Faceți căutări pe acest blog

joi, 22 noiembrie 2012

Ionuț Hens - Recenzie Ioannis Zizioulas - Euharistie, Episcop, Biserică




Ioannis Zizioulas - Euharistie, Episcop, Biserică
                          
                      O recenzie de: Ionuț Hens
-

Teologul grec, Ioannis Zizioulas s-a născut la data de 10 ianuarie 1931 în Kataphygion-Kozanis, Grecia. Este licențiat în Teologie la Universitatea din Atena (Grecia) în anul 1955, obține un master în Teologie la Universitatea Harvard din SUA în anul 1956 și titlul de doctor în Teologie la Universitatea din Atena (Grecia) în anul 1966.
            În ceea ce privește activitatea sa didactică, este profesor la Universitățile din Atena (Grecia), Edinburgh și Glasgow (Scoția), Tesalonic (Grecia) și profesor asociat la Universitatea Gregoriană din Roma, la Universitatea din Geneva și la Kings College din Londra. A primit titlul de Doctor „Honoris Causa” al Institului Catolic din Paris în anul 1990, al Universității din Belgrad, 1991, al institului Saint Serge din Paris (2008), al Universității Babeș-Bolyai (2009). Este co-președinte al Comisiei internaționale mixte de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, din anul 2006 și membru al Academiei din Atena, din anul 1993 și președinte al Academiei din Atena din anul 2002. Poartă titlul onorific de Mitropolit al Pergamului din anul 1986.
            Lucrarea „Euharistie, Episcop, Biserică” a fost inițial prezentată ca teză de doctorat, alcătuită sub îndrumarea profesorilor G. Florovsky, G. Williams și K. Stendahl de la Universitatea Harvard, susținută apoi la Universitatea din Atena și publicată în limba greacă în 1966. În limba română, ediția de față a apărut în anul 2009 la editura „Basilica” a Patriarhiei Române. Este împărțită în trei capitole mari, încadrate de o scurtă introducere și de concluzii generale. Ioannis Zizioulas studiază din punct de vedere istoric importanța Euharistiei și a Episcopului în unitatea Bisericii din primele trei secole creștine. Totodată, atrage atenția asupra faptului că Ortodoxia tinde să fie redusă la statutul de ideologie. Se uită faptul că Ortodoxia este Biserică, iar Biserica este o comunitate cu o structură specifică, iar această structură este episcopocentrică. Această lucrare este fundamentată pe izvoarelor primelor trei secole, avându-i în centru pe părinții apostolici care au preluat moștenirea lăsată de Sfinții Apostoli.
            În partea introductivă, autorul ne pune în față tema lucrării și anume unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și în episcop ca pe o problemă istorică, localizează punctul de plecare și felul în care se manifestă în zilele noastre raportat la acea perioadă primară. Ioannis Zizioulas afirmă că unitatea Bisericii era legată în acea perioadă la cel mai profund nivel de credință, de rugăciune și de activitățile Bisericii. În anii ce au urmat perioadei apostolice, Biserica a privit unitatea ca pe o problemă ce necesita preocupare permanentă și ca pe un obiect al credinței puternice. Ceea ce observă teologul grec este faptul că de-a lungul istoriei cei ce s-au ocupat de studierea a ceea ce înseamnă unitatea Bisericii s-au oprit doar la acest aspect și nu au abordat problema care privește unitatea în Euharistie și în episcop, temă de care este preocupat în această lucrare.
            În teologia apuseană erau două scheme care conturau această temă. Prima aparținea adepților școlii de la Tübingen care aveau două teorii: teologia unității (idealul sau învățătura Bisericii primare privind unitatea sa) și istoria unității (se referă la ceea ce a experiat Biserica ca unitate în perioada examinată. A doua schemă este cea influențată de școala lui Harnack, care susținea antiteza dintre idealism și universalism care reprezenta o altă formă între individualitate și totalitate, spunând că întreaga evoluție a unității Bisericii a trecut mai întâi prin individualism și apoi localism pentru a putea ajunge la organizare mondială, având Roma drept centru.
Ioannis Zizioulas vede o eclesiologie hristologică având în centru Euharistia, care formează centrul întregii vieți în Biserică.
Primul capitol al lucrării teologului grec este numit: „Relația dintre Biserică, Euharistie și episcop în conștiința Bisericii primare” fiind premisa acestui subiect. În prima parte a acestui capitol vorbește despre Biserică, o definește ca o realitate concretă în spațiu. Biserica nu a fost identificată cu orice fel de adunare, ci numai de adunarea euharistică (ekklesia). Pentru a exemplifica acest lucru, autorul face o distincție între Biserica din Corint unde se afla adunarea euharistică și adunarea din Ahaia, pe care îi numește doar „sfinți” și nu Biserică (nu se afla în adunare euharistică în momentul primirii scrisorii). O altă denumire ce o primește Biserica primară în paginile Noului Testament este cea de „biserica din casă”. Mulți dintre cercetători au identificat-o pe aceasta cu familia creștină, sau mai este descrisă de grupurile de creștini care se adunau în jurul personalităților puternice (ex: Filimon, Priscila și Acvila). Noțiunea de casă cu cea de Biserică au fost unite prin săvârșirea dumnezeieștii Euharistii.
Relația „celor mulți” cu „Unul”, Care se oferă pe Sine pentru ei leagă temeliile istorice ale Euharistiei cu tradiția iudeo-creștină a slujitorului lui Dumnezeu. Conștiința că cei mulți sunt uniți până la identificare cu Unul, care se oferă în locul lor, s-a arătat a fi la fel de veche ca însuși creștinismul. Conștiința a fost aceeași de-a lungul Bisericii primare: „cei mulți devin noul, adevăratul Israel, devin o unitate până la identificarea cu Hristos”. Principalele imagini ce descriu Biserica în Noul Testament sunt bazate pe ralația „celor mulți” cu „Unul”, iar accentul nu se pune pe ideea de „trup”, ci pe genitivul „al lui Hristos”. O altă idee importantă este faptul că organizarea Bisericii a format o unitate euharistică, nu a împrumutat din lumea din jurul ei, ci s-a născut în mod natural prin adunarea euharistică. Cultul Bisericii primare este săvârșit pe pământ, dar ia un chip al cultului ceresc, Hristos este preaslăvit în ceruri, dar în același timp prezent pe pământ în Euharistie. Treapta de Apostol nu a fost înțeleasă ca o autoritate ce există în paralel cu autoritatea lui Hristos, ci ca însăși autoritatea lui Hristos. Prin dumnezeiasca Euharistie, Hristos s-a unit cu Biserica până la identificare. Succesiunea apostolică își avea originea în dumnezeiasca Euharistie, în săvârșirea căreia, episcopii urmau apostolilor.
Capitolul al II-lea al acestei lucrări poartă numele: „unitatea în dumnezeiasca Euharistie și în episcop și formarea Bisericii catolice”. Dorința Sfântului Ignatie era ca în fiecare Biserică să existe un singur episcop și o singură Euharistie. Lega episcopul de Euharistie într-un mod inseparabil și de unitatea Bisericii. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful ne spune că creștinii din comunitășile rurale ale Romei formau o singură comunitate cu creștinii de la orașe. Dar, o dată cu înmulțirea numărului creștinilor era nevoie de formarea de comunități bisericești speciale (paroikia) la sate, apărând astfel horepiscopii (episcopi ai satelor). Trebuie amintit faptul că termenul de paroikia nu avea înțelesul de parhie, ci de Biserică locală completă cu propriul ei episcop.
O altă problemă abordată în acest capitol este cea a termenului de Biserică catolică. Acest termen de „catolic” primește două nuanțe. Apusenii îl consideră în sens calitativ (complet, întreg, general), iar ortodocșii în sens cantitativ (nu universal sau geografic). Termenul de catolic a mai fost folosit și în disputa cu ereziile, pentru a arăta că Biserica catolică reprezintă întregul, spre deosebire de erezii care reprezintă doar o parte a întregului. Pentru biserica primară, catolicitatea însemna ortodoxie. Biserica catolică se identifică cu Hristos întreg, se află și este revelat în cel mai palpabil mod în adunarea euharistică și în comuniunea tuturor membrilor fiecărei Biserici sub conducerea episcopului. Trecerea Bisericii de la termenul de catolic la cel de ortodox apără în momentul apariției ereziilor când se simte nevoită să se apere (vremea Sfântului Policarp) punând accentul pe activitatea de învățare Ortodoxia nu poate fi concepută fără Euharistie, în acest sens Sfântul Irineu spune că: „învățătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia ne confirmă învățătura...” O altă definiție dată Bisericii este cea a Sfântului Ciprian când spune că: „cine nu are Biserica drept mamă, nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată”.
Capitolul al treilea este numit: „Dezvoltarea Euharistiei unice sub conducerea episcopului în mai multe adunări euharistice conduse de preoți. Apariția parohiei și relația sa cu unitatea diocezei episcopale”. Acest capitol se referă la o altă etapă în care se afla creștinismul. Sporirea numărului creștinilor a dus la nevoia organizării Bisericii în așa fel încât să îndeplinească serviciul liturgic tuturor creștinilor și să nu afecteze tradiția apostolică. La aceasta s-a mai adăugat și persecuția asupra creștinilor de care nu au scăpat nici episcopii, astfel absentând perioade lungi din mijlocul comunității pe care o păstoreau. Cu precădere acest lucru s-a întâmplat la sfârșitul secolului al treilea și începutul secolului al patrulea. Dacă la început numai episcopii erau hirotoniți pentru a oferi Euharistia, cu această perioadă a fost adăugată la rugăciunile pentru hirotonirea presbiterilor, singura diferență fiind dreptul de a hirotoni.
Păstrarea inițială a singurei Euharistii, aflată sub conducerea episcopului în fiecare Biserică era expresia vie a unității Bisericii lui Dumnezeu pelerină în acel loc într-un singur trup desăvârșit, Trupul întreg al lui Hristos. Astfel, parohia nu forma o unitate euharistică dependentă și autosuficientă, ci o extensie în spațiu a singurei Euharistii. Astfel, presbiterul săvârșea Euharistia în numele episcopului, care rămânea singurul și adevăratul conducător al trupului mistic al Bisericii lui Dumnezeu. Astfel chiar și după apariția parohiilor, fiecare Biserică locală a continuat să formeze, un cerc deplin, un singur trup, însuși trupul lui Hristos, manifestat în istorie printr-o singură Euharistie.
Pornind de la cuvintele Sfântului Ignatie care dorea unitatea Bisericii într-o singură Euharistie și un singur episcop, consider că în ciuda tuturor greutăților și a celor ce au stat împotriva păstrării acestei Tradiții, Biserica a găsit cele mai inspirate decizii condusă prin ajutorul lui Dumnezeu. Consider că acest studiu al mitropolitului Ioannis Zizioulas este bine argumentat și a punctat miezul problemei în ceea ce privește unitatea Bisericii, printr-o singură Euharistie și un singur episcop.

Jimborean Silviu Aurelian - Recenzie "Ioannis Zizioulas - Ființa eclesială"



Ioannis Zizioulas - Ființa eclesială

Ioannis Zizioulas, viitorul mitropolit al Pergamului s-a născut pe 10 ianuarie 1931. Şi-a început studiile la Universitatea din Tesalonic, dar a obţinut o primă diplomă în Teologie de la Universitatea din Atena, în anul 1955. A studiat teologia patristică sub coordonarea Părintelui George Florovsky la Harvard Divinity School, şi a obţinut titlul de Magistru în Teologie în 1956. Şi-a urmat studiile doctorale sub îndrumarea aceluiași părinte George Florovsky  şi a obţinut titlul de doctor în Teologie al Universităţii din Atena în anul 1965.
Vreme de paisprezece ani, a fost profesor de Teologie la Universităţile din Edinburgh şi Glasgow. A fost ales membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase din Bruxelles în anul 1973. A fost profesor invitat la Universitatea din Geneva, la Universitatea Pontificală Gregoriană şi la King’s College (Londra). În anul 1986, a devenit profesor de Teologie Dogmatică la Universitatea din Tesalonic. Pe 22 iunie 1986 a fost hirotonit episcop, cu titlul de Mitropolit de Pergam, în cadrul Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului.  În anul 1993 a devenit membru al Academiei din Atena, iar din anul 2002 a devenit Preşedintele acesteia.
 În anul 2003 a fost decorat de Preşedintele Republicii Elene cu Ordinul Fenixului, în grad de Mare Comandor. Mitropolitul Ioan de Pergam a devenit apoi o figură semnificativă în dialogul ecumenic dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte tradiţii creştine. A fost membru al Comitetului Central şi al Comisiei „Credinţă şi Constituţie” al Consiliului Mondial al Bisericilor. În anul 2006 i-a urmat IPS Arhiepiscop Stylianos al Australiei ca preşedinte al Comisiei Ortodoxe de dialog cu Biserica Romano-Catolică. IPS Ioan este cunoscut şi pentru luările sale de poziţie în domeniul ecologiei, îndeosebi pentru seria de prelegeri cu privire la „Păstrarea Creaţiei lui Dumnezeu”.
El este activ şi în cadrul comisiilor de pregătire a viitorului Mare Sinod Panortodox, fiind în 2009 preşedinte al Conferinţei pre-sinodale pregătitoare, ca reprezentant al Patriarhiei Ecumenice. A primit mai multe distincţii şi medalii. A fost ales Doctor Honoris Causa al Institutului Catolic din Paris, al Şcolii Teologice Ortodoxe din Belgrad, al Institutului Teologic Ortodox „Sf. Serghie” din Paris, al Universităţii din Cluj-Napoca şi al Universităţii din Münster (Germania).  Este considerat unul dintre teologii ortodocşi a căror influenţă este semnificativă atât în lumea ortodoxă, cât şi în rândul teologilor catolici şi protestanţi.
 Opera sa teologică se concentrează asupra a două teme înrudite: eclesiologia şi ontologia teologică. Teologia lui a fost marcată de influenţa teologiei ruse din diaspora, îndeosebi a lui Nikolai Afanasiev, Vladimir Lossky şi a profesorului său, George Florovsky, precum şi a Arhimandritului Sofronie (Saharov). Prima lucrare a teologului Ioan Zizoulas a fost publicată în anul 1965, anume teza sa de doctorat, intitulată Euharistie, Episcop, Biserică. Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi episcop în primele trei secole. Aceasta a fost o contribuţie timpurie şi semnificativă la „eclesiologia euharistică” asociată de obicei cu Nikolai Afanasiev, în care sublinia rolul conducător esenţial al episcopului în slujirea Sfintei Liturghii.
Cartea mitropolitului grec pe care o voi prezenta în rândurile următoare, a apărut în limba franceză, cu titlul „ L`etre ecclesial” în anul 1981 la Geneva. Traducerea ediției de față îi aparține lui Aurel Nae și a apărut la Editura Bizantină, în anul 1996. Cartea este structurată pe șapte capitole mari, abordând fiecare câte o temă și este precedată de o scurtă introducere.
Încă din primele rânduri ale cărții, Ioannis Zizioulas definește Biserica nu ca o instituție, ci ca un mod de existență, o manieră de a fi. Taina Bisericii este strâns legată de ființa omului, de ființa lumii și de Dumnezeu. Prin faptul că omul devine membru al Bisericii, el devine „chip al lui Dumnezeu”, el există, așa cum Dumnezeu Însuși există, dobândind modul de a fi a lui Dumnezeu. Zizioulas, subliniază faptul că omul, pentru a ajunge la această stare are nevoie de comunitate, de un act eclesial și nu unul individual după cum îl numește autorul. Pentru aceasta, e nevoie ca și Biserica să aibă o credință dreaptă și o înțelegere corectă a ființei lui Dumnezeu.
Ființa lui Dumnezeu este una rațională: fără conceptul de comuniune, nu s-ar putea vorbi de ființa lui Dumnezeu. Tautologia “ Dumnezeu este Dumnezeu” nu spune nimic în planul ontologiei, tot așa cum afirmația logică A=A, este o logică și morlă și, în consecință, o negație a ființei, care este viață
            În continuare, autorul abordează o problemă din perioada Bisericii primare. Pe Sfinții Părinți nu i-a preocupat problema existenței lui Dumnezeu, ci felul în care există El. Sfinții Părinți, aici amintindu-l pe Sfântul Atanasie cel Mare, spunea că ființa lui Dumnezeu este percepută prin experiența comunității eclesiale și aceasta poate fi cunoscută prin relație și dragoste personală. Iar în continuare în interiorul acestei comunități pune accentul pe Euharistie care constituia practic ființa eclesială. Zizioulas afirmă că Euharistia este afirmarea prin excelență a istoriei, sfințirea timpului.
            Primul capitol al acestei cărți este numit de către Zizioulas: „ De la Personaj la Persoană”. În acest capitol, autorul diferențiază conceptul de persoană din gândirea platonică de cel real care i se atribuie acestui termen. Gândirea platonică nu vede conceptul de persoană legat în permanență de suflet, care asigură ființa omului, spunând că omul se poate atașa de un alt corp constituind o altă individualitate. Răspunsul care i se oferă acestei gândiri este acela că ființa constituie o unitate. Răspunsul la această gândire a fost dat în istorie de Biserică, care a fixat termenul de persoană, prin exprimarea credinței în Dumnezeul Cel întreit. Se spune că această credință era străveche și se transmitea de la o generație la alta prin actul Botezului. În filosofia greacă termenul „ipostas” nu avea nicio legătură cu termenul „persoană”, fiind strâns legat de termenul „substanță”.
            Capitolul al doilea poartă numele „ Adevăr și comuniune”. În acest capitol, autorul pune accentul pe Euharistie care Îl revelează pe Hristos-Adevărul ca „vizită” și „chivot”:” Și cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, ca Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr “ (Ioan1,14) al lui Dumnezeu în istorie și creație, pentru ca Dumnezeu să poată fi contemplat în slava Adevărului Său și „participat” în comuniunea Sa de viață. Astfel, Biserica nu are altă realitate sau experiență a Adevărului în calitatea lui de comuniune atât de perfectă ca Euharistia. În adunarea euharistică, Cuvântul lui Dumnezeu se adresează omului și creației nu ca interpelare din afară, așa cum se întâmpla în Vechiul Testament, ci ca„trup”, adică interior propriei noastre experiențe.
            Capitolul al treilea poartă numele de „Hristos, Duhul Sfânt și Biserica”. Acest capitol abordează teme ca hristologie, pnevmatologie și instituțiile eclesiale în teologia ortodoxă. Zizioulas afirmă că pnevmatologia trebuie să fie constitutivă hristologiei și eclesiologiei, să reprezinte condiția însăși de existență a lui Hristos și a Bisericii. Acest lucru, la nivelul Bisericilor locale se poate afirma că acestea pot constitui o singură Biserică universală.
            Capitolul al patrulea se ocupă de tema „ Comunitatea euharistică și catolicitatea Bisericii”. Zizioulas afirmă că termenul de catolic a fost împrumutat de la Aristotel, iar în acea perioadă nu se vorbea ca în zilele noastre de catolicitate, ci Biserică catolică, atrăgând atenția că nu putem vorbi de catolicitate. Catolicitatea Bisericii este în cele din urmă o realitate istorică, natura sa este revelată și percepută real în Euharistie. În perioada Bisericii primare, comunitatea euharistică era în componența ei o comunitate catolică, în sensul că depășea nu numai divizările sociale, ci chiar pe cele naturale, așa cum se va realiza această depășire în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel conținutul originar al noțiunii de „catolicitate” nu este unul moral, ci hristologic. Biserica este catolică nu pentru că ascultă de Hristos, este catolică pentru că este Trupul lui Hristos și se află acolo unde este Hristos.
            Capitolul al cincilea poartă numele de „Continuitatea apostolică în conștiința teologică a Bisericilor Ortodoxe.”  Prin urmare abordează tema conceptului de succesiune apostolică. Continuitaea apostolică a fost identificată cu noținuea de istorie liniară. Practic acest capitol abordează acest subiect din două puncte : din perspectivă istorică și eshatologică. Astfel, nu există Împărăție în afara lucrării Duhului Sfânt, ceea ce rezultă că Împărăția lui Dumnezeu este comunitate, lucru care implică o structură, fiindcă presupune în același timp o chemare și o linie fundamentală de demarcație, o judecată (Matei 25,31-46). Apoi, nu există Împărăție care să nu fie centrată pe Hristos, înconjurat de Apostoli, ceea ce implică o nouă structură. Zizioulas a identificat structura Împărăției lui Dumnezeu cu Euharistia, unde „multiplul” devine „unul”, putând fi observat la Cina cea de Taină când le-a oferit Apostolilor un fel de „diagramă” a Împărăției lui Dumnezu.
            Al șaselea capitol este numit „Hirotonie și Comuniune”. Și în acest capitol, mitropolitul Ioannis Zizioulas pune accentul pe caracterul hristologic al slujirii. Bisericii. Dacă Hristos este Cel a cărui preoție se reflectă în slujirea Bisericii, Duhul Sfânt este Cel ce face din această slujire o realitate personală. Rolul Său este de a face slujirea lui Hristos personală și existențial adaptată la circumstanțele de timp și loc. Astfel, hirotonia reprezintă actul prin care rolul Duhului Sfânt se realizează.
            Ultimul capitol al acestei cărți poartă numele : „Biserica locală în perspectivă euharistică.” Astfel acest capitol își propune să arate semnificația și importanța ce o are eclesiologia ortodoxă. Eclesiologia ortodoxă are la bază ideea că acolo unde se află Euharistia, acolo se află și Biserica în plenitudinea sa, ca Trup al lui Hristos. Conceptul de Biserică locală decurge din faptul că Euharistia este săvârșită într-un loc dat și reunește prin „catolicitatea” sa pe toți membrii Bisericii din acel loc. Natura catolică a Euharistiei arată faptul că adunarea euharistică ar trebui să cuprindă pe toți membrii Bisericii dintr-un loc dat, indiferent de statutul social., iar natura geografică a Euharistiei este transmisă de adunarea euharistică și prin ea Biserica este totdeauna comunitatea dintr-un loc particular.
            Aș dori să închei spunând că Biserica este totodată condiția misiunii creștine, deoarece numai prin ea se poate face o misiune adevărată, reprezentând și scopul imediat în realizarea acesteia, pentru că  Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei, fiind o instituție care face parte din planul lui Dumnezeu de a mântui lumea prin recapitularea ei în trupul lui Hristos: Și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați”( Ioan 11, 52).

                        Jimborean Silviu Aurelian,
                        Teologie Pastorală, anul III

Traian Bădulescu Şuţeanu - COMEMORAREA UNIONIŞTILOR



COMEMORAREA UNIONIŞTILOR

„Parastasele  Unirii”

Anul acesta sărbătorim 104 ani  de la înfăptuirea visului de veacuri al daco-geţilor prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.  Socotim că acest eveniment este cel mai mare prilej de a ne reaminti de noi înşine, acum în vreme de mare dezbinare politică a ţării. In acest sens asociaţia noastră culturală „Renaşterea Neamu-lui Românesc al Dacilor” am preluat cerinţa fundaţiei DECENEU din cadrul Societăţii Culturale Bucureşti - Chişinău de a se organiza „Parastase ale Unirii” în toate localităţile ţării. Forma concretă constă în intrarea în câteva biserici din capitală a unor membri ai asociaţiei să dea citire acestui eseu de venerare şi pomenire la nominal a celor care vreme de aproape o sută de ani au cheltuit sănătate, timp, inteligenţă şi bani pentru crearea de comitete ale unirii până în ultimul cătun, apoi au acţionat la organizarea marilor  adunări  şi la votul delegaţilor  în cele patru trepte ale unirii depline.
Întrucât această dorinţă de secole a dacilor a fost reuşită în anul 1600, - doar şi pentru o clipă istorică, - de marele voievod de Alba Iulia, domnitorul - martir MIHAI VITEAZUL,  nume pe care-l punem în policioara de valori a neamului alături de cel al regelui-erou DECEBAL.
Urmează  nesfârşitul pomelnic sui generis al celor care n-au mai fost pomeniţi nicicum în cei 65 de ani de  ateism de stat şi interzicere a manifestărilor cu caracter naţional.
Vom pronunţa cu durerea şi pioşenia cuvenită numele tânărului boiernaş de Argeş , istoricul NICOLAE BĂLCESCU, de la care s-a pornit reînvierea sentimentului naţional şi declararea expresă a dorinţei şi a nevoii de unire, daco-român care s-a stins la doar 33 de ani în străinătate, din aceiaşi atitudine antinaţională atunci ca şi a unor politicianişti de azi.
La acelaşi loc de cinste îi situăm pe cei doi mari bărbaţi de stat, originalul om de cultură, care la 24 de ani era deja academician, cunoscut ca descoperitor şi lansator al marelui Eminescu, boierul moldovean TITU MAIORESCU,  cel care, alături de boierul muntean, cel mai mare om politic al neamului de până acum, ION C. BRĂTEANU, au realizat marele act de-o rară inteligenţă, determinând alegerea aceluiaşi colonel Alexandru Ion Cuza, ca domn al Moldovei apoi şi al Munteniei, reuşind prima unire oficială şi veşnică sub denumi-rea de Unirea Principatelor.  Deşi atunci istoricul Mihail Kogălniceanu, în calitatea lui de prim ministru i-a sugerat domnului Cuza ca ţara să se cheme România, - cînd firesc ar fi trebuit să se recheme Dacia, - rolul său în acel act a fost definitoriu, punând statele adversare ale unirii în faţa unui fapt împlinit, fără drept de apel. Lângă el a fost alături, în funcţia de ministru de externe,  marele său prieten poetul naţional VASILE ALECSANDRI dar  şi  cei apropiaţi lor scriitorii Iacob Negruzzi şi Costache Negri, dar mai ales dacianistul MIHAI  EMINESCU, a cărui operă poartă pe-cetea simţirii unui dac autentic. Modalitatea realizării Unirii Principatelor a ară-tat că totul se poate face doar prin noi înşine.
Această concepţie naţională a dat curajul băsărăbenilor să se unească într-un parlament, formă statală care a cerut oficial ţării mamă să primească unirea. Gestul a fost aprobat prin decret regal de către regele FERDINAND, stejarul naţional  în jurul căruia s-au adunat apoi toată inteligenţa neamului. Punerea în scenă, la 27 martie 1918 a fost gestul boierului buzoian ALEXANDRU MAR-GHILOMAN, cel care, în calitatea sa de prim ministru, a citit la Chişinău Decretul regal de admitere a unirii Basarabiei cu România. Aici avem obligaţia sfântă să le amintim numele celor care au riscat, în plină revoluţie bolşevică rusească, să-şi cheme fraţii la unire. Mai întâi este vorba de marele animator PANTELIMON HALIPA şi apropiatul său ION  INCULEŢ, acesta chiar în funcţia de preşedinte al parlamentului, mari daco-români care au adus în jurul lor  un întreg parlament, de unde reţinem, pentru posteritate, numele de Anton Crihan, Ion Buzdugan, Pantelimon Erhan, Vasile Gafencu,  Ion Pelivan,  Elena Alistar, poate prima femeie implicată în politică, după Ana Ipătescu,  Ion Păscăluţă, Constantin Stere ca şi Leonida Ţurcan.
Imboldul naţional  „să înfăptuim totul prin noi înşine”, a ridicat inimile bucovinenilor care , la 28 noiembrie 1918, la doar câteva zile înainte de actul de la Alba iulia, au cerut şi ei alipirea la ţara mamă. Glasul principal l-au avut bărbaţii IANCU FLONDOR şi  ONISIFOR GHIBU,  aflaţi în fruntea grupu-lui alcătuit din Ion Nistor,  Dimitrie Bejan, Doru Popovici,  mitropolitul Vladimir de Repa, Radu Zbierea şi Ion Tomoioagă.
Un loc aparte în istoria noastră zbuciumată l-au avut daco-românii transilvăneni care, vreme de o mie de ani au trăit sub jugul  unora care au venit din stepele Asiei şi s-au aşezat aici ca stăpâni emfatici şi neîngăduitori. Dacă n-am fi câştigat războiul, mergând cu trupele până la Budapesta, marii  noştri intelectuali  din Transilvania n-ar fi avut cum să-şi ducă până la capăt marele efort de convingere a neamului de necesitatea unirii cu ţara mamă . Deşi până la Tisa nu s-a ajuns nici până astăzi, totuşi ceea ce au construit pleiada aceea de mari daco-români rămâne momentul final şi crucial al existenţei noastre azi ca ţară liberă şi aproape în forma ţării mamă Dacia.  In cartea de aur a neamului vor sta la loc de cinste  personalităţi ca IULIU MANIU, daco-românul dăruit ţării până la moarte, cel chinuit bestial de comunişti, care a sfârşit  la Gherla.  Lângă el au suferit enorm aproape patru milioane de români arestaţi de securitate dintre care aproape două milioane, din ţară şi din Basarabia au sfârşit în temniţe sau în Siberia. Fie-le ţărâna uşoară şi niciodată să nu fie uitaţi!..Dintre cei rămaşi vii, care au luptat pentru Marea Unire, se cuvine să-i pomenim pe VASILE GOLDIŞ, acel moderator şi purtător de cuvânt în Catedrala Neamului de la Alba Iulia, cel care a primit familia regală pe regele FEREDINAND şi frumoasa regină MARIA  şi a citit Decretul  regal al Marii Uniri.  Lângă el s-au aflat GHEORGHE POP DE BĂSEŞTI,  ION  RAŢIU, (bunicul celui care în 1989 a venit la salvarea neamului, şi el fiind dus în neant de aceiaşi politruci nedemni),  apoi ŞTEFAN CICIO POP, IOSIF  VULCAN şi  episcopul ANDREI  ŞAGUNA, alături de pleiada de oameni de cultură, ştiinţă şi artă, precum scriitorii Ion Agârbiceanu, George Coşbuc, Liviu Rebreanu şi Ion Slavici, binecunoscuţii în epocă Grigore Antipa, Tiberiu Brediceanu, Zaharia Bârsan, Victor Babeş, Ion I.C. Brătianu, Iladie Chendi, Timotei Cipariu, episcopul Miron Cristea, dramaturgul I.L. Caragiale, gene-ralul Coandă, fost prim ministru,  dascălii de înaltă şcoală Mircea Djuvara şi Dimitrie Onciu, Victor Etimiu şi Nicolae Filipescu. Constantin Sandu Aldea, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ştefan Ţiţeica, Elena Văcărescu, Traian Vuia, Alexandru Vlahuţă, Ion Vidu, Alexandru Vaida Voievod, istoricul A.D.Xenopol, academicianul Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr , dar mai ales Spiru Haret, marele ministru al învăţământului sub care şcoala a cultivat sentimentul naţional şi mândria de a fi daco-român, aducînd unirea ca pe cea mai mare bucurie naţională, serbată an de an cu onorurile cuvenite. ( Deşi Ziua Naţională era emblematica zti a revenirii la regalitatea dacică 10 MAI, ceea ce nu trebuie uitat ceste că acea zi, serbată ca Ziua Naţională 80 de ani, a fost înlocuită cu ziua ocupării noastre de trupele sovietice 23 august, iar decretarea zilei Marii Uniri ca Ziua Naţională, este gestul celor care au repus mâna pe putere în momentul  când se aştepta căderea pe loc şi definitivă a structurilor comunismului. Intrucât asta nu s-a întâmplat, cei trei preşedinţi ai republicii de sorginte comunistă au serbat acest eveniment ezoteric şi formal, ba chiar cu mare conflict de învrăjbire la Alba Iulia, de către primul guvern cripto-comunist. Să nu uităm de asemeni că aproape toate marile personalităţi naţionale din secolul XIX şi începutul secolului XX au participat cu tot sufletul la unire, într-un consens naţional pe care ni-l dorim şi din anul 2013 încolo.
Dar pentru cî  cei mai mulţi martiri ai neamului  au sfârşit în temniţele şi lagărele de muncă forţată din comunism, asociaţia noastră va face efortul de pomenire şi a lor în şcoli şi în biserici în ziua de 21 decembrie, la 23 de ani de la începutul rupturii de comunism, de care încă nu ne-am dezlipit, datorită structurilor lui oculte, încă vii şi decizionare.
In documentul amintit, în final, despre Marea Unire, se spune: „Atunci s-a refăcut unitatea teritorială a Daciei…Gestul de readucere a lor,(a unioniştilor ) în actualitate, în inima şi mintea celor care vieţuim azi, - şi tot aşa  din generaţie în generaţie, - face să ne asigurăm dăinuirea. Unirea în cuget şi simţiri  trebuie reactivată  mereu , menţinută ca pe o sfântă comoară”.
   Iar noi adăogăm că aceasta este forţa prin care am rezistat, şi putem rezista tuturor presiunilor politicianiştilor vremelnici, de orice culoare, care înţeleg prin „interesul naţional”, ascultarea oarbă de vocile venite din afară.

                        profesor  Traian Bădulescu  Şuţeanu
                                   preşedinte fondator 

luni, 19 noiembrie 2012

Dr. Alex Berca - ”Început de secol”



        Un nou eveniment cultural

Cu puțin timp în urmă Editura Sedcom din Iași, a publicat lucrarea 

 ”Început de secol”
 a economistului american de origine română, Dr. Alex Berca.
  
 Prin această nouă lucrare, (după ce în urmă numai cu câteva luni apăruse tot la Iași în Editura Institutului European lucrarea:

                         Crizele economice și ciclicitatea lor

 Dr. Alex Berca oferă cititorilor o imagine multilaterală asupra evoluției unora dintre țările lumii care au fost și continuă să facă obiectul unor ample discuții între specialiștii geopoliticieni, cei din domeniul economic, social și istoric.
  Ceea ce reține în mod special atenția oricărui cititor este analiza socio-economică a diverselor țări în contextual special al evoluției lor politice.
   Cu toate că lucrarea se adresează unui cerc larg de cititori din diverse domenii de activitate cu diverse preocupări și interese în privința evoluției vieții din țările analizate, autorul face uz de o multitudine de date statistice care îi dovedesc punctele de vedere, dar prezentate în cea mai mare parte a lor prin diverse grafice color care fac mult mai ușoară urmărirea respectivelor fenomene economice sau sociale.
  Plasându-se pe o poziție independentă de orice influență politică, autorul prezintă diversele fapte, așa cum s-au petrecut sau continuă să aibă loc, în condițiile specifice ale vieții naționale și internaționale.
  Pe parcursul întregului volum, de circa 400 de pagini, Alex Berca face uz de nenumărate fapte, prezentând în mod critic diverse aspecte ale vieții americane, chineze, indiene, rusești și din alte țări (adăugând multiple exemple referitoare la locul și poziția României în acest context internațional).
    Autorul prezintă  o mulțime de exemple concrete pe care le consideră ca fiind imanente în vederea reexaminării de către guvernele țărilor respective, prezentând unele soluții destinate ridicării nivelului vieții popoarelor din țările respective.
  Întregul volum reflectă un spirit obiectiv și totodată optimist în special când se referă la viitorul lumii în general și al viitoarelor generații în special.
    Marea diversitate a problematicii abordate, de la evoluția populației globului, problema șomajului cu întreaga trenă de efecte negative asupra vieții oricărui om ce muncește pentru aș asigura un anumit nivel de trai, problemele  diverselor fraude ce au loc la nivel național și internațional și  în care uneori sunt implicate și personalități ale vieții politice, problema resurselor energetice și cu efecte dintre cele mai grave ce au dus la declanșarea unor războaie, diversele aspect ale globalizării și multiplele lor cauze și efecte, asigurarea resurselor de hrană prin dezvoltarea agriculturii mondiale și încă multe alte aspect ale vieții cotidiene, duc  la concluzia că toate aceste informații pentru a fi cât mai apropiate de înțelesul fiecăruia, nu pot fi privite într-un mod singular ci fac parte dintr-un tot ce trebuie privit și înțeles în complexitatea lui.
    Unele aspecte istorice din evoluția diverselor țări, i-au folosit autorului, în prezentarea stadiilor actuale şi evoluţiei viitoare a societăţii omenești.
    Interesul pentru diferitele aspecte ale vieţii, cotidiene din diverse țări, la care se referă pe parcursul a 27 de capitole, i-au permis elucidarea acestora, întrucât foarte multe dintre ele au fost şi sunt prezentate într-un mod sporadic sau sunt ocolite cu bună ştiinţă de către diverși autori.  
   Pe parcursul întregii lucrări se găsesc o mulțime de observaţii, din care unele critice la adresa situaţiei economice sau a celei social politice a Statelor Unite, a Uniunii Europene, a Rusiei, a Chinei, Indiei, Iranului sau a României.
   Nota personală a cărţii, se menţine în limitele unei obiectivităţi şi a unui optimism care nu poate fi neglijat și care oferă cititorului posibilitatea urmăririi unor aspecte istorice sau socio-economice în corelația lor internațională, într-un mod deosebit de ușor și plăcut de citit.
  Numai astfel, afirmă Dr. Alex Berca, vom şti cu exactitate, unde suntem şi în ce direcţie vor evolua diversele țări și care vor fi perspectivele spre care trebuie să ne îndreptăm atenția pentru a înțelege și a putea aprecia într-un mod cât mai obiectiv viitorul  lumii, în cadrul acestui secol.



duminică, 18 noiembrie 2012

Fl. Smarandache - Premiul statelor New Mexico şi Arizona



Un profesor romȃn a primit Premiul statelor New Mexico şi Arizona la categoria Ştiinţă şi Matematică pe anul 2012


In fiecare an corporaţia New Mexico Book Co-op din Los Ranchos, statul New Mexico, Statele Unite,
 organizează un concurs de cărţi de autori din New Mexico, iar anul acest au fost incluşi si autorii din Arizona, sau carţi de autori din alte state dar despre subiecte din New Mexico şi Arizona.
Vineri, 16 noiembrie 2012, pentru a doua oară consecutiv profesorul universitar dr. Florentin Smarandache, de la Universitatea New Mexico, a primit Premiul statelor New Mexico şi Arizona la categoria de cărţi de Ştiinţă şi Matematică pe anul 2012 pentru cartea „DSm Super Vector Space of Refined Labels”, 297 pagini, publicată în anul 2011 la Zip Publisher în Columbus, Ohio, împreună cu profesoara W. B. Vasantha Kandasamy de la Institutul Indian de Tehnologie din Chennai, India. Iată anunţul cȃştigătorilor:

profesorul romȃno-american fiind la egalitate de punctaj cu cercetătorul american Sylvester Allred, autor al cărţii The Natural History of Tassell-Earred Squirrels.

  
Florentin Smarandache primind Premiul statelor New Mexico şi Arizona la categoria Ştiinţe şi Matematică pe anul 2012

Amintim ca în anul 2011 Florentin Smarandache a primit premiul statului New Mexico la aceeaşi categorie pentru cartea sa “Algebraic Structures Using Natural Class of Intervals”, co-autorată cu profesoara W. B. Vasantha Kandasamy.

 Profesorul Smarandache (primul din stȃnga) la o masă a finaliştilor

Cartea „DSm Super Vector Space of Refined Labels” se referă la cunoscuta Teorie Dezert-Smarandache (TDSm) din Teoria Informaţiei, care are aplicaţii diverse in cibernetică, computere, aviatică, cercetarea militară, medicină, etc. prin combinarea informaţiilor contradictorii furnizate de către sensori.
Sute de articole, plus teze de doctorat la universităţi din Franţa, SUA, Australia, Romȃnia (Academia Tehnică Militară din Bucureşti), Canada, Algeria, Polonia, Olanda, şi două teze de masterat în Iran şi Algeria s-au susţinut despre TDSm.
La înmȃnarea premiilor organizatorii concursului, Paul Rhetts şi Barbara Owalt, au amintit faptul că Florentin Smarandache fusese nominalizat în anul 2011 pentru Premiul Nobel pentru Literatură, stȃrnind un ropot de aplauze ale sălii.

Cartea autorului romȃn in raftul premianţilor („DSm Super Vector...”)

De asemenea, Florentin Smarandache a mai primit în anul 2011 Premiul „Traian Vuia” al Academiei Romȃne pentru logica sa neutrosofică (o generalizare a logicii fuzzy intuiţionistice); şi diploma de  Adjunct Professor [equivalentă cu Doctor Honoris Causa], de la Universitatea Jiaotong din Beijing, China, în 2011; iar in 2010 Medalia de Aur a Academiei de Ştiinţe Telesio-Galilei din Anglia pentru cercetările sale în fizică (iată biografia sa în acest link):


în special pentru ipoteza sa supraluminală, ipoteză care contrazice Teoria Relativităţii. Motiv pentru care presa romȃnă l-a numit, în toamna anului 2011, “Romȃnul care l-a contrazis pe Einstein”, deoarece ipoteza sa tocmai fusese confirmată experimental de către oamenii de ştiinţă de la CERN.

În anul 2012, Smarandache a mai fost finalist şi la categoria Filozofie, cu cartea “Neutrosophic Interpretation of the Analects of Confucius”, publicată în anul 2012 in ediţie englezo-chineză (traducerea în chineză fiind efectuată de către filozoful Fu Yuhua din Beijing). Neutrosofia este o generalizare a dialecticii lui Hegel, în care se iau în considerare nu doar contrariile şi dar şi neutralul dintre ele . Iar aceste trei component sunt în relaţii dinamice. Neutrosofia se intrebuinţează în logica neutrosofică, mulţimea neutrosofică şi probabilitatea neutrosofică.

Medalia primită
Gala decernării premiilor s-a ţinut pe 16 noiembrie 2012 la Hotelul MCM Elegante din Albuquerque, statul New Mexico (Blvd. Menaul, Nr. 2020), şi au asistat 232 persoane într-o sală arhiplină formată din autori, invitaţii lor, cȃt şi presa. Peste 400 de titluri de cărţi au participat la concurs, la 45 de categorii (precum: Poezie, Ficţiune, Istorie, Documentar, etc.).  Au fost 70 de referenţi din mai multe state, şi fiecare titlu de carte a fost evaluat de cel puţin trei referenţi. După concurs, cele trei exemplare din fiecare titlu de carte primit de New Mexico Book Co-op  vor fi donate la biblioteci din Statele Unite.
Se zice că Mircea Cărtărescu ar cel mai cunoscut romȃn în străinătate, poate ca scriitor (tradus şi publicat din bani de la buget!), dar ca autor atȃt de literatură cȃt şi de cărţi de ştiinţă (matematică, fizică, filozofie, economie, inginerie), ori albume de artă, Florentin Smarandache se bucură de o audienţă internaţională, deoarece site-ul său de la Universitatea new Mexico are zilnic intre 6000-8000 de hits de la cititori din circa 110 ţări.  Iar cele 180 de cărţi ale sale, ca autor, co-autor, editor, sau co-editor, sunt majoritatea în engleză şi romȃnă, dar au fost traduse de colegi de-ai săi în chineză, rusă, arabă, germană, spaniolă, portugheză, italiană, franceză, sȃrbo-croată, si greacă. Ele se pot descărca din link-urile de mai jos.
Biblioteca Digitală de Ştiinţe:
http://fs.gallup.unm.edu/eBooks-otherformats.htm

Biblioteca Digitală de Literatură şi Artă:
http://fs.gallup.unm.edu/eBooksLiterature.htm .