunie 1882 şi sfârşit de august 1882, scrisori pline de afecţiune. Din prima: […] leg de viaţa noastră în comun speranţe atât de înalte încât nici un efect secundar, inevitabil sau întâmplător nu mă impresionează decât prea puţin și tot ce ar rezulta de aici vom suporta împreună şi tot împreună vom arunca seară de seară în apă întreaga bocceluţă – nu-i aşa?
 A doua scrisoare o începe aşa: Draga mea Lou, am plecat din Tautenburg la o zi după dvs. cu inima plină de mândrie, foarte îndrăzneţ – de ce oare? Şi o încheie: Din toată inima binevoitor faţă de destinul dvs. – căci iubesc în dvs. speranţele mele. O cere în căsătorie dar este refuzat. În 1887 scria Malwidei von Meysenburg: Dra Solomé mi-a comunicat şi ea logodna; eu însă nu i-am răspuns, oricât de sincer i-aş dori fericirea și prosperitatea. Acest soi de oameni, cărora le lipseşte respectul faţă de ceilalţi, trebuie evitat.
În sec 19 s-a dat marea luptă pentru emanciparea femeii, luptă începută de Revoluția Franceză. Se remarcă, în primul rând, socialiștii, aliniați la ideile lui Marx. August Babel (1840-1913), membru marcant al Internaţionalei I şi fondator, cu Wilhelm Liebknecth (1826-1900), al social-democraţiei germane, scrie cartea Femeia și socialismul, apărută la noi cu titlul Femeia în prezent, trecut şi viitor, face o critică aspră privind situaţia de sclavă a femeii în societate şi militează pentru emanciparea acesteia.
Lui Nietzsche, credincios ideilor sale despre veşnica întoarcere şi creării supraomului, criticul vechilor concepţii filosofice şi autorul dornic de a făuri a filosofie a viitorului, în problema femeii gândirea îi rămâne încorsetată în tipare antice şi feudale. În Așa grăita Zarathustra acordă un spaţiu de aproape trei pagini, intitulat Despre femeile bătrâne şi tinere. Discutabil titlu; omite să vorbească, să scrie, despre femeile, să le definim, în floarea vârstei, care, după propria părere, formează stâlpul societăţii. Desigur în ceea ce priveşte rolul femeii în societate, ca parte intrinsecă a acesteia.
 O bătrână îi reproşează lui Zarathustra că a vorbit multe dar niciodată n-a grăit ceva despre femeie. Răspunsul lui Zarathustra este grăitor: Despre femeie se cade să le spui numai bărbaţilor. Bătrâna îi răspunde că ei i se poate spune fiindcă are ani mulţi şi va uita totul. Rezultă de aici că femeia ţine minte orice părere ce nu-i convine. Dar de ce? Pentru a se răzbuna? Pentru a plăti? Oricum,  caracterizarea şi rolul pe care  i-l acordă nu este în avantajul femeii. Considerând că femeia este o enigmă…totul are în ea o singură soluţie: maternitatea.
Pentru femeie, bărbatul n-i decât un mijloc: scopul întotdeauna este copilul.
 Relaţia dintre bărbat şi femeie să se bazeze pe dragoste, dragoste care să ducă la naşterea supraomului. Iubirea femeilor să fie plină de curaj. […]cu iubirea voastră să vă năpustiţi pe acela de care vă e teamă. În familie bărbatu-i  zicând: aşa vreau eu. Femeia-i fericită zicând: aşa vrea el.
Lumea este desăvârşită când oricare femeie se supune bărbatului cu întreaga ei iubire.
 In final Zarathustra solicită de la bătrână adevărul ei despre femei. Aceasta îi răspunde: Te duci acum la femei? Vezi, să nu uiţi biciuşca. Fără comentarii…
În capitolul VII intitulat Virtuțile noastre din Dincolo de bine și de rău, Preludiu la o filozofie a viitorului, Nietzsche își continuă ideile despre femei din Așa grăita Zarathustra, făcând o critică aspra la adresa acestei jumătăți a omenirii, negându-i unele drepturi, unele aspirații. Din acest punct de vedere, autorul care se vroia un copernican în ale filosofiei, în răsturnarea vechilor valori, se dovedeşte un dogmatic feroce. Femeia care vrea să devină independentă, care vrea să arate bărbaţilor ce este, Femeia în sine se numără printre progresele cele mai rele ale urâţirii generale ale Europei. Femeia este plină de pedanterie de superficialitate, infatuare, nestăpânire şi lipsă de modestie Spiritul ştiinţific la femeie este de un îngrozitor prost gust, ea caută să domine. Dar nu vrea adevărul: ce-i pasă femeii de adevăr! Nimic nu-i este femeii încă de la bun început mai străin, mai odios, mai ostil, decât adevărul – marea ei artă este minciuna, miza ei cea mai înaltă este aparenţa şi frumuseţea. După Nietzsche, bărbaţii iubesc la femei tocmai arta de a minţi, aparenţa şi frumuseţea şi nicidecum spiritul de libertate, ştiinţific. Este apreciat gestul lui Napoleon că i-a dat a înţelege mult prea elocventei  Madame de Staël: mulier taceat in politicis (femeia să tacă în politică), ca şi al bisericii: mulier taceat in eclesia (Femeia să tacă în biserică).  Numele Madame Roland, Madame de Staël sau Monsieur George Sand, ca argumente în favoarea femeii în sine, independentă, dă dovadă de cel mai prost gust. Pentru bărbaţi, după Nietzsche, cele trei femei ciudate, cum le defineşte el, sunt exact cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipării femeilor şi a pretenţiilor lor de independenţă
Nici în bucătărie femeia nu este vrednică de ceva bun. Femeia nu înţelege ce anume înseamnă hrană, şi mai vrea să fie bucătăreasă! Dacă femeia ar fi o făptură gânditoare, ea trebuia încă de secole să fi intrat în posesia celor mai importante adevăruri fiziologice, ca şi a artei vindecării. Din cauză că femeile sunt proaste bucătărese, crede Nietzsche, evoluţia omului a fost mult prea multă vreme ţinută în loc. Gândirea bărbatului profund față de femeie nu poate fi decât una de tip oriental, femeia ca posesiune, ca proprietate ce poate fi pusă sub cheie, așa cum au procedat vechii greci care odată cu cucerirea puterii, îmbogățirea culturală, au devenit tot mai aspri față de femeie, mai orientali. Tratarea cu considerație de către bărbați a femeii, încercarea acesteia de a trece în față, de a ocupa un rol social tot mai important nu duce la progresul femeii, ci, din potrivă, la regresul ei, la pierderea feminității. Tăria unei femei, influența ei asupra bărbaților nu stă în bagajul de cultură, în instrucție ci în natura ei, în suplețea ei cu adevărat felină și vicleană, gheara de tigru ascunsă sub mănușă, naivitatea egoismului ei. Compasiunea față de femei rezidă din faptul că această pisică periculoasă (femeia) apare  mai sensibilă, mai vulnerabilă decât orice alt animal, având o mai mare nevoie de afecţiune.
 Iată şi şapte mici dictoane spuse în versuri - Nietzsche este şi un mare poet - despre femeie:
Plictisu-i dus ca printr-o vrajă,
Când un bărbat îmi pică-n mreajă!
Ah, vârsta şi ştiinţa abilă
Dreg şi-o virtute mai fragilă!
În rochie neagră, tăcută tare,
Orice muiere înţeleaptă pare.
Pentru norocu-mi, pân-am să mor
Mă-nchin la Domnul şi la croitor.
Fata: capcană înmiresmată
Baba: un zmeu din ea se-arată
Nume nobil, picior de zeu
Şi-ncă bărbat: de-ar fi al meu!
Înţelepciunea-n vorbe puţine
Dar măgăriţei nu-i sună bine!
Nietzsche nu este singurul care a scris despre femei, nici singurul care a scris cu iz de misogin. E suficient să amintim doar versurile lui Eminescu din Scrisoarea V. Le-am recitit şi mă întreb. Cine pe cine a influenţat: Eminescu pe Nietzsche sau Nietzsche pe Eminescu. Sau, niciunul pe celălalt. Poate situaţiile oarecum asemănătoare, ambii n-au fost căsătoriţi, ambii au fost îndrăgostiţi de o minte scurtă, haine lungi, şi, vai!, ambii au murit în condiţii asemănătoare. Despăre motivele nemariajului lui Eminescu cu Veronica Micle sunt multe supoziţii. De ce l-a respins Lou von Salomé pe Nietzsche, din cărţile citite n-am aflat. Poate din cauză că femeile nu se cuceresc cu filozofie. Sau poate adevărul transpiră din aceste aforisme răutăcioase din Amurgul zeilor  la adresa femeilor.
Femeia perfectă face literatură aşa cum se fac micile păcate: pentru a vedea, în trecere, privind în jur, dacă o remarca cineva, şi pentru ca cineva să o remarce.
Al doilea aforism este şi mai sarcastic şi, după mine nu trebuia să iasă din gura unui filosof, dar mai ales din pana lui. Dar una este părerea mea şi alta este zicerea lui Nietzsche. Să citim:
  Se socoteşte că o femeie e profundă - de ce? Petru că, în ceea ce o priveşte, nu se ajunge niciodată la fund…
Să fie acesta adevărul adevărat că N. a murit burlac? Mai ştii. Grădina Domnului este mare, chiar dacă Nietzsche a zis că Dumnezeu e mort(!)
 După cum am văzut din Scrisori, Nietzschhe avea un deosebit respect faţă de Franziska, maică-sa, şi faţă de Elisabeth, sora-sa, pe care o dezmierda cu apelativul Lisbeth. E drept, că Lisbeth, până la urmă şi-a demascat caracterul (a făcut modificări în manuscrisele lui nepublicate, prilejuind apariţia unor păreri că Nietzsche era antisemit iar ideile lui au stat la baza ideologiei fasciste), şi poate personifica imaginea lui Nietzsche despre femeie.

Notă:
Departe de mine ura faţă de femei, deşi nu puţine au fost neajunsurile suportate din cauza lor. Din contră… Totuşi acest articol mi-a fost sugerat de realităţi cotidiene: Cât de abraşe sunt unele realizatoare de la televiziunile noastre! Apoi monicile, ilenele, mariile, casandrele din politica românească de azi. Dar și cele de pe Elba, Potomac, Sena sau Tamisa. Politica din trecut s-o dăm uitării.

Emil Bucureşteanu

 

joi, 18 octombrie 2012

Gorjeanul Rădulescu deține singurul obiect rămas de la Mircea cel Bătrân






Nota redacţiei. Iată un alt jurnal gorjean care relatează despre peticul din mantia lui Mircea cel Bătrân, După apariţia în revista "Sămănătorul" nr. 9, sept. 2012, au avut primele vizite ale  jurnaliştilor la Tismana. Citiţi articolul şi vă sugerăm să urmăriţi miercurea viitoare şi filmul de la TV-Sud, emisiunea "La limita imposibilului"


   
















Ioan Crișan Rădulescu, în vârstă din 64 de ani, din localitatea Tismana, deține un petic din mantia domnitorului Mircea cel Bătrân, pe care l-a moștenit de la bunicul său, Gheorghe Bărbulescu, un cunoscut pictor de biserici. Bucățica din material textil este singurul obiect care se mai păstrează de la domnitorul Țării Românești. Autenticitatea peticului a fost confirmată de un institut specializat din București.

Bucățica din mantia lui Mircea cel Bătrân este de dimensiuni mici, iar pe o hârtiuță prinsă de aceasta, bunicul său a menționat că aparține domnitorului Țării Românești. Ioan Crișan Rădulescu ne povestește că strămoșul său a fost în anul 1908 într-o vizită la Mănăstirea Cozia și aici s-a împrietenit cu un călugăr, pe care l-a rugat să-i dea un petic: „L-a rugat pe călugărul respectiv să-i taie, în semn de amintire, o bucățică din interiorul mantiei. A luat aceste petic și l-a păstrat acasă. I-a plăcut să strângă obiecte vechi și le-a prețuit foarte mult. Am înțeles că este singurul. M-am interesat la Muzeul de Istorie și am înțeles că nu mai există în țară niciun obiect care să-i fi aparținut lui Mircea cel Bătrân, ctitorul sfântului locaș de cult”.
Anul trecut, nepotul pictorului Bărbulescu a fost vizitat de un fost coleg de serviciu și, totodată, un bun prieten, Ion Amuzan, care era pe atunci primar al orașului Călimănești. „I-am spus despre această bucățică de material pe care o am de la bunicul. A fost foarte surprins, pentru că la Mănăstirea Cozia nu se mai păstra nimic din lucrurile care au aparținut domnitorului, toate au fost distruse. A discutat cu starețul mănăstirii și m-a rugat să-i tai o bucățică și să le-o dau, pentru a fi expusă la în cadrul sfântului locaș de cult. Peticul pe care i l-am oferit a fost trimis la București pentru a fi expertizat. Am discutat cu Ion Amuzan, care mi-a spus că autenticitatea materialului a fost confirmată. Știu că peticul respectiv se află acum la Banca Națională și urmează să fie expus în cadrul Mănăstirii Cozia”. Peticul este cusut cu fir din aur.
Binoclul generalului Berthelot, în posesia nepotului pictorului

Ion Crișan Rădulescu mai păstrează și alte obiecte de la bunicul său, printre care se numără o colecție de decorații, unele dintre fiindu-i oferite ca urmare a meritelor deosebite pe care le-a avut în Primul Război Mondial, dar și binoclul care i-ar fi aparținut generalului armatei franceze, Henri Berthelot. „Bunicul a activat pe fronturile de la Mărăști și Mărășești și lucra la planurile militare, dat fiind talentul său pentru desen. A fost răsplătit cu decorația Virtutea Militară, iar atunci când a primit această distincție, generalul Berthelot a venit în vizită și i-a oferit binoclul său, în semn de apreciere a activității sale”, ne spune Ion Crișan Rădulescu. Acesta ne-a precizat că a primit mai multe oferte de valorificare a obiectelor moștenite de la bunicul său, dar nu a vrut să vândă nimic. Nepotul cunoscutului pictor vrea să le ofere drept moștenire fiicei sale și speră că în interiorul casei în care a locuit Gheorghe Bărbulescu să fie amenajat un muzeu cu obiectele acestuia: „Am fost rugat de mai mulţi să vând din obiecte, dar am refuzat categoric. Ţin foarte mult la moştenirea lăsată de bunicul meu şi nu vreau s-o vând. Ţineam toate obiectele într-o ladă în camera în care dormeam”.
Persecutat de comunişti

Gheorghe Bărbulescu a pictat peste o sută de biserici din județele Gorj, Dolj, Mehedinți și Vâlcea. Acesta s-a născut în comuna Dărvari, judeţul Mehedinţi, şi a absolvit Şcoala de Pictură Bisericească din Craiova. Prima biserică pictată a fost cea din centrul oraşului Tismana, unde şi-a cunoscut soţia, astfel că s-a stabilit în această localitate. Toţi banii pe care i-a câştigat, i-a folosit pentru a-şi cumpăra terenuri şi chiar o moară. Comuniştii au considerat că este chiabur şi i-au confiscat o parte din terenuri. Mai mult decât atât, pictorul Bărbulescu a fost chiar arestat timp de un an pentru sabotaj, pentru că nu şi-a muncit un teren. În tot acest timp, a ţinut ascunse toate obiectele pe care le avea.
A lucrat la proiectarea mai multor hidrocentrale
Ion Crișan Rădulescu a absolvit Liceul «Tudor Vladimirescu» din Târgu Jiu, după care a urmat cursurile Școlii Tehnice de Geologie din București. A lucrat timp de opt ani la Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice, după care și-a desfășurat activitatea, până la pensie, la ACH. A lucrat la proiectarea hidrocentralelor: Sebeș-Alba, Lotru, Cerna, Motru, Tismana, Valea Jiului. „L-am cunoscut pe bunicul. Era un om mai ursuz și mai interiorizat. A avut multe probleme în perioada comunistă și de asta a devenit mai retras. Îmi mai povestea din timpul războiului. A murit când eu eram în armată. A fost un om deosebit și modest”.
Ion Bivolaru, preot paroh în Tismana centru, a spus că picturile realizate de Bărbulescu sunt deosebite: „Se disting prin naturalețea sfinților. Când am venit preot paroh, nu se aflau într-o stare foarte bună. Au fost făcute lucrări de curățire și restaurare”.
Nicolae Tomoniu, profesor pensionar pasionat de istoria locurilor, ne spune că obiectele lăsate de pictorul Bărbulescu sunt foarte valoroase şi unicat.

 Sursa: http://www.gorj-domino.com/gorjeanul-radulescu-detine-singurul-obiect-ramas-de-la-mircea-cel-batran/

Grigore-Toma Someșan - Concilium Vaticanum Secundus



Someșan Grigore-Toma
Concilium Vaticanum Secundus


După moartea lui Pius XII (9 octombrie 1958), pe scaunul lui Petru este ales Patriarhul Veneţiei Angelo Roncalli, care şi-a luat numele de Papa Ioan al XXIII-lea. Întrucât acesta era înaintat în vârstă, avea 77 de ani, era considerat doar un Papă de tranziţie, însă această concepţie este spulberată după doar trei luni de pontificat, când la 25 ianuarie 1959 spre surpriza generală, în prezenţa cardinalilor reuniţi în Basilica San Paulo Fouri le Mura, Ioan anunţă convocarea unui Conciliu Ecumenic “de tip special însă, având drept temă înoirea internă (aggiornammento) a Bisericii, pentru a răspunde eficient problemelor lumii contemporane; înoire internă care să facă Biserica Catolică credibilă şi atractivă pentru creştinii separaţi de Roma, chemaţi să urmărească aceste eforturi ca o pregătire şi o contribuţie la căutarea unităţii creştine.”[1]
Lunile care au urmat au fost de o intensă activitate, nu doar la Roma ci în întreaga lume, însă “ la Roma bătrânul Papă părea că vrea să se grăbească şi nu înceta să vorbească şi să acţioneze. Tinerilor le explica faptul că Conciliul nu este o adunare speculativă ci un organism viu şi vibrant.” [2]
Pentru pregătirea lucrărilor proiectatului Sinod Ecumenic, Papa a decretat în 17 mai 1959 constituirea unei comisii ante-pregătitoare, având ca preşedinte pe Cardinalul Domenico Taradini, acesta având ca sarcină “luarea legăturii cu episcopii, teologii, Universităţile Catolice din lume pentru a obţine recomandări, sugestii şi pentru a determina în linii largi problemele ce vor trebui dezbătute la viitorul Sinod” [3]
Termenul de Sinod Ecumenic a făcut presa bisericească romano-catolică să sublinieze că era o invitaţie specială făcută celorlalte biserici să vină să se integreze de bunăvoie în sânul Bisericii Catolice, această idée se conturase şi din pricina cuvintelor îmbietoare din discursurile Suveranului Pontif, el adoptând în limbajul oficial expresii de genul: reconciliere, împăcare, biserici surori etc. Lucrurile s-au schimbat în momentul în care s-a văzut reacţia celorlalte biserici creştine, în primul rând cea Ortodoxă care ia o poziţie dârză, iar poziţia aceasta l-a făcut pe Papa Ioan să vorbească de un Sinod intern al Bisericii Catolice.
            În cele ce urmează vreau să vedem care au fost luările de poziţie a Bisericii Ortodoxe, astfel “Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a luat la cunoştinţă indirect, prin radio şi presă de aşa-zisul Sinod Ecumenic şi a întâmpinat cu bucurie iniţiativa dar a înţeles că o unire dogmatică este imposibilă.” [4]
            Cu ocazia vizitei episcopului de Canterbury, Sanctitatea sa Athenagoras a declarat referitor la Sinod că “e gata să meargă pentru cauza unităţii Bisericii, chiar la Roma cu condiţia de a fi primit ca egal” [5].O atitudine dârză, dar o atitudine conforma cu învăţătura biblică şi cu canoanele celor şapte sinoade ecumenice. Profesorul I.G.Coman, într-un articol, arată de ce II Vatican nu poate fi considerat un sinod ecumenc iar un prim considerent este şi cel amintit de Patriarhul Ecumenic, adică supremaţia papală, “eclesiologia papală exclude sinodul ecumenic”.[6]
            Am văzut aşadar reacţiile Bisericii Ortodoxe în legătură cu ecumenicitatea sinodului de la Vatican, care va rămâne în istorie cu numele de Conciliul Vatican II, şi care a adus schimbări “violente în Biserica Romano-Catolică încât uniiclerici şi laici au fost dezorientaţi.Dacă unii conservatori blamează Conciliul li se poate răspunde că furtuna era gata să lovească Biserica şi numai viziunea unui papă învăţat şi inspirat a dat posibilitatea Bisericii de a se pregăti pentru a înfrunta furtuna”[7].
            Ioan al XXIII, observă acest pericol de care vorbeşte Murray, şi este ferm convins că o schimbare internă, o deschidere a Bisericii Catolice faţă de Răsăritul ortodox, pe care-l cunoştea destul de bine, ar face bine întregii creştinătăţi, pentru că “nu este uşor să fi creştin autentic în contextul societăţii moderne străbătute de forme de păgînism renascut”[8] cum frumos scria  papa Ioan Paul după câţiva  ani, din păcate atitudinea favorabilă faţă de ortodoxie a bătrânului papă nu va influenţa şi pe urmaşul său, Paul VI, care, deşi continuă opera magistrală a înaintaşului sau, “revine la vechea practică catolică, accentuând primatul şi infaibilitatea papală precum şi uniatisnul”[9]  .

CONCILIUL

            Pentru pregătirea lucrărilor s-au constituit 12 comisii, care au avut sarcina de a trasa în linii mari coordonatele dogmatice ale conciliului, abia după ce acestea şi-au îndeplinit sarcinile, papa a putut deschide lucrările la care au participat peste 2400 de episcopi, “abordând o tematică vastă, fiind promulgate 16 documente,4 constituţii, 9 decrete şi 13 declaraţii”.[10] Bisericile creştine şi-au trimis doar reprezentanţi, dar după anevoioase tratative. În cele ce urmează voi arăta părerile sau luările de poziţie ale acestor observatori pe marginea discuţiilor de la fiecare sesiune, un lucru important de amintit: şi observatorii au avut în faţă aceleaşi hărţi pe care le-a avut şi părinţii conciliari.
            Sesiunea I –a (11 octombrie-8 decembrie 1962)
-                                                                     despre izvoarele revelatiei
-                                                                     despre păstrarea curată a tradiţiei
-                                                                     morala creştină
-                                                                     despre căsătorie,castitate,familie,feciorie
-                                                                     despre Sf. Liturghie
-                                                                     despre mijloacele de comunicaţie socială
-                                                                     despre unitatea Bisericii
-                                                                     despre Biserică
-                                                                     despre Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor
La această sesiune au participat printre observatori şi o delegaţie rusă.”Comentariile lor asupra primei audienţe,au fost pozitive, la adresa Papei Ioan”.[11]
            Sesiunea a-II-a ( 29 septembrie-4 decembrie1963) - sub preşedinţia papei Paul al VI-lea.
                        - teologia Bisericii
                        - înnoirea ei internă
                        - promovarea unităţii creştinilor
                        - dialogul cu lumea contemporană
După această sesiune pr. Nissiotis a subliniat efortul catolicilor de a trece de la monolog la dialog dar despre ecumenism a remarcat ignorarea voluntară a principalei dificultăţi, pretenţia Romei de a fi centrul unităţii”.[12]
            Sesiunea a-III-a (14 septembrie-21noiembrie 1964)-si-a ţinut lucrările sub semnul unei agende supraîncărcate, se pare ca a fost cea mai dramatică. S-au reluat discuţiile despre Biserică, laicat ca poporul lui Dumnezeu, despre caracterul eshatologic al Bisericii.” După această sesiune profesorul Radopulos a spus printre altele: Recunoaştem că ne separă probleme de fond....studierea documentelor acestui Conciliune fac să tragem concluzia că astfel de probleme nu se vor rezolva în viitorul apropiat”.[13]
            Sesiunea a-IV-a (14 septembrie-8 decembrie 1965)
                        - decretul privind misiunea episcopilor
                        - cel privind reînnoirea vieţii consacrate
                        - despre formarea preoţească
                        - despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine
            Aceasta este o scurtă prezentare a celor ce sau discutat la sesiunile Sinodului, însă nu totul a fost aşa de simplu cum pare, fiindcă ideea papei Ioan al XXIII-lea de a respecta vocea liberă a sinodului, la urma urmei “o mare noutate a Conciliului II Vatican în comparaţie cu celelalte sinoade din trecut”[14] , a făcut  pe unii teologi să ridice probleme spinoase, amintesc de profesorul Kung, care intru-un studiu dedicat infailibilităţii  critică modalitatea folosirii ei la discreţia absolută a papei, nemaifiind  nevoie de aprobarea Bisericii, pentru hotărârile luate singular de papă; el arată că în sensul strict al cuvântului numai Dumnezeu este infailibil”[15]. În cartea sa, intitulată, Biserica, propune să privim trei probleme  referitoare la chestiunea infailibilităţii: ”cine i-a dat lui Simon numele de Chefa, Iisus cel istoric sau comunitatea respectivă? cuvintele din Matei 16,18 au fost spuse de Iisus cel istoric sau atribuite lui de comunitate?aceste cuvinte acordă lui Petru o putere reală de conducere monarhică şi juridică, sau numai o poziţie istorică mai deosebită?[16]
Din nefericire vocea profesorului Kung  a fost una singulară, deşi unii teologi, tacit, au aprobat ceea ce acesta susţinea, dovadă fiind prefeţele scrise la cartea, marelui professor (Biserica), carte ce i-a conferit din partea unor cardinali titlul de “oaie neagră”[17], expresia aparţinând teologului H.Schauf. A fost numit oaie neagră a catolicismului deoarece, “Kung se apropie de doctrina ortodoxă centrată pe infailibilitatea întregii Biserici, o Biserică inefabilă dar nu personae inefabile”- după cum frumos afirmă ÎPS Antonie Plămădeală[18].


Vizitele făcute reciproc de către papa Paul al IV-lea şi Sanctitatea Sa Athenagoras, au făcut pe mulţi să creadă că dialogul iubirii între Bisericile surori este cea mai sigură cale spre unire, crezând dialogul teologic de prisos, însă nu a fost aşa . Perioada iubirii s-a rezumat la un schimb de amabilităţi verbale, care nu au avut şi nu au nici astăzi un efect esenţial, prin schimbarea vreuneia din poziţiile doctrinare ale celor două Biserici.
După încheierea Conciliului Vatican, se vede o schimbare  de atitudine a Bisericii Catolice faţă de ortodoxie „conciliul II Vatican a făcut pasul revoluţionar al asumării unei eclesiologii deschise, în care eclesialitatea Bisericii Catolice este afirmată în deplinătatea ei, dar fără ca prin aceasta să fie negată eclezialitatea altor comunităţi creştine ,situate în afara jurisdicţiei Romei”[19].
Directiva pentru ecumenism mai precis pentru aplicarea decretului, despre ecumenism, al Conciliului II Vatican, merge foarte departe „în propunerile pentru comuniunea în taine între catolici şi ortodocşi, ca preludiu al deplinei comuniuni....se admit rugăciuni comune, se admite catolicilor să se spovedească la preoţi ortodocşi, să primească Maslu în cazuri de necesitate”[20]
O situaţie asimilară poate fi semnalată şi în cazul adaosului Filioque[21] , ”documentele politice actuale a Bisericii Romano-Catolice după Conciliul II Vatican (1962-1965) arată o anumită îngăduinţă, faţă de dogma Filioque şi în mod concret lasă să se înţeleagă că Biserica O occidentală ar putea să accepte Simbolul  şi fără adaos în spaţiul cultului. În anumite împrejurări se rosteşte Simbolul şi fără adaosul Filioque.”[22]
Dintr-un punct de vedere, aceste prevederi reprezintă o atitudine cu totul nouă , faţă de cea de pe vremuri, când la noi în Ardeal un credincios era rebotezat dacă venea din Biserica Ortodoxă.
Referitor la noua atitudine, părintele Stăniloae, mult mai profund, spunea că prin această atitudine „se poate crea o confuzie, o situaţie neplăcută, credincioşii ortodocşi pot sădea pradă prozelitismului, să creadă că nu există nici o diferenţă între cele două confesiuni,  pe când credincioşii catolici sunt mereu instruiţi cu privire la poziţia Romei, faţă de Ortodoxie.
Sfântul părinte, Benedict al XVI-lea spunea intr-un interviu „Conciliul voia să marcheze trecerea de la o atitudine de conservare la o atitudine misionară. Mulţi uită că conceptul conciliar opus lui conservator, nu este progresist ci misionar.”[23] Din câte se pare aceasta este  atitudinea  Apusului faţă de Conciliu.
 

1.                                          ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Volume:
2.                                          Ică, Ioan jr., “Perspective asupra Conciliului Vatican II” , Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2004.
3.                                          Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu-decalog pentru mileniul II, trad. Willi Truwikl, ed. Enciclopedică, Bucureşti , 1999.
4.                                          Lazu, Robert, „Farmecul discret al teologiei”, ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
5.                                          Matsoukas, Nikolaus, „Teologia Dogmatcă şi Simbolică II”, trad. Nicuşor Deciu,ed. Bizantină Bucureşti,2006.
6.                                          Poupard, Paul, “Conciliul Vatican II ”, trad. Aurelian Băcilă, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2008.
7.                                          Ratzinger, Josef, Raport asupra credinţei”, trad. Mihai Petraşcu, Ed. Sapienţia , Iaşi 2011.

Studii și articole:

8.                                          Bria, Ioan,”Teologia romano-catolică şi conciliul II Vatican” ,Ortodoxia, nr.1,anul 1964.
9.                                          Coman, Ioan G., Sinodul II Vatican în lumina sinoadelor ecumenice”, Ortodoxia,nr.3,anul 1962.
10.                                      Ionescu, Barbu, Lucrările primei sesiuni a Conciliului de la Vatican”, Ortodoxia,nr.1, anul 1964.
11.                                      Plămădeală, Antonie, ”Hans Kung şi declaraţia Mysterium Eclessae”, Ortodoxia, nr.1, anul 1974.
12.                                      Murray, Robert, ”Orientări noi în teologia Romano –Catolică după Vatican II”, Ortodoxia, nr.1, anul 1972.
13.                                      Rămureanu, Ioan, “Ce este şi ce urmăreşte aşa-zisul Sinod Ecumenic proiectat de papa Ioan al XXIII-lea Ortodoxia, , nr.3, 1962.
14.                                      Stăniloae, Dumitru, „Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox”, Ortodoxia, nr.4, anul 1967.
15.                                      Vasiliu, Cezar, “Relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă de la anunţarea Conciliului Vatican II până în decembrie 1970”, Ortodoxia, nr.1, anul 1976.


[1] Ioan Ică jr. “Perspective asupra Conciliului Vatican II” , Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2004, p. 66.
[2] Poupard Paul “Conciliul Vatican II ”, trad. Aurelian Băcilă, Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuş, 2008, p.5.
[3] Pr. Prof. I. Rămureanu  Ce este şi ce urmăreşte aşa-zisul Sinod Ecumenic proiectat de papa Ioan al XXIII-lea Ortodoxia, nr.3, 1962, p. 358.
[4] Ibidem., p.365.
[5] Ibidem, p. 366.
[6] Pr.Prof.I.G.Coman,Sinodul II Vatican în lumina sinoadelor ecumenice”, Ortodoxia,nr.3,anul 1962, p.316.
[7] R.Murray ”Orientări noi în teologia Romano –Catolică după Vatican II”, Ortodoxia, nr.1, anul 1972, p. 27.
[8] Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu-decalog pentru mileniul II, trad.Willi Truwikl, ed. Enciclopedică, Bucureşti , 1999, p. 5.
[9] Cezar Vasiliu, “ Relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă de la anunţarea Conciliului Vatican II până în decembrie 1970”, Ortodoxia, nr.1, anul 1976, p.51.
[10] .Poupard Paul, op. cit.,, p. 10.
[11] Cezar Vasiliu, art.cit, p.87.
[12] Ibidem, p. 88.
[13] Ibidem.
[14] Barbu Ionescu, Lucrările primei sesiuni a Conciliului de la Vatican”, Ortodoxia,nr.1, anul 1964, p.11.
[15] Cezar Vasiliu, art.cit., p.103.
[16] Ibidem, p. 102, aici.
[17] Ioan Bria,”Teologia romano-catolică şi conciliul II Vatican” ,Ortodoxia, nr.1,anul 1964, p.140.
[18] Antonie Plămădeală,”Hans Kung şi declaraţia Mysterium Eclessae”, Ortodoxia, nr.1, anul 1974, p.14.
[19] Robert Lazu „Farmecul discret al teologiei”, ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2001,p.34.
[20] Dumitru Stăniloae, „Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox”, Ortodoxia, nr.4, anul, 1967, p. 509.
[21] Învăţătura care susţine că şi Fiul, ca al dolea  principiu, purcede pe Duhul Sfânt, o învăţătură care constituie o deosebire importantă a romano-catolicismului  faţă de Biserica Ortodoxă.
[22] Nikolaus Matsoukas, „Teologia Dogmatcă şi Simbolică II”, trad. Nicuşor Deciu, ed. Bizantină Bucureşti, 2006, p. 94.
[23] Josef Ratzinger, Raport asupra credinţei”, trad. Mihai Petraşcu, Ed. Sapienţia , Iaşi 2011, p.13.