Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 1 mai 2013

Silviu-Aurelian Jimborean - Despre Alexis Homiakov (Khomiakov)



Alexis Homiakov,

Biserica este una

Recenzie de Silviu-Aurelian Jimborean

Între marii teologi ruși care s-au remarcat în secolul trecut, un nume de răsunet este și cel al lui Alexis Homiakov, care a adus contribuții importante în teologia sistematică, cu precădere în domeniul eclesiologiei.
Lucrarea care l-a consacrat se numește Biserica este una.  Ea a fost tradusă și în limba română și publicată în mai multe ediții, atât la editura cluejană Patmos, cât și la cea a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba-Iulia, Reîntregirea. Ediția din urmă, precedată de un studiu introductiv aparținând lui Vasile Manea, directorul Editurii Patmos și de unul aparținând profesorului și dogmatistului Nicolae Chițescu, plasat la finalul poerei, beneficiază de o traducere făcută într-un limbaj plăcut și îngrijit de către doamnele Elena Derevici și Lucian Mureșan.
În partea introductivă, domnul Manea, după ce lămurește problema slavofililor și a curentului generat de aceștia, prezintă câteva repere importante din viața teologului, asupra cărora nu vom insista însă aici.
Urmează apoi textul propriu-zis, împărțit în 11 capitole. În primul dintre acestea, el arată că ,,unitatea bisericii derivă fără îndoială din unitatea lui Dumnezeu”,  că ea nu este una ,,imaginară, alegorică”,  și că împărțirea ei se datorează faptului că ,,omul încă mai trăiește pe pământ”(p. 17),  în cel de-al doilea arată că între Biserica cerească și cea pământească există o desăvârșită comuniune (p. 18), în timp ce în al terilea, vorbind despre însușirile Bisericii, Homiakov arată că:
Toate însușirile Bisericii, atât cele interioare, cât și cele exterioare, se percep numai de către ea însăși și de către cei pe care Harul îi cheamă să fie mădularele ei (p. 19).
            În capitolul al IV-lea, el explică din nou calitățile ei și arată că harul credinței unei comunități este inseparabil de sfințenia vieții (p. 22), după care, în capitolul următor, vorbește despre relația dintre Biserică și Duhul Sfânt, care ,,o conduce și o face înțeleaptă,  și Se manifestă în ea sub diferite aspecte: în Scripturi, în Tradiție și în lucrare” (p. 23).
În cel de-al șaselea capitol, el arată că fiecare acțiune a Bisericii reunește toate darurile sale, respective credința, nădejdea și dragostea, după care, în următoarea diviziune, vorbește despre mărturisirea credinței Bisericii și arată că:
Sfânta Biserică își mărturisește credința prin toată viața sa: prin învățătura care este insuflată de Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine în care lucrează Duhul Sfânt, ca și prin ritualuriule în care El însuși lucrează. Iar mărturisirea de credință prin excelență este simbolul Niceo-constantinopolitan (p. 27).
            În cel de-al optulea capitol, după ce vorbește despre mărturisirea credinței în Sfânta Treime, despre care spune că, prin ea, Biserica își mărturisește credința în sine, pentru că ea se recunoaște drept instrument și receptacul al harului dumnezeiesc, și totodată își recunoaște faptele sale drept fapte dumnezeiești, nu fapte ale unor persoane care o constituie în mod vizibil (p. 31), teologul rus vorbește și despre rolul Tainelor în viața Bisericii, arătând importanța lor covârșitoare în trăirea realităților ei în conlucrarea cu harul.  
            Relaționând conlucrarea acestuia cu viața și realitatea sacramentală, el face o remarcă deosebit de interesantă și de importantă pentru teologia și viața creștină, și anume că:
Descoperirea ei văzută (a Bisericii) constă în Sfintele Taine însă viața ei interioară constă în darurile Sfântului Duh, în nădejde și dragoste. Asuprită și prigonită de vrăjmași din afară, uneori agitată și dezbinată de patimile fiilor săi, ea se păstrează neclintită și neschimbată acolo unde se păstrează Tainele și sfințenia duhovnicească; nu se denaturează niciodată și nu necesită reforme (p. 39).
            Penultima parte a lucrării vorbește despre relația dintre Biserică și eshatologie. El arată aici că:
Mărturisind că așteaptă învierea morților și Judecata de apoi asupra întregii omeniri, Sfânta Biserică recunoaște că împlinirea tuturor membrilor ei se va realiza odată cu însăși împlinirea ei, și că viața de apoi nu aparține doar duhului, ci și trupului duhovnicesc; pentru că numai Dumnezeu este Duh cu desăvârșire netrupesc (p. 51).
            În ultima parte, el arată, într-un limbaj cam antiecumenist, importanța denumirii de Biserică Ortodoxă în raport cu cea de Catolică. Iată ce spune el în acest sens:
Nu trebuie să învinuim Biserica de orgoliu pentru că se numește pe sine ,,Ortodoxă”, pentru că ea însăși se numește sfântă. Când vor dispărea învățăturile false, nu va mai fi necesară nici denumirea de Ortodoxă, pentru că nu va mai exista nici creștinism fals” (p. 53).
            Urmează apoi o parte în care autorul prezintă un scurt istoric al Bisericii și înfierează separația catolicismului de cea răsăriteană, arătând că:
Lumea romană a declarat implicit că răsăritul nu mai era decât o grupare de insule în credință și doctrină. Viața eclesială a încetat pentru una dintre jumătățile Bisericii (p. 57).
            Analizând cele prezentate de către Alexis Homiakov în lucrarea sa, nu putem să nu observăm frumusețea și veridicitatea informațiilor redate aici și, în ciuda tentei antiecumeniste, adevărul exprimat de el în paginile lucrării sale.