Faceți căutări pe acest blog

duminică, 1 septembrie 2013

Revista Sămănătorul - Victimele fraţilor diavolului - Editorial august



Tineretul, o generaţie pierdută!
Victimele fraţilor diavolului
 
Lansarea unei noi cărţi la Editura Semănătorul - “Fraţii diavolului” de Ştefan Adrian Stoian - a fost luna aceasta un prilej de reflecţie asupra traumei pe care o resimte tineretul în lipsa perspectivei lui de viitor. Bucuria reuşitei editoriale a ţinut foarte puţin, gândurile triste confirmându-se  de îndată ce neobositul George Anca, amfitrionul “Colocviilor de marţi” de la Clubul Calderon al primăriei sectorului 2, Bucureşti, mi-a trimis fotografiile de la eveniment şi un lapidar “A venit (însoţit) aseară Stoian, şi şi-a lansat cartea cu diavolii înfrăţiţi. A impresionat ca un pustnic al sinelui său.”.
Pe marele doctor al dodiilor, al religiilor hinduse şi al marilor poeme universale puţini îl înţeleg şi unii chiar l-ar putea huli pentru asta dacă n-ar intui că o metaforă marca George Anca ţine loc de roman. Am privit fotografiile cu enormă tristeţe: tânărul  lovit crunt de “diavolii înfrăţiţi” se aşezase pe ultimul rând din sală, (vezi imaginea) modest, ascultător, cu speranţa că, poate cândva, cineva, un om de suflet mare, îi va înţelege tragedia şi destinul care n-a depins de voinţa lui.
Priveam cu tristeţe fotografia şi filmul vieţii mele se întorcea în timpul liceului când citisem “Dicţionarul de lagăr” al evreului Oliver Lustig. Fusese închis pe 3 mai 1944 de hortişti, împreună cu părinţii şi cei şase fraţi, în ghetoul din Cluj, de unde a fost deportat, la 15 iunie, în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. La Birkenau şi-a pierdut părinţii şi trei dintre fraţi dar el a memorat fiecare moment al acelor timpuri pentru a spune lumii că printre oameni există şi fiare iar lumea trebuie să afle aceasta şi să ia învăţătură pentru viitor.
Apoi mi s-a defilat în faţa ochilor filmul acoliţilor lui Hitler, un serial de la postul TV History. Figurile groteşti ale generalilor lui Hitler, cu nimic mai deosebiţi decât fraţii diavolului de astăzi. Iar diavolul de astăzi, cu nimic mai prejos decât Hitler care îşi pierduse minţile: “O naţiune care nu se predă, nu va fi niciodată înfrântă!”.  Aşa ţin de putere toţi smintiţii care au puterea! Copiii lor sunt asiguraţi de taţi, cu funcţii, imobile, maşini de lux şi proprietăţi. Căţeii puterii şi-au asigurat şi ei progeniturile lor. Căţeii căţeilor puterii au construit la rândul lor locuri călduţe fiilor, urmaşi de bani gata.
În timp ce ţara adevărată, a taţilor săraci cu o pensie mai mică decât a unui deţinut, moare!
“- Am zis că totul e conjunctural. Mi-am dat acordul pentru ca fiul meu să plece peste hotare. Au trecut ani, i-a trecut timpul însurătorii iar mie limita puterii fizice. N-am niciun ajutor în treburile gospodăriei şi nici speranţă imediată de sprijin. Nu dorm noaptea ştiindu-mi copilul departe, îmi imaginez scenarii groaznice. Ce viitor are familia mea? Ce viitor are ţara fără acest nucleu al societăţii care este familia? Voi muri ca martirii neamului nostru, fără speranţă, fără viitor!”
Copii noştri au ajuns “pustnici ai sinelui lor” cum bine spune George Anca. Debusolaţi, fără nicio perspectivă de viitor, doar entuziasmul tinereţii îi mai salvează de la o prăbuşire totală.
Aidoma lui Oliver Lustig, presa ar trebui să transmită mesajul acestor timpuri de lagăr, pentru viitorime. Pentru ca vremurile cumplite să nu mai poată fi repetate. Dar vai! Gândul falimentului e mai presus de perceptele morale ale neamului din care fac parte ziariştii „cazoni”. Iar activitatea jurnalistică a ocazionalului angajat în mass-media trebuie îndreptată spre brutăria politică, aceea care îi dă pâinea zilnică. Tineretul cu slujbă în presă devine subit căţelul puterii şi adoptă cu sârg sminteala celor de la putere şi anume că, fără persoana lor lumea ar intra în apocalipsă. Tinerii jurnalişti  nu ştiu carte mai multă decât cel trecut cu nota minimă la bac, în a doua sesiune. Sunt mândri că sunt reporteri dar n-au arta conversaţiei. Despre oratorică n-au auzit nimic, bâlbâielile, cuvintele pocite şi scremutul silabelor sunt specialitatea lor. Adică, mârâiala căţeilor care-şi apără stăpânii şi ling acolo unde li se cere.
Au venit deunăzi la poarta mea o pereche de reporteri. Tinerelul, mândru tare, mă privea ca din avion: “- Suntem de la Digi!” . Aştepta ca efect, paralizarea sau entuziasmul meu neţărmurit pentru vizita aceasta neaşteptată. Cum perspectiva era însă departe, mi se aplică formula magică numărul doi : “- Ne-a trimis aici primarul!”. Niciun efect asupră-mi! “Ce-i aia Digi?”, l-am paralizat la rându-mi. Îmi bâlbâie “- Oooo, o televiziune...”. “ - Şi?”,  “-...zicea că ştiţi multe despre Tezaurul de la Tismana. Am venit să facem în două ore un reportaj şi deseară să-l dăm pe post”.
Perechea lui, o fată subţire cu nişte blugi ce stăteau să crape, dădu-se a pleca. Le-am explicat pe cât puteam mai bine, că nu toată lumea e la picioarele jurnaliştilor, că deontologia profesională i-ar fi obligat ca înainte de a face un reportaj să stabilim dinainte, data, locul, tema, scenariul. Vin de la cules de prune, am spus, fac din ele gem pentru că pensia nu-mi ajunge să cumpăr din magazin. Apoi, un reportaj pe tema asta l-am mai făcut anul ăsta cu Alin, acum la TV-Sud. Aţi epuizat tema tezaurelor? Mergeţi în satul Sohodol, muntenii de acolo încă mai caută pe dealuri şi sub stâncile golaşe tezaurul lui Matei Vodă. Acolo nu s-au făcut prunele, a bătut bruma, ce vor mânca oamenii ăia la iarnă dacă nu găsesc tezaurul? Asta nu vă interesează? Traiul lor de mizerie nu poate fi un subiect de senzaţional?
Cam asta ar fi presa română “cazonă”: presă aliniată la temele impuse de sus! Aţi auzit de ea? Între timp, la Bucureşti, victimele fraţilor diavolului scriu cărţi! Un fel de “Dicţionar de lagăr” ca al lui Oliver Lustig. Doar personajele sunt altele. Dar la fel de fiare, la fel de smintite iar noul lagăr, e ţara!