Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 24 aprilie 2013

Ionuţ Hens - Prezentarea cărţii Istoria Lausiacă



Istoria Lausiacă

- Prezentarea cărții –
Ionuţ Hens

Istoria Lausiacă sau Lavsaicon este o lucrare aparținând lui Paladie, scrisă în secolul al V-lea, undeva între anii 419-420. Titlul de ”Istoria Lausiacă” îl primește de la destinatarul scrierii, un postelnic al împăratului bizantin Teodosie II, pe numele său Lausus. A fost cunoscută în lumea monahală dintr-o veche traducere, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind contemporană cu traducerea scrierilor grecești.

Autorul acestei scrieri, Paladie s-a născut în Galatia, în anul 363 sau 364 având o pregătire clasică acelor vremuri. A ajuns călugăr prin anul 386, viețuind în această stare, la început în Palestina. Apoi a viețuit trei ani cu un ascet, Inochentie, în muntele Măslinilor, unde se întâlni cu Rufin și cu Melania cea bătrână. La propunerea acestora, acceptă să meargă în Egipt pentru a cunoaște monahismul acelor locuri. Acolo, rămâne o perioadă de un an în Alexandria, avându-l ca povățuitor pe părintele Isidor, care i-a insuflat lui Paladie modul de viață al pustnicilor, apoi se decide să urmeze și el calea aceasta a pustnicilor avându-l îndrumător pe Dorotei. Anul 390 îl găsește pe Paladie în Nitria, unde rămâne pentru o perioadă de nouă ani. Aici întâlnește două modele ale monahilor, pe Sfântul Macarie Egipteanul și pe Evagrie Ponticul, având o influență foarte mare asupra lui Paladie. După moartea lui Evagrie, în anul 399, Paladie s-a îmbolnăvit și a fost sfătuit de medici să se întoarcă în Palestina.

Întors în Palestina, viețuiește la Betleem unde îl întâlnește pe Poseidon. În jurul anului 400, Paladie devine episcop în Bitinia, al ținutului Eleonopole. În anul 403, a avut loc Sinodul de la Chercia, în apropiere de Calcedon, convocat de inamicul Sfântului Ioan Gură de Aur, Teofil al Alexandriei. La acest sinod, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost condamnat, iar lui Paladie i s-a reproșat influența origenistă. Paladie l-a apărat pe Sfântul Ioan Gură de Aur în timpul primului exil al acestuia, fiind arestat pentru aceasta în anul 406 și exilat în Egipt de către împăratul Arcadie. S-a întors în locurile sale natale, după încetarea opoziției față de Sfântul Ioan Gură de Aur. Devine apoi episcop al Aspurei, timp în care scrie această carte, ”Istoria Lausiacă”. Textul tradus în limba română, provine din traducerea textului publicat de Barthelink, fiind publicat pentru prima dată de Cuthbert butler sub titlul ”The Lausiac History of Paladius” I, Cambridge, 1898 și II, 1908.

În cuprinsul acestui text nu se observă vreo influență origenistă asupra scrierii lui Paladie, învățătura despre patimi și despre purificarea de ele este o învățătură generală a spiritualității creștine. În laudele și recunoașterea că Evagrie i-a fost un învățător și în prezentarea unui episod din viața lui Origen, nu se observă o acceptare a celor două greșeli ale lui Origen: preexistența sufletului și apocatastaza (restaurarea tuturor).

Conținutul acestei scrieri pune accentul pe ajutorarea ce o făceau persoanele prezentate în această lucrare bolnavilor și săracilor, de aici rezultând că scrierea are un sens contrar învățăturii origeniste. Se pune preț pe slujirea oamenilor și pe slăbirea și curățirea patimilor prin care se pg. 2

urmărește eliminarea egoismului din viața oamenilor și sfințenia vieții prin înfrânare și prin slujirea și iubirea neîncetată a aproapelui.

Paladie a scris această lucrare pe când se afla la al 56-lea an din viața sa, în al 33-lea an de convieșuire în viața monahală și în al 20-lea an de episcopie. Prin această carte, Paladie oferă o mărturie directă a felului în care își duceau viața printre primii monahi ai creștinismului. Scopul scrieri acestei cărți, după cum îl mărturisește chiar Paladie, este acela de a-i oferi omului un îndreptar de viață, un exemplu de urmat pe calea cunoașterii lui Dumnezeu. Scopul călătoriilor și peregrinărilor pe care le făcea Paladie, era acela de a cunoaște oameni de la care să învețe ce înseamnă iubirea de Dumnezeu și cum poți ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Iar această scriere nu-i este spre laudă, pentru că a ajuns în preajma unor asemenea oameni, ci acela de a folosi cititorilor din experiența sa. Îi îndeamnă pe creștini, să rămână raționali și să respingă prin rațiune orice urmă de păcat.

În limba română, această carte a apărut prin munca aceluiași Părinte Profesor Dumitru Stăniloae, care a înfrumusețat teologia românească prin osteneala sa. Pe lângă această carte și multe altele, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a oferit tezaurului teologic românesc și traducerea colecției Filocaliei. Traducerea românească a cărții ” Istoria Lausiacă ” mai poartă denumirea și de ”Lavsaicon” sau ” Scurte biografii de pustnici” și conține 126 de pagini.

Prin această lucrare, Paladie a reușit să insufle și să înfățișeze chipul unei spiritualități filocalice, care va defini permanent ființa Ortodoxiei. Dacă pentru omul lumesc, pustia apare ca un tărâm al singurătății, al uitării de sine, pentru omul duhovnicesc, iubitor de Dumnezeu, însetat după Acesta, pustia se preface într-un loc al învierii spirituale. Pustiul rămâne și locul de luptă, frontul pe care se duce războiul între monah și puterile demonice, în încercarea de a-l rupe pe om de comuniunea cu Dumnezeu. Aceste lupte cu diavolii, sunt însă pentru monahi, prilejuri care îi apropie mai mult de Dumnezeu, îi face mai puternici, întărindu-i spiritual.

Prin urmare, această lucrare a lui Paladie, ” Istoria Lausiacă”, putem spune că este un pelerinaj prin viața sa. Viața lui Paladie și totodată pelerinajul făcut de orice cititor al acestei cărți prin lecturarea ei, are niște puncte cheie asupra cărora e necesar să se oprească fiecare cititor, pentru a medita și a-și îmbogăți bagajul în urma pelerinajului lecturării cărții. Aceste puncte sunt reprezentate în această carte de monahii cu care acesta a intrat în contact și care fiecare lasă o învățătură duhovnicească pentru omul care dorește să-L cunoască pe Dumnezeu.

 Harta provinciilor Imperiului Roman în anul 117 - sursa: Wikipedia


marți, 16 aprilie 2013

Al. Melian - Laudele infirme ale dlui Pleşu



Tovarăşul Andrei Pleşu
LAUDELE  INFIRME  ALE  DOMNULUI   ANDREI   PLEȘU
MOTTO :  « Nimic nu e mai primejdios pentru conștiinţa unui popor decât priveliștea corupţiei și a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. » (Timpul, 9 apr. 1881)
             Mihai  EMINESCU
           
 Cu abilitatea celui care știe să meșterească subtilitățile limbii, domnul Pleșu  ne propune un exercițiu de logică politicianistă și de partizanat travestit filozofic.  Deși, de la un cărturar ca dânsul, ne-am fi așteptat la un exercițiu de logică, pur și simplu și la o demnă echidistanță, fără nici un travesti. Dar pentru că dumnealui n-a ținut să se adreseze unor neisprăviți mioritici , îngrijorați de halul în care a fost adusă țara de către indivizi precum cel căruia tocmai i-a transmis salutul grațios, aceștia, - cu obsesia lor pentru caracterul uman  întemeiat pe morală, devotament și bună-credință – îndrăznesc să-i decodifice mesajul  și să înțeleagă ce se află dincolo de barba înțeleptului.
            Deși, în  esență, rostul articolului publicat de Andrei Pleșu este de a-i aduce un elogiu primului ministru și de a mai  trimite o săgeată strâmbă spre Crin Antonescu, acesta începe spectaculos prin artizanarea unei tehnici adeseori productive : așteptarea frustrată. Fraza introductivă  este ca un fel de cheie pe un portativ : « Am mai multe motive să nu-l  laud pe Victor Ponta ». Si în continuare sunt schițate motivele. Este evocat plagiatul și nerușinarea de a nega evidențele, este exprimată  “prudenta  rezervă” față de comportamentul public al politicianului  caracterizat prin «  derutanta flexibilitate » ( adică  « să spună azi inversul a ceea ce a spus ieri, să asume nonșalant poziții contradictorii probând, astfel, o serioasă carență la rubricile  predictibilitate, consecvență, credibilitate),  iar în final este mărturisit desgustul fața de stilul  mai mereu șugubăț al premierului , pus la tot pasul pe glumițe.
            Trebuie să observăm că motivele de non-laudă ale autorului, indicate în prima treime a articolului, sunt serioase și aș spune fundamentale. E adevărat, ele sunt prezentate în formulări  abstracte, bine cântărite pentru a nu atârna prea greu, ca un fel de fructe ale stejarului care, așa cum spunea Eminescu, poartă în sâmbure necuprinsul misterios al codrilor. Pentru că dacă încercăm să pătrundem în virtualitatea ghindei, adică în cuprinsul motivelor  amintite, oferite marelui public doar cu eticheta, suntem nevoiți să ajungem  la o concluzie  mult mai gravă decât « prudenta rezervă » a mânuitorului de nuanțe. Un plagiator fără scrupule, un personaj cocoțat dubios în politică  căruia nu « flexibilitatea » i se poate reproșa, - aceasta este o veritabilă calitate a omului de stat, atunci când e practicată cu înțelepciune, cu bună credință și cu devotament față de țară – ci comportamentul  impredictibil,  inconsecvent și fără credibilitate, un astfel de personaj este incompatibil cu marile răspunderi și onoruri asumate. Dacă am inventaria  toate consecințele acestor motive de ne-laudă, invocate de Andrei Pleșu, « opera » lui Victor Ponta n-ar fi nici măcar la nivelul plagiatului său. Această operație o poate face fără dificultate orice om de bună-credință.  Nu o voi repeta aici  pentru că am făcut-o -  cu mâhnire, cu revoltă, dar și cu speranță – în articolele publicate în Samanatorul :” Apel adresat noilor ajunși la putere”, “Paranoia referendumului”, “Ce nu a înțeles încă Victor Ponta”, “Un nou prim-ministru filo-maghiar”.
             Ceea ce cred că poate fi revelator, nu atât pentru cel gratificat cu laude, cât pentru gratificatorul însuși, este expozeul celorlalate  două treimi din articol. După un preambul ironic privind  așa-zisul  lui  « pro-băsism » și previzibila  răstălmăcire de către răuvoitori  a certificatului de bună purtare pe care urmează  să-și pună semnătura în calitate de fost ministru de externe, fost ministru de cultură și fost consilier al președintelui (care nu mai e de fapt președinte), actualul fost, - care, la drept vorbind, n-a încetat să fie – își începe pledoaria printr-o judecată de valoare corectă:

 « dacă ai „curajul”  de a critica pe cineva pentru ce face greşit, trebuie să ai şi curajul de a-l lăuda, atunci cînd procedează cum trebuie. În definitiv, nimeni nu e condamnat să bată cîmpii toată viaţa, după cum nimeni nu trebuie transformat, definitiv, în statuie ».

Din păcate, corectitudinea acestei afirmații nu poate fi aplicată lui Victor  Ponta ; cel puțin acum.  Pentru că el  nu a procedat cum trebuie  în foarte multe din actele sale,( inclusiv în cel care este obiectul laudei lui Andrei Pleșu)  și pentru că primul ministru nu a încetat  să bată  câmpii,  la fel de șugubăț și plin de glumițe.  Care sunt argumentele autorului, menite îndreptățească re-evaluarea celui atât de aspru evaluat  pe când nu era co-semnatarul pactului de noapte cu Traian Băsescu ?  Două principii esențiale, aduse recent în discuție de șeful guvernului, par a-l fi sedus pe cel care nu « face jocul președintelui » și care nu « e înamorat orbește » de acesta. Primul se concretizează în ideea că

« A fi atent la valorile şi recomandările Uniunii Europene nu e a fi obedient, nedemn, „căzut în genunchi”, ci a fi realist. »

Mai întâi, acest principiu n-a fost adus recent în discuție de  Victor  Ponta. El l-a proclamat, și nu numai el - chiar în primele ieșiri publice, când a fost uns premier după căderea, se știe cum, a guvernului Ungureanu. Apoi, în discuție nu e principiul ca atare, el e valabil în esența lui. Problema este că pentru șeful guvernului român « atenția la valorile și recomandările Uniunii Europene » s-a concretizat în obediență și lipsă de demnitate. De ce, nu e foarte greu de explicat. El se raportează la Uniunea Europeană în primul rând din perspectiva intereselor personale și nu ale țării. Or, acestea îi cereau să fie obedient ,așa după cum demnitatea nu putea fi invocată de un plagiator care nu-și asumă cu bărbăție erorile. In special, comportamentul cu ocazia referendumului, este integral definitorie pentru subiectul discutat și pentru obiectul lăudat.
Există apoi câteva disocieri suplimentare care se impun. Prima, ignorată adesea, este disocierea  normală  între  instituții și cei care sunt la un moment dat în fruntea lor. Diverșii funcționari numiți în organismele europene nu sunt Uniunea Europeană, ci funționari ai acesteia. De altfel, ar fi foarte util să se cunoască mai bine atitudinea , nu doar a presei occidentale, dar a multor oameni politici din Franța, Anglia și chiar Germania, fața de felul în care sunt selectați și față de competența unora dintre funționarii acestor instituții. Încât te poți întreba uneori cine face cu degetul, cine dă lecții și ce se ascunde în spatele unor intervenții ?!  Desigur, pentru Andrei Pleșu ca și pentru prietenii săi siamezi, H. Patapievici,  G. Liiceanu,  L.Boia, demnitatea națională e o nonvlaoare care mai dăinuiește doar în Coreea de Nord.  Pentru ei,  totul e negociabil și totul se raportează la bani, la profit, la ghișeft. Apoi, pentru cineva care stăpânește bine proprietatea termenilor, cum este autorul articolului, nu pare a fi întâmplătoare  utilizarea verbului a cere , ca act definitoriu pentru România în raport cu Uniunea Europeană. Dintr-o astfel de perspectivă, țiganii cerșetori care au speriat Europa nu sunt altceva  decât produsul de avangardă al unei Românii cerșetoare. Ceea ce se face a uita  A. Pleșu  este că țara noastră – precum toate celelate țări ale Uniunii - plătește miliarde de euro, în fiecare an, că investițiile nu vin de dragul ochilor noștri, ci de dragul bogățiilor noastre, în sfârșit, că intrarea în Schengen nu este un cadou pe care-l cerșim, ci un drept, pentru care, de asemenea am plătit destul.
            Si mai e ceva care mă nedumerește în construcția  lui A.  Pleșu. Zice el sentențios : « Cine vrea să devenim „independenţi” trebuie, mai întîi, să ne propună un plan concret de supravieţuire în condiţii de izolare ». După câte știu eu, românii și-au câștigat independența, fără ghilimele,  în 1877 și,  chiar dacă timp de peste 40 de ani aceasta ne-a fost călcată grosolan în picioare de « eliberatorii » bolșevici, ea n-a fost niciodată și de nimeni pusă în discuție. Poate de Lucian Boia și Horia Patapevieci. Dar, din fericire, ei n-au putut să urineze și pe independența noastră. S-au mulțumit doar cu istoria și cu Eminescu…Un fost ministru de externe nu știe că, în conformitate cu tratatul de aderare la Uniune Europeană, statele care aderă nu-și pierd independența națională ?  Bineînțeles că el știe, dar cum se adresează unui popor care nu se ridică la nivelul « elitei » - și pe care de fapt, trăind doar la nivelul lui frunză verde, al lui mioriță laie, bucălaie și a unui meșter Manole asasin, nici n-o merită – a îmbârliga speculativ vorbele pentru a face să treacă neobservate intențiile face parte dintr-o iscusință pe care o stăpânește foarte bine. Si ar mai fi o întrebare. Crede domnul fost-ministru de externe și actual cărturar că, dacă șeful Guvernului român s-ar fi comportat demn și curajos față de Bruxelles, în toate împrejurările, acționând în numele celor peste 7 milioane de români care l-au destituit pe T. Băsescu și a milioanelor care i-au permis majoritatea parlamenară de astăzi de aproape 70%, Manuel Barosso (eventual de mână cu Monica Macovei și T. Băsescu) ar fi exclus România din Uniunea Europeană ?
             Pentru a termina cu primul principiu ,ca sursă de elogiu, - deși ar mai fi multe de spus – să observăm, în concluzie, că pactul Ponta – Băsescu, abandonarea unor promisiuni din campania electorală și a unor idei directoare puse la bazele USL,  înlăturarea strategică a doamnei Pivniceru,  pentru  ca elogiatul  autorului  să preia interimatul ministerului de justiție, cu vădita intenție de a rezolva problema numirilor știute conform  unui troc lamentabil, încălcarea prin acest act nu doar a reglementările românesti în vigoare, dar și recomandările  exprese ale Uniunii Europene (când acestea nu mai convin cuplului ad-hoc, ele nu mai contează), ca să nu mai vorbim că ele fuseseră susținute cu aplomb chiar de chiriașul de la Cotroceni și de stăpânul de la Palatul Victoria, cu doar puțină vreme în urmă, toate acestea constituie, în totalitate, fapte încriminate  în prima treime  a articolului  semnat de A. Pleșu. Deci, semne de schimbare benefică și motive de laudă nu prea se văd, chiar dacă le cauți și cu lumânarea.
             Sigur, dacă le cauți cu fumigenele, culorile nu se mai văd și atunci poți, de la înălțimea sau adâncimea la care te afli, să prezinți negrul drept alb și viceversa, așa cum o cer interesele personajului  mereu prezent în subtext  ( pentru că în text, el nu apare  decât  în trecere și atunci ca victimă  sărmană a unor derbedei  halucinați care nu se mai satură   să-l trateze, când îl prind la cotitură, cu câte « un radical cap în gură ».
Si al doilea principiu, ca și primul, este absolut corect :

« E ridicol, dacă nu direct nevrotic, să reduci problematica unei ţări întregi (aflate, totuşi, în criză) la o răfuială personală. România nu e Băsescu, iar guvernarea nu poate avea drept singură ţintă, drept obiectiv prioritar, lichidarea unui singur om. »

Numai că ceea ce se face a nu observa fostul consilier și actualul condeier al « locuitorului temporar » de la Cotroceni este că  răfuiala personală nu e doar a celorlalți cu Băsescu, ci mai ales a lui Băsescu cu ceilalți. Sigur, într-o bătălie, când  te afli într-o tabără, nu-ți vezi decât adversarul din fața. Dacă vrei să-i vezi însă și pe ai tăi, cu adevărat și cu bună-credință, trebuie  să adopți altitudinea ciocârliei. Iar dacă pasărea îți miroase disgrațios a pășunism mioritic, să adopți măcar altitudinea elicopterului. Că România nu e Băsescu o știe o țară întreagă. Singurii care n-o știu sunt Băsescu însuși, acoliții lui, mai mult sau mai puțin mercenari, iar de când a început să-i stârnească admitația domnului Pleșu, chiar șugubățul nostrum Victor Ponta. Ceea ce m-a frapat însă printre șfichiuirile autorului aplicate celor care-l critică pe Băsescu și pe recentul său logodnic, este fraza: ”Sunt uimit să văd ce lipsă de imaginaţie - şi, îndrăznesc să spun, de patriotism - dovedesc o sumedenie de politicieni şi gazetari …”                                                                                                                         Cuvântul  patriotism  între argumentele internaționalistului A. Pleșu ??!!  Faci ochii mari și nu-ți vine să crezi …Că i-a trebuit multă îndrăzneală nu e deloc de mirare. Numai că nu de îndrăzneală   dă dovadă autorul, ci de ipocrizie.  Cineva pentru care patria și patriotismul  sunt doar niște concepte anacronice, bune pentru lada istoriei ca și cei care mai cred în ele, cineva care face parte dintr-un soi de formație rap pusă mereu pe cântat aria cacofonică a mondialismului ultra-liberal, un astfel de cineva, când vorbește de patrie și patriotism, ai senzația că spurcă.
 Da, cele două principii care i se par lui A. Pleșu « sănătoase, raționale, mature », le împărtășim fără nici o rezervă. Noi credem chiar că ele sunt mai mult decât o părere, sunt o certitudine. Numai că favoritul său , ca și co-semnatarul de pact nocturn, nu sunt grădinarii acestor principii,care să merite laude,ci violatorii lor care ar trebui să se afle în altă parte. O știe și autorul cu certitudine, că doar e un om inteligent. Din păcate, inteligența lui n-are de a face cu caracterul. E o inteligență mefistofelică, fiindcă, așa cum cred unii, îngerii sunt cam prostuți. Si apoi, cine dracu a mai văzut înger cu barbă ? Încât, a vedea în Victor Ponta viitorul Rmâniei  sună aproape ca un blestem.
Cât  privește mărturisirea din final, “Avem, totuși, noroc”, n-o pot întâmpina decât c-o  urare : De așa noroc să aibă parte toată viața domnul Andrei Pleșu și toți cei ca dânsul !

                                                                       Alexandru  MELIAN

 
Traian Băse, asigurându-şi amicul de neparticipare la referendum