Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 26 iunie 2013

Nicu Tomoniu - Fraţii de sânge din Muntenegru!



Nicu Tomoniu -  Fraţii de sânge din Muntenegru!
 
SUFLETUL SFÂNTULUI NICODIM DE LA TISMANA ŞI AL VLAHILOR, dăinuie peste CRNA GORA (Muntenegru)

 Comentariul lui Dragutin pe site-ul



Numai într-o țară de credință, umanitate și eroism se poate întâmpla că sute de oameni n-au stat să nu facă nimic şi au venit în mod voluntar, punându-şi viața în pericol, pentru a ajuta echipa formată din zece oameni din serviciile de urgenţă, suprasolicitaţi în a scoate oamenii vătămaţi din groapa canionului râului Moracea. În Occident, se spune că este imposibil de a extrage manual victimele decât cu elicopterele cu cablu dar un astfel de proces ar dura mult mai mult iar un elicopter poate funcționa doar într-un spațiu limitat. Adâncimea canionului este la  limita de posibilitate.

 
„Fraţii de sânge din Muntenegru” nu este nici pe departe o sintagmă  de presă ci reprezintă expresia  unui adânc fenomen de tip transcedental. O atitudine intrată treptat şi în timp îndelungat în subconştientul neamurilor noastre din Balcani care timp de secole au luptat pentru păstrarea identităţii lor, opunându-se marilor imperii hrăpăreţe care le-au râvnit avuţia.

In ciuda istoriei care se scrie precum bate vântul stăpânilor, Cuviosul Nicodim de la Tismana n-a fost niciodată declarat în ochii erudiţilor şi în sufletul popoarelor balcanice altfel decât de neam valah, de prin părţile Prilepului. În biografia[1] pe care i-am scris-o, incluzând şi pe a egumenului Mânăstirii Tismana, Ştefan Ieromonahul, cercetarea multidisciplinară e categorică: nu e vorba de Prilepul Macedoniei ci de acel Prilep din Metohia aflat la 5 km de vestita a  biserică a lui Ştefan Duşan, întregitorul sârbilor şi la 12 km de Patriarhia din Pec de sub poalele muntelui Crna Gora – Muntele Negru.
Cei ce se vor numi mai târziu valahi, bosniaci, muntenegreni, macedoneni sau sârbi, au în sângele lor lupta pentru identitate naţională. Pe actualul teritoriu muntenegrean, încă din sec. X au existat formaţiuni prestatale şi principate: Rascia, Doclea / Zeta, Zachlumia, Travunia, unele înglobate apoi în Principatul Diocleei iar mai târziu în Țaratul Sârb. La câteva decenii după Marea Schismă, către 1090, Valahia, Bosnia, Hum şi Raska erau identităţi prestatale bine definite la graniţa Imperiului Bizantin iar muntenegrenii au şi astăzi conştiinţa acelui fapt, aşa cum o aveam şi noi înfiinţând la aceea vreme primele banate, voievodate sau cnezate. La venirea migratorilor, apoi a otomanilor, ei luptară vitejeşte aşa cum o făceau şi valahii contra ungurilor, năvălirii tătarilor sau a hoardelor cumane ce soseau vara cu cirezile lor de vite şi oi, din stepele Donului şi ale Volgăi. 
Monoteişti din vremea lui Burebista, trecuţi apoi spontan la creştinism, mai târziu, muntenegrenii, sârbii, bulgarii ne urmară la creştinism şi ortodoxie iar Nicodim prilepeanul ridicând la Bizanţ blestemul contra poporului sârb îşi uni forţele împreună cu patriarhul Eftimie din Târnovo pentru da balcanilor liniştea spirituală, credinţa în Dumnezeu de care aveau atâta nevoie popoarele dintr-o regiune plină de conflicte sângeroase.

Muntenegrenii ştiu bine asta! Şi dacă îşi pierdură vremelnic, în anul 1186, teritoriul în favoarea sârbilor, iată că Metohia - locul naşterii lui Nicodim - tot departe de ei rămase şi după tragica luptă de la Câmpia Mierlei (1389) în confruntarea cu otomanii.

În secolele următoare,  Muntenegrului, aidoma Ţării Româneşti, i s-au atribuit mereu forme particulare de autonomie în interiorul Imperiului Otoman datorită multiplelor războaie turco-muntenegrene, care au culminat cu independenţa acestei regiuni în anul 1878. Cât de apropiată ne este istoria! După independenţă, amândouă ţările deveniră regat şi îşi recuperară vechile teritorii. Muntenegrenii au recuperat Metohia, românii provinciile lor istorice apoi amândouă regate fură nevoite să ducă viaţă comunistă.  Noi, până în 1989, ei până la dizolvarea RSFI, în 1992.

Români striviţi de o stâncă prăvălită
TRAGICUL ACCIDENT DE LA CANIONUL MORACE

Prim-ministrul muntenegrean Milo Djukanovic și ministrul de interne Ivica Dacic au oferit, încă din primele momente, tot sprijinul necesar pentru a reduce consecinţele accidentului grav care s-a produs la podul numit Grlo - „Gâtul”, aflat la o bifurcaţie spre Manastirea Moraca.

Milo Djukanovic pleacă imediat, însoţit de ministrul Sănătății Rasko Konjević, Miodrag Radunovic şi ambasadorul român Mihai Florică, spre Centrul Clinic de la Podgorica. Vizitează saloanele cu răniți grav, scoşi din malul canionului de muntenegreni.
Un alt pod peste Canionul Moracea
O femeie rămasă neidentificată şi patru alpinişti dirijau cu o energie ieşită din comun operaţiunea echipei salvatoare alcătuită ad-hoc, din două şiruri de muntenegreni care au sărit fără şovăială în ajutor. Tărgile rulau cu turiştii vătămaţi ca pe bandă rulantă. Cei de sub o stâncă de peste 50 tone nu mai puteau fi salvaţi. Conducătorul grupului de alpinişti, medic de meserie, stabilea priorităţile la urcarea răniţilor pe pod unde aşteptau ambulanţele. La spital era mobilizat întregul personal medical şi toate resursele tehnice existente în dotare.
Muntenegrenii donează sânge pentru salvarea românilor. Nu e timp de gândire ci de acţiune spontană. Ce resorturi lăuntrice îi mâna pe aceşti oameni decât o predispoziţie acumulată de-a lungul secolelor?

„- Nici nu ai timp să te gândeşti, îşi aminteşte unul din alpinişti,  nu ai timp de emoţii, trebuie doar să-ţi faci treaba. E doar instinct. Te duci acolo şi găseşti soluţii să ajuţi oamenii.”
Cei patru alpinişti salvatori
„- Din fericire, aveam echipamentul de căţărat cu noi, frânghii şi am făcut ce am putut. Toţi oamenii care s-au oprit la locul accidentului au coborât în râpă şi am transportat răniţii din mână în mână.”,  spune medicul, alpinist amator. „- Erau în şoc, adaugă un coleg, trecuseră 15 minute de la accident. Erau plini de sânge, răniţi grav, unii erau morţi.”
„ - Îmi amintesc, zice altul, că o persoană era foarte rănită şi nu puteam să fac nimic pentru ea. Am încercat să chem doctorul să o ajute dar acesta se ocupa deja de alţi oameni. Mi-a spus să vorbesc cu ea, să o calmez dar era foarte dificil, nu înţelegea limba, nu vorbea engleză. La un moment dat, a venit şi un medic şi mi-a spus că pot să o pun pe frânghie. Era rănită grav la un umăr şi nu puteam nici măcar să o ating. Am luat-o de picioare, doctorul a luat-o de mâini. Încerca să-mi spună ceva, poate îmi cerea ajutorul. Nici nu ştiam ce să-i fac pentru că eram speriat să nu îi fac mai mult rău. Trebuia să aştept doctorul ca să îmi spună ce să fac şi apoi să reacţionez.”

„- Îmi amintesc multe feţe şi mulţi oameni care cereau ajutor”, spune medicul pentru a arăta cât de copleşit era de situaţie.

„- Era o femeie cu părul blond care mi-a spus că s-a lovit la spate şi i-am spus să fie răbdătoare şi că totul va fi bine. Mi-a dat mâna, am stat împreună câteva minute până doctorul a ajutat altă persoană mai grav rănită. Şi apoi au reuşit să o transporte şi acel moment m-a emoţionat tare.”
Oamenii aceştia reprezintă exact tipul de muntean al spaţiului balcanic, acel muntean trecut prin nenumărate primejdii de-a lungul secolelor umplute de sânge pentru a-şi apăra glia şi a-şi ajuta semenii. Muntenegrenii şi sârbii, aidoma valahilor sunt exact ceea ce spune Dragutin în comentariul său: „Numai într-o țară de credinţă, umanitate şi eroism se poate întâmpla că sute de oameni vin în mod voluntar, punând-şi viața în pericol, pentru a ajuta  alţi oameni aflaţi în primejdie.”
La numai câteva ore de mers cu barca, dincolo de Marea Adriatică, un român salva a doua zi de la accident o familie de italieni al căror apartament era în flăcări.

Gesturi ale unor reprezentanţi aleatorii ale unor popoare din Europa de răsărit, popoare creştine, tăcute şi tainice, care au cunoscut cele mai mari opresiuni şi nedreptăţi de-a lungul istoriei lor zbuciumate. Criza economică actuală provocată de conducători necreştini, guralivi şi sfidători pe faţă, ridică astăzi flăcări spontane în Franţa, Grecia, România, Bulgaria iar în alte locuri focul mocneşte.
Muntenegrean aducând flori a doua zi
Din nefericire, pe când oamenii cu gând curat se unesc, „aleşii poporului” (ştim noi cum!) se înjură politic şi scuipă în jur otravă făcându-se de râs. Ei au ieşit de mult din rândul popoarelor lor pentru că ajunşi la putere şi-au pierdut, orice urmă de luciditate. Sunt tot mai urâţi de popor în ţările lor, prin orice gest nesăbuit pe care-l fac şi prin oricare împrejurare unde nu se abţin să facă pe deştepţii. Cu ochii bulbucaţi beţivii politici ori aruncă în fugă trei cuvinte când ar fi cazul să laude, ori aruncă suliţe otrăvite contra celor care reuşesc să râmână normali când fac lucruri normale.
Aceasta mi s-a părut a fi atmosfera pe care au poluat-o unele „personaje” malefice în aceste zile fierbinţi de mare creştinătate, umanitate şi eroism.

Zic „mi s-a părut” pentru că i-aş da, eventual, circumstanţe atenuante preşedintelui Băsescu care a mulţumit cu jumătate de gură autorităţilor muntenegrene pentru efortul făcut.
Flori la locul prăvălirii autocarului de pe pod
L-aş ierta, fiind probabil mai reţinut de frica gândului că l-ar certa Noua Inaltă Poartă de la  Bruxelles, el fiind deja oaia neagră a Europei care nu vrea să recunoască independenţa Kosovo. Să-i fi spus cineva că acolo era vechea Metohie a Muntenegrului, leagănul dinastiei Duşan şi locul marii bătălii cu turcii unde Murad muri de spadă sârbească iar prinţul Lazăr al sârbilor (văr cu Cuviosul Nicodim de la Tismana) răpus de buzdugan turcesc? O şti cumva că primul ministru muntenegrean este căsătorit cu românca Lidia Cuc?

După cum cântă căţelandrii săi de la televiziunea B1, pentru a diminua rolul operaţiunii guvernamentale bine reuşite de repatriere a răniţilor, mă îndoiesc că e altceva la mijloc decât mojicie faţă de prietenii muntenegreni.

Dar mojicia sa n-ar fi o catastrofă, după cum nici noutate nu e. Mă cutremură însă gândul că marinarul s-a reţinut a face vâlvă prin protocolarele sale mulţumiri, ca un fel de preambul la recunoaşterea independenţei regiunii Kosovo! Doamne fereşte-ne de încă o catastrofă!

  

Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 26 iunie 2013, zi de doliu pentru victimele de la podul „Gât”, de peste canionul Moracea, Muntenegru.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei decedaţi!

Fie-le ţărâna uşoară!



[1] Nicolae N. Tomoniu – Sfântul Nicodim de la Tismana, Editura Cuget Românesc, 2010

luni, 24 iunie 2013

Ionuţ Hens - Nădejdea



Nădejdea

Nădejdea este credinţa pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăşirea pe care o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnică a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţa creştină ( 2 Marcu 7, 9). Astfel, nădejdea e pe de o parte „un dor”, e năzuinţa sufletului în aşteptarea unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este încrederea neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt în timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. Nădejdea este o iluminare adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice.[i]

Prin nădejdea creştină, una dintre cele trei virtuţi teologice, Dumnezeu ne face să înţelegem că El este alături de noi şi ne ajută să trecem peste necazuri cu condiţia să fim răbdători în aşteptarea ajutorului şi a celor făgăduite nouă. Dumnezeu ne-a creat din iubire, şi prin nădejde, El vrea să ne arătăm iubirea faţă de El şi prin aşteptare, sperând cu răbdare ajutorul sau cele făgăduite din partea Sa. Noi trebuie să fim convinşi că Domnul îşi va îndeplini promisiunile făcute faţă de noi, dar trebuie să mai ştim că acestea se vor adeveri şi împlini doar când va voi şi va crede El de cuviinţă. Deci, nădejdea creştină vrea să fie dorul arzător şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor celor făgăduite de Dumnezeu tuturor acelora care cred în voia Sa. Omul ştie că Dumnezeu este de cuvânt şi se vor împlini toate cele făgăduite lui pentru că de-a lungul veacurilor Domnul şi-a respectat toate promisiunile făcute oamenilor.

            Prin nădejde se înţelege încredinţarea pe care cineva o are privitor la împliniri viitoare şi satisfacţia pe care o va avea în urma acelei împliniri. Doar încrederea adevărată în împlinirea făgăduinţelor şi mai ales în Făgăduitorul cel drept ne pot duce spre calea veşniciei.[ii]
In Dumbrava Tismanei în zi de Sânziene
(Naşterea Sf. Ioan Botezătorul)


Nădejdea ca virtute teologică, este puterea care susţine pe om în întreaga lui activitate : ,,Toate lucrurile cele văzute, săvârşite în această lume, se fac cu speranţa împărtăşirii de rezultatul ostenelilor. Dacă cineva nu se bucură din plin de rezultatul ostenelilor sale, munca nu-i este de niciun folos. Agricultorul seamănă cu speranţa obţinerii roadelor (I Cor. 9,19), iar cel ce-şi ia soţie face acest lucru cu speranţa că va avea moştenitor. La fel se întâmplă şi cu cel ce caută Împărăţia cerurilor, o face cu speranţa de a i se lumina ochii inimii : se leapădă de lucrurile lumeşti şi stăruind în rugăciuni şi cereri, aşteaptă ca Domnul să vină, să i se arate şi să-l cureţe de păcatul care locuieşte în el. Nădejdea creştină izvorăşte din credinţa în tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5,5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.

            A doua dintre cele trei virtuţi, nădejdea, îşi trage obârşia din credinţă, aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea ; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că ,,Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi’’[iii], de aceea  zice Sfântul Apostol Pavel : ,,Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită , pentru că credincios este Cel ce a făgăduit’’ (Evr. 10,23).

Nădejdea şi grija coexistă în sufletul omului şi acest lucru nu este înţeles de către sufletul omului. Cel puţin se ştie că nădejdea religioasă, cea a fericirii din viaţa viitoare, e cu atât mai prezentă în suflet cu cât grija este mai absentă, dar aceasta se poate întâmpla şi invers, adică cu cât grija este mai mare cu atât nădejdea scade în valoare. Nădejdea şi grija se presupune că ar avea o singură rădăcină în fiinţa omului deoarece au acelaşi obiectiv : preocuparea de viitor. Când această rădăcină produce fructul nădejdii, fructul grijii nu mai creşte, dar când fructul grijii este mai crescut decât cel al nădejdii se creează şi se formează un fruct diform şi neplăcut numit deznădejde.[iv]

            De la grijă nu este decât un pas şi ajungi la frică, ea, frica nu face altceva decât să te arunce în braţele deznădejdii. Iar pentru a scăpa de această frică nu trebuie să ai nimic altceva decât dragoste[v]. Frica este acel sentiment care te duce la o mare suferinţă cu cât îi acorzi mai multă importanţă. Ea îţi creează frământări interioare care vor da naştere unor suferinţe cu atât mai mari cu cât teama este mai mare. Însă se ştie că nu suferim totdeauna fără folos pentru că în urma unei suferinţe se anunţă o mai mare bucurie aşa cum după o furtună îngrozitoare parcă soarele apare mai strălucitor.

            Necazul apărut în vieţile noastre la o primă privire este de nedepăşit, imposibil de rezolvat şi greu de îndurat, dar se ştie că oricine s-a lovit de un necaz la un moment dat l-a făcut mult mai puternic, nu neapărat că l-a călit în a depăşi şi alte obstacole viitoare ci îl face mai puternic pentru că leagă mai strâns pe om de Dumnezeu. O suferinţă, un necaz, o nenorocire n-ar trebui să ne ducă  la mari deznădejdi ci dimpotrivă ar trebui să dezvolte o nădejde cât mai puternică şi de nestrămutat. Pesimismul, neîncrederea, lipsa de credinţă, nerăbdarea dacă nu sunt înfrânte şi stăpânite nu vor face altceva decât să te ducă la deznădejde, însă dacă priveşti necazul ca pe o bucurie nu vei ajunge să regreţi acest lucru pentru că nădejdea, speranţa, răbdarea şi gaândul bun au dus tot timpul pe om în legătură mai puternică şi mai profundă cu Dumnezeu.

            Un exemplu biblic foarte bun în acest caz este dreptul Iov, care la început avea de toate pentru a duce un trai de care alţii nu aveau parte, dar s-a întâmplat că Dumnezeu a vrut să-i pună la încercare credinţa şi i-a luat toate darurile pe care cândva i le-a oferit. În această relatare se observă cum Iov nu renunţa să creadă în Dumnezeu dar mai ales acesta nu deznădăjduieşte că va rămâne în această stare pe tot parcursul vieţii sale. Iov avea încredere în el şi mai ales avea foarte mare încredere în Cel ce i-a oferit şi luat toate pe care le-a avut, el ştia că deşi suferă în acele momente va veni şi timpul când va fi iar în starea de dinainte. De admirat este faptul că Iov nu a deznădăjduit, a privit acele suferinţe pe care le-a îndurat ca pe nişte daruri, care au sporit dragostea lui în Dumnezeu. Văzând că Iov este nestrămutat în credinţa, nădăjduind continuu şi iubindu-L fără încetare I-a dat răsplată dublă. La fel vor primi toţi cei care vor acţiona ca dreptul Iov, vor avea tot ce le trebuieşte atât în viaţa de pe pământ cât şi din cea pe care ne-a promis-o Mântuitorul Nostru.

            Se ştie că cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit în strâmtorări şi în necazuri, şi mai cu seamă în faţa morţii. Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi.

            Păcătuieşte împotriva nădejdii cel ce :

 1) se încrede numai în el însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu ;

2) se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu ;

3) nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu ;

4) ispiteşte pe Dumnezeu.

            Cel care se încrede în sine sau în alte făpturi şi nu se va încrede în Dumnezeu nu are nădejde creştină ci nădejdea lui este doar o simplă nădejde pământească. Cu toate că uriaşul Goliat se bizuia pe puterea lui, bătându-şi joc de izraeliţi, a fost ucis de David, tinerelul mititel care se încrezuse doar în puterea lui Dumnezeu (I Regi 17,52). Numai cel cu nădejde în Dumnezeu poate izbuti în tot.

            Încrederea prea mare în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurerare, Se va milostivi şi de el. Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept, aşa că cel care crede numai în bunătatea Lui şi nu şi în dreptatea Lui comite o greşeală.

            Cel care se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat, ajutându-l nu face altceva decât să ispitească pe Dumnezeu. Acestui tip de om nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, se aruncă în primejdie numai pentru a înfrunta primejdia , acest om nu poate beneficia  de ajutorul lui Dumnezeu pentru că nu nădăjduieşte întru El.

Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei , credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine , cât şi pentru comunitatea din care face parte. Prin nădejde, creştinul se întăreşte luptând împotriva grijilor lumeşti, pământeşti.

Sfântul Marcu Ascetul spune că nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează.[vi] Nădejdea întâlnirii cu Dumnezeu îi dă omului curajul necesar pentru a depăşi toate încercările vieţii. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice îl face pe om să se străduiască a duce o viaţă creştinească.[vii]




[i] *** , Învăţătura de credinţă ortodoxă, ediţia a V-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, p. 196

[ii] Ibidem, p. 197

[iii]  CF. Sf. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, cap. XXVII, p. 111, în ,,Scrierile Părinţilor Apostolici’’, trad. note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 60

[iv] Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă , vol I Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 178

[v] Noua Mucenita Maria din Gatcina, Cum să biruim deprimarea, 153 sfaturi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, Bucuresti, 2003, p.27,


[vi] ****, Filocalia, volumul I, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreaptă din fapte, trad. din limba greacă Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 259


[vii]  IPS Andrei Andreicuţ, Nevoinţele desăvârşirii, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 90


Ion C. Gociu - Canada, o țară păduroasă și placidă!



Aeronavă Boeing 747 pregătită de aterizare

Aforism:
„Canada, o ţară păduroasă și placidă!”

Călător în altă lume
(Spicuiri importante pentru acele vremuri)

27 noiembrie 1996
Aeroportul Pearson

Într-o  altă lume m-am trezit, după ce, însoțit de o simpatică doamnă de origine română, imigrantă și angajată a Companiei de transport aerian KLM., am  fost condus  până la poarta de ieșire din incinta aeroportului Pearson. Ceasul meu  Doxa, cu remontoar îmi indica ora 2.50 AM, ora României, iar ceasurile din aeroport arătau ora 7.50 PM (afișare nord americană), adică începutul serii. După ceasul  biologic și cel de la mână, trecusem în ziua următoare. Ajuns în Toronto, ziua de 24 noiembrie 1996  mi se prelungise cu șapte ore.



                                                    *

…După o noapte grea și agitată, obositoare, de nesomn dinaintea plecării de acasă,  mai adunasem  peste 24 de ore de veghe. Eram după un zbor de la București la Amsterdam și o așteptare de peste cinci ore în Amsterdam între cursele aeriene, pentru îmbarcare spre Toronto.

La ora stabilită decolasem din Amsterdam și cum era firesc, pe un culoar aerian bine stabilit între Scoția și  Groenlanda, traversasem Atlanticul la înălțimea medie de 9.500 m. Călătorisem peste nouă ore cu aeronava Boing 747- 300 – MISSURI și, de-acum, mă aflam în altă lume - America de Nord.  

Ce senzație formidabilă m-a cuprins pe timpul zborului,  când, privind prin hublou, am văzut că afară nu se mai înnoptează!... În România, soarele asfințise încă de la ora 16.40, iar acum  parcă ne prinsesem de el, de soare, și zburam, zburam, numai pe lumină. Pe multele monitoare atârnate de plafonul aeronavei, când nu se transmiteau filme și muzică, se indicau: punctul de dirijare, altitudinea și viteza  de zbor a aeronavei, temperatura exterioară, ora din orașul de decolare Amsterdam, și cea de sosire în Toronto. Când ceasul de la mână îmi indica orele 22.00 și începusem să picotesc – că în România era ora mea de culcare – privind-o prin hublou  apa oceanului văzută în crepusculul limpede al unei zile de toamnă târzie, părea spoită cu jăratic. Din când în când, zăream plutind pe valuri   și câte un vapor a cărui direcție de deplasare o intuiam fără greșală; pupa vasului totdeauna este marcată de apa spumantă și vălurită sute de metri în spatele ei.

 La destinație am aterizat cu o întârziere de aproximativ 30 de minute față de ora stabilită.

 Urmare a aglomerării mai multor avioane deasupra imensului aeroport,  Turnul de dirijare și control respectă regula și  acorda viza de aterizare în ordinea sosirii. Stăteam la coadă pentru aterizare ca în România la tacâmuri și adidași.

 La înălțimea joasă de survolare - 3500–4000 m. -  când, nerăbdător așteptam aterizarea, colosul nostru cu peste 500 călători la bord - s-a tot rotit deasupra orașului Toronto, dându-mi posibilitatea pentru prima oară  să admir de sus, emoționat, panorama nocturnă și limpede a imensei metropole nord-americane. Cerul fiind senin și cu lună plină, totul se vedea perfect. Iluminat, pe toată înălțimea lui de o salbă de lămpi electrice sclipitoare, colorate albăstrui, turnul de televiziune C.N. TOWER (550 m) cât și    zecile de blocuri, zgârie-nori  din Down Town ce nu-și sting niciodată luminile noaptea, păreau magnifice.
Toronto (Down Town) văzut noaptea


Când aeronava a atins  pista, moment așteptat cu emoție a creat un șoc - resimțit de mine - destul de puternic, produs de vibrațiile și zgomotul  transmise de cele nouă perechi de roți ale trenului de aterizare la luarea contactului cu pământul, sutele de călători au început să aplaude, și eu novicele, surprins de gestul neașteptat, automat m-am conformat. L-am asemuit cu momentul final al terminării unui spectacol plăcut de teatru. Acum, era gestul de mulțumire și al recunoștinței pasagerilor adresat întregului echipaj merituos  care ne-a adus în condiții perfecte până la destinație. Stewardesele, care în timpul anunțării ajungerii la destinație și aeronava a redus viteza turbinelor în vederea  aterizării, pentru aplicarea măsurilor de siguranță impuse, ne controlaseră fixarea centurilor, îndreptarea spătarelor de la scaune și ne-au supravegheat tot timpul, urmărind cu multă atenție comportamentul sutelor de călători, într-o liniște apăsătoare în care se auzea clar doar zumzăitul monoton al celor patru imense turbine. Erau gătite în ținuta de gală și de la locul lor, ne zâmbeau cu deosebită condescendență. În ciuda efortului  depus timp de peste zece ore de zbor, de activitate continuă pentru și printre pasagerii real pretențioși, pe fețele lor nu se observa nicio urmă de oboseală. Tinerețea, ținuta și machiajul împrospătat le făceau și mai frumoase, iar eu, datorită influenței presiunii atmosferice crescute asupra organismului, eram deranjat fiindcă în urechi simțeam zgomote, puternice pocnituri ale timpanelor ce-mi dădeau mâncărimi sâcâitoare.

 Debarcarea s-a făcut anevoios, dar având locul aproape de ieșire -  mai în față,  rândul 25, primul de la geam la clasa turist -  n-am zăbovit prea mult.



                                                       *



În periplu  meu canadian am aplaudat de 32 de ori asemenea evenimente, de fiecare dată fericit   că totul s-a sfârșit cu bine.

Rularea pe pistă durează mai mult, parcă anume cu viteză mică fiindcă se urmărește acomodarea organismului cu presiunea de la sol. Când se oprește, unde mai staționează câteva minute   este preluat de un „dirijor”cu două stegulețe în mâini și condus exact la tunelul de debarcare. În acest timp zecile de cărucioare cu remorci pe care se încarcă coletele din cala avionului se îndreaptă grăbite spre locul stabilit.

Coborârea se face pe ușa din față unde se atașează și se prinde temeinic tunelul burduf, de preluarea călătorilor. Mai întâi ies cei de la clasa business, că de!... ei sunt în față și la propriu și la figurat și sunt în număr mult mai mic (maximum 80 călători). La clasa  turist  a acestui avion, sunt zece șiruri de scaune, având disponibile peste 480 ce  sunt despărțite de-a lungul de două culoare, (câte trei rânduri pe dreapta și pe stânga și patru la mijloc).



 Printre călători, bărbați și femei de toate națiile, era și un număr mare de copii - câțiva chiar sugari - care, acum treziți din somn, plângeau la unison creând un vacarm de maternitate înaintea orei de lactație. Am fost surprins și de faptul că, pentru prima dată am văzut pe viu, bărbați în ținute exotice - proveniți din extremul-orient -  care aveau  capul acoperit cu turbane în culori diferite: albe, negre și violete sub care își ascundeau claia de păr negru ca pana corbului, niciodată tuns.

La ieșire din aeronavă, câteva stewardese dintre cele tinere și mai chipeșe, îmbrăcate impecabil în uniforma companiei aeriene, ne așteptau aliniate pentru  a ne acorda salutul de „la revedere”. Cine știe! …poate ne și supravegheau intențiile? Ne primiseră în avion și ne învățaseră   cum să ne comportăm și să acționăm, Doamne ferește!... în caz de primejdie: ne arătaseră modul de ajustare și prinderea centurilor de siguranță, locul ușilor de evacuare și folosirea toboganelor de coborâre, îmbrăcarea vestelor de salvare și, de ce nu! …modul de folosirea pungilor de colectarea vomei. În timpul zborului de peste nouă ore ne serviseră mâncarea pentru două mese, între ele ne îmbiaseră cu dulciuri, sucuri și diverse băuturi. Ne dăduseră pentru folosință pleduri de învelit, perinuțe pentru sprijinit capul și căști audio pentru ascultat muzică. Pe timpul decolării, la semnalele de alarmă când se intra în turbioane pe timpul zborului și la aterizare, ne verificaseră poziția scaunelor, care trebuiau să aibă spătarele în poziție verticală pentru protecția coloanei vertebrale și a modului corect de prindere a centurilor de siguranță. Devenisem prieteni, afiliați sufletește și, parcă ne cunoșteam dintotdeauna.

Ce frumos și bine este când… totul se termină cu bine!(*

 *) După 11 septembrie 2001, în urma atacului terorist asupra turnurilor Gemene, la ieșirea din tunel se mai   controlau încă o dată vizele de intrare de pe  pașapoarte și cei găsiți în neregulă sau păreau  dubioși erau întorși în avion și puși sub supraveghere.
Aeronave Boeing 747 văzute la sol și în decolare

…De-acum, ajunși în aeroport, folosindu-ne de scările rulante în locurile în care trebuia să schimbăm nivelurile în deplasare, în valul de călători cu o singură direcție, în circa 20 de minute am ajuns la vamă. Aici,  am trecut prin mai multe peripeții, unele consecință a necunoașterii de către mine a unor noțiuni elementare ale limbii engleze.   

               La ieșire din incinta aeroportului, călătorii din aeronava cu care venisem erau pe terminate, dar erau  mulți alții coborâți din alte curse sosite între-timp. La un aeroport ca acesta cu peste 100 de porți, îmbarcarea și debarcarea din avioane se face simultan.

               Eu, eram un întârziat fiind reținut mai mult decât era firesc de vămeșita exigentă - o spălăcită cu părul dezordonat  cum nu mă așteptam - care trebuia să-mi verifice autenticitatea figurii din fotografie cu  persoana în cauză și să pună pe pașaport doar o ștampilă cu viza de intrare în Canada. Trecusem fără probleme de poliția de frontieră și ajunsesem la ea, una din vreo nouă-zece câte erau destinate pentru acordarea vizei. Privindu-mă atent în fotografie și natural îmi studiase din pașaport toate filele albe (peste 20 la număr), ale acestui document legitimație,  în care erau înscrise doar patru pagini: trei cu datele personale și poza, iar pe următoarea pagină era  marcată viza (una singură) cu un colant colorat pus la  Ambasada Canadei de la București. I se pusese pata pe mine! Mă privea chiorâș, cu suspiciune și neîncredere, încercând, cred eu, să descopere și să afle de la mine scopul ascuns al prezenței și durata șederii  în Canada. Venit din România, pentru ea lumea a treia, cred că mă considera un potențial infractor, ce altceva!?... Sau dovedea un exces de zel, alt motiv n-ar fi avut. Printre atâția negrii, asiatici și afro-hispanici avea în fața ei un bărbat alb la piele, trecut de tinerețe dar încă arătos, chipeș, bun de muncă și normal îmbrăcat. Părea să întrebe: Cu ce ocazie șase luni prin Canada?! Dinainte o avertizasem în engleză: Sorry, I don’t speak English. I speak Romanian.   Adică, tradus în  frumoasa limbă carpato-pontică: ( vă rog să mă scuzați, eu nu vorbesc  engleza. Eu vorbesc românește) – atâta știam a vorbi din limba lui A. J. Cronin -    dar degeaba! Ea turuia în felul ei, un dicton de limbă engleză mai aparte și eu timid în limba română. Folosindu-mă și de cele două mâini, uzând de șase degete, care arătate reprezentau cele șase luni de ședere în Canada, trecute și în viza de pe pașaport la ambasada din România, încercam zadarnic să mă fac înțeles. Nici biletul de întoarcere în România cu aceeași companie, cu data și  avionul precizat, pe care i l-am dat să-l vadă, n-au convins-o.  În spatele meu șirul de călători, cu bagaje de mână și copii plângăcioși se prelungise și depășea 50 de persoane care așteptau smerite rândul la tortură. Până la urmă, ca să termine cu mine, m-a trimis (arătându-mi cu mână) să aștept într-o încăpere alăturată, o sală de așteptare, un fel de hol închis cu sticlă, o colivie dotată  cu mai multe scaune unde am zăbovit aproape o oră. Pe ultima pagină a pașaportului care rămăsese la ea, era înscrisă adresa și numărul de telefon al copiilor , rezidenți canadieni, și, ca un mut, prin semne, i-am sugerat să sune acolo pentru a se informa despre sosirea mea în Țara soarelui apune.



                                                                 *

                De atâta așteptare, la un moment dat aveam senzația că fusesem chiar uitat. Când am fost rechemat, prin difuzor mi-a strigat numele în limbajul cu accentul  ei, și nu mi l-am recunoscut.  Adică numele meu, domnul Gociu, pe care ea îl pronunța milstăr goiușun repetându-l de mai multe ori. Cel puțin …așa auzeam eu. Cred că, la origine  nu era englezoaică. Poate era de origine olandeză că sunetele îi erau aspre, zgrunțuroase și zgâriau la timpane. Gociu (cu numai două consoane), pronunțat de ea, pentru mine  suna atât de ciudat, că, deși îl auzeam, o priveam ca un tâmp. Dacă nu mi-ar fi  făcut semn cu mâna – preluase și ea gesturile mele – n-aveam de gând să merg spre ea.

                 Totuși, fusese generoasă cu mine! …îmi pusese pe fila următoare din pașaport ștampila cu viza de ședere pentru șase luni în Canada.



*

La poarta de ieșire din terminal, Paul mă aștepta impacientat de întârzierea mea. Era integrat  în grupul gazdelor ce-și așteptau pe cei dragi, cu ochii ațintiți pe ușa acestui culoar. După ce  m-a reperat, bucuros m-a strigat fluturând și batista pentru a-l vedea în mulțimea pestriță, blândă și răbdătoare.

 Bărbătește ne-am îmbrățișat, apoi, el  ne-a fotografiat, pe mine alături de Delia Bogza, angajata Companiei KLM care m-a însoțit până aici. Pe Delia am cunoscut-o, la punctul de descărcare a bagajelor aduse în cala avionului, după ce scăpasem de scorpia de la vize. Delia era o ființă gingașă, cu o voce caldă și accent bănățean,  și la despărțire după ce  i-am sărutat mâna, uitându-se în ochii mei,  mi-a întins și capul  să-i sărut părintește pistruiatul și fragedul obraz. Născută în  Bocșa Română și  imigrantă doar de câțiva ani, când s-a oferit să mă scoată din acest  labirint  poate s-a gândit sau și l-a imaginat pe tatăl său  căutând-o… dar rămas în țară ea încă îi ducea dorul. Cum ne-am cunoscut? Simplu!... Am constatat violarea valizelor care nu mai aveau cordoanele prinse cu lacăte și erau mai ușoare decât le știam. Fiind convins că s-a umblat în ele și că nimeni nu mă înțelege am tras o înjurătură ca la ușa cortului. Ea a înțeles, și fiindcă a întors capul spre mine m-am dus să-i vorbesc:

-„Doamnă, precis nu mă înșel! Dumneavoastră știți  să vorbiți românește. V-a deranjat înjurătura mea, altfel în vacarmul acesta nu v-ați fi uitat spre mine.” Zâmbind, după o mică ezitare a zis: Da! Abia atunci i-am citit numele pe ecuson și i-am povestit necazul meu.

Dar asta, cu altă ocazie o s-o povestesc.



*



Paul mi-a preluat căruciorul cu cele două geamantane ce-ar fi trebuit să cântărească 60 de kilograme, cât scria pe documentul de predare și  sacoșa de mână, nici mai grea, nici mai ușoară de cinci. Și aici era o forfotă care mă impresiona. Mii de călători veniseră sau trebuiau să vină și erau așteptați de rude și prieteni care, pe lângă limba engleză, vorbeau în zeci de limbi și dialecte. Pentru mine era ceva năucitor!...

Mașina lui Paul era parcată într-o  clădire special destinată, un colos pe mai multe niveluri care comunicau între ele prin rampe de acces și   elevatoare imense în care ar fi avut loc și un turism. Așa am ajuns la etajul unde era automobilul. După transbordarea bagajelor în portbagajul mașinii, Paul a depus căruciorul într-un loc destinat anume, marcat, de unde, din când în când, erau preluate de personalul aeroportului prin împingere, cuplate câte 20-30. Până atunci nu mai văzusem și nu mai auzisem de așa ceva. Acum, și la noi, acest lucru se vede la toate  molurile din țară.

Cunoștințele mele se completau permanent!...



*

- Asta-i mașina noastră îmi spune Paul când m-am urcat în dreapta lui. Aici, mașinile au centuri de siguranță care se poartă obligatoriu, și, nu-i de joacă! Stați să vă arăt cum se  cuplează…  Și-l  urmăream atent, să nu-mi scape nimic din mișcări. La mașina mea Dacia 1300 pe care o condusesem 22 de ani n-aveam așa ceva.

- Ce marcă este? …a costat mult? Am întrebat eu cu naivitate.

- E un Chevrolet luat de ocazie. Am cumpărat-o de la un jamaican cu 1.100 de dolari. (El atunci primea pe lună 3.750). Cred că are vreo zece ani  de folosință, dar ne facem treaba cu ea.  Aici fără mașină nu te poți descurca. O să vă convingeți dumneavoastră!... Motorul este de capacitate mare și consumă cam mult, 12 litri la suta de kilometri, dar  benzina nu-i scumpă. Se învârte în jurul a 40 de cenți pe litru. În România, prețul este dublu!... mă informează ginerele meu care știa cursul leu/dolar-canadian și prețul carburanților.

- Cum adică se învârte,  nu are un preț fix? am întrebat eu, curios, gândindu-mă cum este acasă, în România.

- Prețul la pompă se schimbă zilnic și diferă, cu plus sau minus, de la o zi la alta și de la un furnizor de produse PECO, la altul.

Și  luat cu discuția, m-am trezit în vultoarea autostrăzii, pe care ulterior am aflat că se numește 401. Eram în porțiunea cu 10 benzi de circulație pe sensul de mers și cu un culoar cu alte patru benzi, pe mijloc, pe unde se poate circula cu viteză sporită, adică, peste viteza impusă de 100 km./oră pe autostradă.

…De la amărâtele noastre de drumuri naționale cu două benzi, una pe sens, să te trezești că paralel cu tine circulă zece mașini plus cele două de pe culoarul rapid, ca la raliu,  că tot atâtea vin din sens opus înșirate ca pe ață, am simțit o stare de disconfort creată de angoasa unei inevitabile tamponări. Aveam permis de conducere de peste 22 de ani, condusesem în țară peste 150.000 de km., dar în acel moment mă vedeam în imposibilitatea să mă pot descurca dacă ar fi trebuit să urc la volan. Să fii depășit și pe dreapta și pe stânga, să fii obligat să faci slalom, schimbând tot timpul banda de mers când trebuia să depășești, părea ceva de necrezut. Și autostrada era iluminată ca ziua pe toată lungimea ei  de multiple lămpi fluorescente montate pe stâlpi cu înălțime de peste 20 m. aidoma ca cele de pe stadioanele noastre.

Și totuși!... Ce  ușor  și în siguranță se conduce mașina acolo. Repede

 m-am convins de ordinea în trafic, impusă nemilos de coercitiv pentru cei indisciplinați. Pe autostradă viteza maximă este de 100 km./oră. Pe străzile interioare se circulă cu 40, 50 și 60 km./oră funcție de gradul de dificultate al fiecăreia. Nerespectare vitezei legale și a regulilor de circulație se sancționează fără milă cu amendă în bani și luarea de puncte (din cele 12 anuale). În cartierele rezidențiale viteza este și mai mică. În unele zone, din sută în sută de metri, de-a latul străzii sunt făcute anume denivelări proeminente, adevărate obstacole care te obligă să reduci viteza sub 30 km./oră pentru a nu deranja locatarii. Altfel riști să distrugi  mașina, să dai cu capul de plafon și să-ți muști limba. Cât am stat în Canada, și am stat destul, în afara alarmelor produse de sirenele salvării, poliției și pompierilor, nu am auzit semnal de claxon. Parcă le lipseau!

 La ei se poate, la noi, de ce oare, nu?



…Autostrada 401, este o continuare a unei autostrăzi care intră din SUA în Canada, trecând peste un canal de aproximativ 150 m., canal  ce leagă două din marile lacuri (Huron și Erie) unind cele două orașe, Detroit (SUA) și Windsor (Canada). Pe toată lungimea  provinciei Ontario, autostrada însumează 828 km. De la kilometrul 348 până la kilometru 400, adică 52 km cu orientare  de la vest spre est,  străbate metropola Toronto. Se întretaie în două giratorii  cu autostrăzile 407 și 400. Aceste intersecții sunt lucrări de artă, înălțate pe două-trei niveluri circulabile  în cele patru direcții.

Pentru a te putea încadra, în vederea ieșirii de pe orice autostradă, bulevardele cu care se intersectează,(cam din trei-patru în patru kilometri) sunt semnalizate din timp, prin denumire și distanță kilometrică, scrise pe panourile imense pe sub care trebuie să circuli.

                                                        

*

…Către ora 10 PM  descindeam în apartamentul copiilor în care locuiau de numai două luni în blocul Ten Radinctton, o străduță lateral dreapta din bulevardul Bayview (nord-sud) între   bulevardele Finch și Cammer (vest-est). Se mutaseră din cel în care le fusese închiriat la sosire  în primăvara anului  de către o familie de prieteni ajunși înaintea lor cu doi ani. Acela, apartamentul, era un fel de garsonieră cu  un dormitor, un living, o baie și o mică bucătărie. Era așezat într-un bloc cu cinci niveluri și locuit în majoritate de români. Prețul chiriei lunare era de 700 dolari canadieni, sumă plătită anticipat cu o luna înainte.

 Acesta este mult mai mare; trei dormitoare, două băi, living, bucătărie și o terasă parțial acoperită. Deci prezența noastră în acest spațiu locuibil nu incomoda, mai ales că venisem pentru a le fi de ajutor. Cel puțin așa credeam.

Trecuseră nouă luni de la emigrarea lor și o lună de când doamna mea mă lăsase  singur în țară și venise aici. Întâlnirea de familie a fost emoționantă. Fiică-mea Mihaela și soția, fiecare din motive diferite, se înghesuiau care să fie prima să mă ia în brațe și să-mi sărute fața nebărbierită, înțepătoare, dar încă nevălurită de riduri.  Stânjenit de gândul că poate din cauza transpirație de atâta timp petrecut în avioane pot degaja un miros neplăcut, cerându-le scuze, le-am lăsat să mă împartă. Paul le privea tăcut, dar radios. Doar el mă adusese! Toți uitaserăm de Victor care la doi ani ai lui, pe un fotoliu,  își făcea de lucru aranjându-și jucăriile și îmbinând un lego. Din când în când, pe furiș, arunca ocheade spre Bunelul lui, aproape uitat. Când l-am luat în brațe să-l sărut, m-a refuzat cum a crezut el, tăcând, dar s-a îndoit pe spate dând nervos din piciorușe, iar primul lui gest a fost să mă zgârie pe obraz, semn că prezența mea nu-i convenea! Așa a fost atunci!...

Mai întâi mi s-a prezentat apartamentul care mi s-a părut imens. Din hol se întra în livingul care avea doar o ușă, cea de la intrare. Din el se intra direct în holul cu cele trei dormitoare și băi. Bucătăria, mică și dotată cu cele necesare rostului ei, ocupa un spațiu delimitat din această încăpere.  Ulterior când  l-am măsurat, am constatat că tot apartamentul este întins pe 125 mp. Mai puțin în bucătărie și băi, pavimentul era acoperit total cu o mochetă groasă de culoare gri. Acest mod de construcție are unele avanjaje dar și multe neajunsuri. Cândva o să  explic și neajunsurile provocate de mochetele așternute pe jos, pe vremea aceea.



*

 După un duș mult dorit și așteptat, am trecut la masa aranjată în living. Ambianța interioară era plăcută. Termometru arăta 760F. (230 C.)

 Dinnerul (cină) a fost îmbelșugat și s-a prelungit pe măsură. Ei se întreceau în vorbe, fiecare având câte ceva de spus sau de întrebat, eu ascultam smerit și sub influența   a  unui pahar de palincă, umplut din sticla  ce-mi scăpase nefurată prin aeroporturi fiind adusă în sacoșa de mână,  printr-un căscat repetat și  insuficient mascat, dădeam semne de oboseală.

Trecuse de  ora 0.30 AM când m-am așezat în patul din bedroomul (dormitor) destinat părinților și am adormit - în felul meu - spontan.

 În România ceasurile indicau ora 7.30 și era ziua de 25 noiembrie 1996. Eram după a treia noapte nedormită.



…Atunci, nici prin minte nu realizam că, era doar un început și va fi mereu nevoie de mine și mă voi întoarce de încă șapte ori; că voi locui în Canada luni însumate care, vor depăși patru ani. A fost nevoie de prezența mea pentru a-l supraveghea pe nepoțelul Victor, până la vârsta de 12 ani, vârstă minimă la care, un copil în această țară poate să circule  sau să stea neînsoțit pe stradă,  în  curte sau în casă. În acești ani am fost deopotrivă bucătar, menajeră și babi sitter!          (va urma)



Ion C. Gociu