Faceți căutări pe acest blog

duminică, 4 august 2013

Iuliu-Marius Morariu - O operă închinată vieții și personalității Mântuitorului



Joseph Ratzinger, atunci când nu a fost Papă,
a scris despre fotbal şi Cupa Mondială
un fenomen de impact uriaş

O abordare inedită a imaginii divino-umane a Mântuitorului
Iuliu-Marius Morariu

            Între marile opere închinate vieții și personalității Mântuitorului și activității lui istorice, se numără cu certtudine, după sacrosanta relatare din paginile scripturistice și după originalele și indispensabelele abordări patristice, și o serie de încercări contemporante de prezentare din perspectivă istorică, narativă, teologică sau pluridisciplinară a Celui care a transformat total istoria lumii prin viața și activitatea sa.
            Între ele, alături de Papini[1] și de mulți alți mari ,,hristologi” mai vechi sau mai noi (dacă ne este permis să îi numim așa), abordarea mai recentă și încă nedesăvârșită a pontifului emerit Ioseph Ratzinger[2], se înscrie cu glorie pe eșichierul marilor reușite în acest sens, prin profunzimea abordării, prin ineditul accentelor, dar și prin prodigiozitatea documentării.
            Structurată pe zece capitole, lucrarea eruditului teolog german abordează într-o [1]manieră interesantă viața și activitatea Mântuitorului, respectând textul biblic, pe care îl analizează și reliefează.
            După o mică introducere, ea se ocupă pe parcursul a treisprezece pagini cu prezentarea episodului baptismal (pp. 25-38). Motivația acestei ordini o constituie faptul că evennimentul prezintă momentul de debut al activității publice a Mântuitorului (p. 25). Chestiunile de cronologie, structura comparativă a relatărilor sinpoticilor și a celei ioaneice, semnificația dialogului prodromit[3] sau  a unor sintagme definitorii pentru teologia hristologică, precum cea a ,,mielului lui Dumnezeu”[4] (p. 35), se găsesc expuse și analizate cu lux de amănunte aici.
            Urmează apoi, paradoxal, analiza unui episod hristobiografic atipic, ce prezintă finalul momentului de retragere al Lui în pustie[5]. Într-aceeași manieră scolastică-academică, tipică lucrărilor teologice, autorul analizează chestiunile isagogice și alte chestiuni formale (context, relatare la cei trei evangheliști sinpotici etc), după care trece la prezentarea simbolisticii celor 40 de zile (p. 41) și a ispitirilor. Extrapolând și actualizând totodată, și transpunându-se în logica malefică a ispititorului, fără a-și pierde însă discernământul, el ajunge aici la concluzia că:
Miezul tuturor ispitirilor este darea la o parte a lui Dumnezeu, care, după toate cele care ne par importante în viață, trece pe locul al doilea, asta dacă nu devine de prisos și chiar deranjant. A pune lumea în ordine singuri, fără Dumnezeu, a construi de la noi putere, recunoscând doar cele politice și materiale drept reale și a-L lăsa pe Dumnezeu deoparte, considerându-l o iluzie, aceasta este ispita ce ne păzește în multe chipuri (p. 40).
Urmează apoi un capitol în care noțiunea de împărăție și consonanța ei cu activitatea soteriologică și cu persoana celui prezentat aici sunt analizate. Autorul se avântă aici într-o prezentare amplă ce înglobează exegeza fericirilor și se continuă în capitolul următor cu cea a Rugăciunii Domnești. După finalizarea acestora, accentul cade asupra ucenicilor și a misiunii lor (pp. 155-165), precum și a importanței evangheliștilor.
Cel de-al șaptelea capitol cuprinde apoi cuprinde apoi o prezentare a marilor parabole lucanice, pornită de la ideile ilustrate de către Joachim Jeremias[6] și care, pe alocuri eclipsează prin frumusețea aborărilor și a complexitatea sensurilor multe dintre operele mari apărute ulterior  în literatura românească sau în cea internațională cu privire la acest subiect.
Înspre finalul lucrării, apa, vița de vie și vinul, pâinea și păstorul, adică marile imagini ioaneice ce circumscriu universul evanghelic al acestuia și a căror înțelegere este necesară pentru pătrunderea în profunzimea sensurilor, sunt prezentate și analizate din perspectiva însemnătății lor simbolice, după ce, în prealabil, autorul realizează o introducere în problema ioaneică (pp. 195-210), familiarizându-l pe cititor cu chestiunile definitorii privitoare la opera celui de-al patrulea evanghelist recept.
Urmează apoi prezentarea a două episoade considerate paradigmatice cu privire la viața și activitatea lui Iisus și la urmările ei, respectiv mărturisirea lui Petru și Schimbarea la față (pp. 25-275). Dacă în privința celui dintâi, care este văzut ca fundament al primatului papal, în calitate de ortodocși am putea obiecta multe, folosindu-ne de argumente pertinente, apărute ca rezultat al unei adevărate tradiții (recunoscând însă din nou frumusețea abordării și fermitatea în credință a autorului care, datorită statutului și apartenenței confesionale, îi face cinste), în ceea ce-l privește pe cel de-al doilea, exceptând câteva fine accente ce fac să transpară duhul apusean, nu putem decât să afirmăm că este vorba de o abordare interesantă/
Cel din urmă capitol este unul de-a dreptul ,,autobiografic”. Autorul analizează aici cele trei mari autodefiniții ale lui Hristos, respectiv ,,Fiul omului”, aceea de ,,Fiu” și cea prin care se autointitulează ,,Eu sunt” (pp. 276-305), pătrunzând până în substraturile intrinseci ale acestei problematici și arătând că ea elucidează deopotrivă statutul mesianic al Lui, chestiunile priovitoare la misiunea Sa sau cele cu conotație antropologică.
Analizând opera pontifului Ratzinger cu privire la Hristos și la dimensiunea sa teandrică reliefată în referatul scripturistic, observăm că avem de-a face cu o abordare de mare finețe ce posedă accente inedite și captivante prin însăși îndrăzneala lor. Din punct de vedere metodologic, ea este greu de circumscris unui anume gen și acest lucru pentru că, în ciuda opulenței informațiilor scripturistice, a structurii și a metodei similare teologiei biblice, ea conține elemente de mare profunzime dogmatică și actuzalizări ce duc mai degrabă spre domeniul spiritualității.
Cert este însă că lucrarea lui este una interesantă din toate punctele de vedere, una care, în ciuda densității informaționale, constituie o lectură plăcută din care se pot extrage atât informații de efect omiletic, cât și elemente de profunzime teologică. Aspectul de-a dreptul incendiar al unora dintre problematici o fac să fie deopotrivă temută, dorită sau contestată, completându-i portretul unei opere referențiale, fapt pentru care, copleșiți, nu putem decât să afirmăm că ea este cu certitudine una dintre cărțile bune ale teologiei, să o recomandăm și altora spre lectură și să așteptăm nerăbdători continuarea acestei enciclopedii istorico-teologico-hristologice.



[1] Giovanii Papini, Viața lui Iisus, trad. Alexandru Marcu, Editura Cartea Românească, 1928.
[2] Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, Iisus din Nazareth vol. 1, traducere Alexandru Mihăilescu, col. ,,Biblioteca Rao”, Editura Rao, București, 2010.
[3] Cu Ioan Botezătorul (n. n. ).
[4] Despre care, el spune: Sintagma ,,mielul lui Dumnezeu interpretează caracterul teologic al crucii, dacă putem spune așa, al Botezului lui Iisus prin coborârea Sa în adâncurile morții” (p. 35).
[5]  Dacă ne raportăm la faptul că anterior prezentase Botezul ca eveniment prin care începe activitatea publică a Mântuitorului, atunci alăturarea lor este apodictic una paradoxală.
[6] Care a editat cu ceva ani în urmă un volum omonim celui dat publicității nu demult de către Andrei Pleșu.