Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Nicu N. Tomoniu - Distrugerea istoriei şi a valorilor de patrimoniu



Ororile tuturor războaielor s-au
acoperit prin afişe de propagandă.
La fel în timpul revoluţiilor şi după ele.
Afiş din timpul războaielor balcanice.

Editorialul revistei Sămănătorul, anul III, nr. 11 din noiembrie 2013, cu adăugire.
DISTRUGEREA ISTORIEI ŞI A VALORILOR DE PATRIMONIU

Am primit recent revista “Historia” şi m-am convins că celebra cugetare “Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i istoria” nu e niciunde mai reală decât în această revistă. Nu-i vorbă, în Consiliul Editorial sunt nume grele, ca Adrian Cioroianu, prietenul nostru, care a pus mâna la inimă când eu am vorbit într-un discurs electoral, de acum câţiva ani, despre Mircea cel Bătrân şi Sfântul Nicodim de la Tismana. Sau Zoe Petre care le-a scos din cap fanaticilor dacişti ideea că noi suntem buricul pământului prin mitologia dacilor. Lumea capetelor luminate era universală şi în preistorie sau în antichitate, în ciuda mijloacelor de comunicaţie de atunci. De pildă Zalmoxe care se duse sclav la Pitagora ca să-şi însuşească învăţătură.    .
Acum, în mileniul al III-lea, din păcate e de-a-ndoaselea, “pitagoriştii” din lume vin în România ca să ne bage în cap învăţătura măsluirii istoriei. Pentru că în Consiliul Editorial al revistei îl găsim şi pe copilul lui Tismineţki cere vine din America în România, pe bani grei de la peşedinţie, ca să-l înjure pe taică-su că a adus comunismul în România. Noi tismănenii ar trebui să-l dăm în judecată pentru că a început măsluirea cu numele său, Tismăneanu, ce-are aface individul cu Tismana? De ce n-a schimbat prenumele său, Vladimir? Păi, e clar: decât să se lepede de ideile Maicii Rusia, mai bine întinează memoria noastră, a Tismanei! Un măsluitor al istoriei şi al realităţii, aidoma lui Cristoiu şi a prietenului lui cuman, colonelul Turcescu.
 Revista  “Historia” este ea însăşi o măsluire de-a lui Cristoiu, cel căruia găina îi fătase pui vii în bulina sa posdecembristă. Dac-ar fi scris-o pe româneşte, “Istoria”, mai pupa el subvenţii de la Patriciu şi s-ar mai fi adunat “acoperiţii” capitalismului de import la el în redacţie? De fapt, nu-l duce mintea mai mult ca “privaţii” cu firmă de prin cătunele patriei, care-i zic chioşcului de pal din faţa casei “Hiper Market” în loc de “La Costică” cum era pe vremuri.     
Aşadar, citind recentul număr “Historia” constat că revista se împute lunar de articole diversioniste - unele chiar hilare prin inepţiile debitate - ce vizează distrugerea adevărului istoric. Din prostie sau din “misiune”, redactorul şef Ion M. Ioniţă lansează ideea că acţiunile Armatei Române, (armată care prin luptele de la sud de Dunăre avură ca rezultat aproape imediat după 1877, independenţa României) din anul 1913, “Când România a cucerit Bulgaria”,(sic!) Armata Română se dusese acolo pentru că “naţiunea îşi pierduse raţiunea”!  Las la o parte acest generic al revistei, cu nimic mai prejos decât hipermarketu’ lui Costică de la Delenii din Deal, întrebându-l: acum, după 100 de ani, Armata Română îşi pierde soldaţii în Afganistan tot pentru că  naţiunea şi-a pierdut raţiunea? Sau noi gândim istoria aidoma celui care priveşte o bătaie de elevi, de la colţul străzii, numărând care a dat pumni mai mulţi, neinteresându-l că stategia educativă din România e vraişte.
  Dar ce-i şi mai rău, este că în “dosarul cestiunii”, din “Historia” lui Cristoiu, se face o suspectă comparaţie între argumentele diplomaţiei româneşti în vremea războaielor balcanice şi iredentismul maghiar care doreşte Transilvania, amândouă ipotezele, “bazate doar pe considerente istorice”.
“Sublimă diversiune subliminală”, ar zice conu Iancu, care eşti “mă musiu” prin redacţie de te tragi din “neamul” lui Attila de spui asemenea prostii? Pentru că musiu Cristoiu nu-i hun de neam deşi l-a găsit Djuvara cuman, e d’al nostru din popor, crescând la ţară găinile minune care-şi nasc direct puii.
Dar să nu ne băgăm unde nu trebuie, să lăsăm diversiunile istorice “celor de meserie”. Vorba celebră “Un cuvânt de spirit se naşte în mintea unui nărod” se potriveşte perfect cu  alt generic cristoian: “Istoria ca telenovelă”! Curat, coane Ioane! Felicitări pentru maneaua ta de istorie!
 Şi ca să fie “Historia” o revistă de incultură completă ce credeţi că făcu Cristoiu? Lansă pe internet varianta online cu  mâzgălirea imaginilor care se întinse ca râia prin toate ziarele de cancan din România. Suntem unicat in lume privind imagini neserioase şi cu patalama peste ele ca să se ştie bine cine este tâmpitul care a copiat poze dintr-o parte şi le-a pus pe Internet ca fiind ale lui.
Imaginea unui monument istoric din România
 mânjit de Cristoiu ca să pară că ai lui
au făcut poza asta “originală”
Priviţi opera jurnalistului-manelist Cristoiu în dreapta, raportată la situl http://www.france-histoire.fr/ care oferă cititorilor săi imagini curate ca lacrima, ai căror jurnalişti ştiu meserie, nu fură din albume vechi ca telenovelistul nostru de istorie.
Pentru că asta a făcut Cristoiu şi toţi care şi-au făcut un tiltlu de glorie scanând imagini din albume vechi, din timpul regatului, şi să se împopoţoneze că sunt ale lor prin patalamaua pusă peste imagine. Imaginea telenovelistică de sus reprodusă din “Historia” aparţine albumului "România" de Kurt Hielscher (1938) iar deontologia profesională, atât cât mai e la cei care pur şi simplu “latră politic” pe la televiziuni, i-ar obliga nu să pună patalamele pe imaginile furate ci să dezvăluie sursa imaginii aşa cum adevăraţii intelectuali ai ţării o fac.
Imaginea unui monument istoric de pe un
site din Franţa, cu jurnalişti normali la cap
care oferă cititorilor săi imagini nemâzgălite
 după reţeta hoţească a lui Cristoiu&Co
Un exemplu de toată lauda şi o bucurie a faptului că România încă mai are oameni competenţi, este profesorul Adrian Săvoiu.
S-a născut la 31 octombrie 1954 la Câmpulung-Muscel, într-o familie de profesori. A făcut studii gimnaziale şi liceale în oraşul natal, apoi a urmat Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti, specialitatea română-latină (promoţia 1978). Este profesor titular gradul I de limba şi literatura română, în prezent la Liceul Teoretic „Al. I. Cuza” din Bucureşti. La un pas de manelistul Cristoiu şi colonelul lui în dezinformare Turcescu! Profesorul Adrian Săvoiu, ca un adevărat intelectual al ţării, nu numai că dezvăluie sursa imaginilor de pe blogul dânsului http://adriansavoiu.wordpress.com/ dar spune şi câteva cuvinte despre  Kurt Hielscher acest meseriaş adevărat care a ajuns şi la Tismana. Germanul Kurt Hielscher (1881-1948) a fost un nume de referinţă pentru fotografia documentară europeană din perioada interbelică. A călătorit în toată Europa şi a realizat albume despre Spania, Italia, Iugoslavia, Danemarca, Austria, Norvegia, Germania.
În anul 1933 a publicat la Leipzig, în condiţii grafice excepţionale, albumul cu fotografii sepia "RUMANIEN - Landschaft. Bauten. Volksleben" ("ROMÂNIA - Natură. Clădiri. Viaţă populară"), prefaţat de un vibrant cuvânt înainte al lui Octavian Goga. Albumul a apărut şi în versiune română şi franceză, iar în anul 1938 a cunoscut o a doua ediţie spune distinsul profesor Săvoiu.
Adăugăm că germanul Kurt Hielscher a fost la Tismana în anul 1937 şi a realizat câteva fotografii excepţionale a unor echipe de cusături, (v. în nr. viitor al revistei despre Constanţa Neferescu) ale unor ţărănci, ale unor ciobani şi ale mânăstirii.
Spre bucuria unor colecţionari ca redactorii lui Cristoiu de la Historia, ale unor jurnalişti din Gorj sau de aiurea, ale unor amatori de pe molima internaţională numită Facebook, care-şi etalează incultura dându-se proprietari pe lucrul altora!
Despre practica aceasta neserioasă revista “Sămănătorul” a mai scris. Vă invit aşadar, să citiţi sau să recitiţi editorialul “Povestea tristă a unei piraterii” apărut în “Sămănătorul”, nr. 2 din februarie 2012. Credeţi că s-au îndreptat lucrurile? S-a lipit semnalul nostru ca apa de gâscă!
Tocmai vorbeam la telefon zilele acestea cu distinsul prof. Zenovie Cârlugea, spunându-i că, din păcate, doar revista noastră şi a dânsului, “Portal Măiastra”, mai oferă online imagini neştampilate cum a ajuns azi moda datorită unor tupeişti! Şi l-am sunat pentru ca să-i cer acceptul să preiau un articol din revista dânsului. Acelaşi lucru l-am făcut cu autorul. Iată nişte gesturi normale între oameni care-şi respectă revista, respectând în acelaşi timp revista altuia!
Schitul Cioclovina de Jos
Piratul din Târgu Jiu a recidivat din nou fără să respecte normele Internet. A pus o imagine de la Schitul Cioclovina de Jos fără să dezvăluie sursa. A trebuit să intervin acolo direct:
Asociatia Semanatorul Tismana: Aceste imagini de la schituri au fost eliberate sub licenta Creative Commons Atribuire 2.0 Generică. Sunteţi liber: să partajaţi cu alţii – adică, aveţi dreptul de a copia, distribui şi transmite imaginea, să adaptaţi – adică, aveţi dreptul de a adapta imaginea. În următoarele condiţii: atribuind  – Trebuie sa atribuiţi opera specificând autorul (Nicu Tomoniu) sau licenţiatorul (dar sub nicio formă care ar sugera faptul că dvs. sunteţi autorul imaginii, aşa cum faceţi punând peste imagine un însemn personal). Nu e nevoie să stâlcim imaginile cu patalamaua noastră ci trebuie să dăm exemplu de corectitudine, să educam tinerii să spună autorul: Sabin Cornoiu, Nicu Tomoniu, etc. Nu vă diminuează cu nimic munca prin a le spune vizitatorilor cine este autorul. Dimpotrivă!
Ca să fie învăţătura completă, dăm în caseta de mai jos - pentru toţi cei care vor să respecte legea - şi procedura prin care se licenţiază simplu şi imediat o imagine pe care o ai pe un site. Dacă doriţi să oferiţi public mai multe imagini şi să licenţiaţi mai multe imagini, folosiţi site-ul:
Revista “Sămănătorul” recomandă tuturor celor care “trag” de pe internet imagini, să specifice autorul!
Iar dacă, dintr-un motiv sau altul nu agrează autorul  să specifice licenţiatorul sau site-ul de unde a descărcat imaginea, pentru ca cititorul să poată găsi acolo şi alte imagini asemănătoare! Mai grav, punând, spre exemplu, o imagine licenţiată pe Facebook fără specificarea licenţei, aceasta poate avea drept consecinţă cererea licenţiatorului de a vă închide definitiv contul pierzându-vă tot ce aţi scris acolo, inclusiv imaginile postate!
 Imaginea de mai sus face parte din abumul "Imaginile 151-200 (Cioclovina, Pocruia, Gornoviţa, Cetăţui)". Puteţi să procedaţi hoţeşte, fireşte cu consecinţele de rigoare. Dar dacă vreţi să fiţi apreciat ca un intelectual şi să vă admire lumea ca pe dl Săvoiu, fie daţi sursa site-ului (vedeţi caseta de jos) fie licenţiatorul:
Astfel, cititorul paginii dvs. online poate cere pe acest site o căutare “Cioclovina” şi va găsi TOATE imaginile de acolo privind schitul Cioclovina, inclusiv cea de jos: File:Ansamblul_schitului_Cioclovina_de_Jos_img-0366.jpg
Mai mult, cititorul va avea parte de imaginea full, adică completă, 1600/1200 pixeli, şi nu de o imagine incompletă şi mânjită cu faimosul dvs. ID ca să vă arătaţi incultura. Pentru că dacă mai târziu acela care s-a uitat la imaginea presupusă a dvs. o va găsi pe wikimedia, cu siguranţă veţi primi o înjurătură şi nu o felicitare!   
-------------------------------------------------------
Dacă doriţi să vedeţi peste 250 de imagini ale monumentelor din Gorj şi Alba intraţi aici:
Dacă doriţi ca fotografiile dvs. de pe un site să fie licenţiate, intraţi la adresa de mai jos, vi se va da un cod care trebuie copiat şi pus in formatul sursă HTML al paginii unde se află imaginea, lângă imagine.
--------------------------------------------------------



APROPO DE IMAGINI FALSIFICATE

 Pe coperta revistei Sămănătorul, anul III, nr. 11 din noiembrie 2013, a apărut o imagine color după o fotografie a lui Samuil Mârza, fotograful Unirii de la 1918.  Era preluată de pe Facebook, cel care a postat-o fiind „Istorie românească în fotografii”. In spatele acestui alias, se ascunde un împătimit al fotografiilor vechi, care se bucură în mod real de o largă popularitate Spre deosebire de alţii însă care nu respectă regulile de copyright, mai toate imaginile pe care le-a postat au dezvăluită sursa, şi mai mult, adaugă şi informaţii. Este ajutat cu comentarii de alţi împătimiţi ai fotografiei vechi. Aşa am aflat, din aproape în aproape, că imaginea aceasta atât de folosită de români, este un fals după fotografia lui Samuil Mârza.
Iată ce ne spune dl. Stefan Both de la Adevărul, pagina Internet:
„În perioada sărbătorilor legate de Ziua Marii Uniri, de la 1 decembrie 1918, ziarele, agenţiile de presă şi blogurile din România au preluat o poză falsificată grosolan pe vremea comunismului

Este vorba de o fotografie realizată la Alba Iulia, de renumitul fotograf ardelean Samoilă Mârza, care a trăit între anii 1886-1967. În poza originală surprinsă de Samoilă Mârza, de la Adunarea Naţională, apar românii cu steagurile Transilvaniei. Steagul Transilvaniei era albastru-roşu-galben, pe făşii orizontale. După unirea din 1918 cu România, Ardealul rămâne timp de un an şi jumătate, autonom în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent, având acest drapel. În timpul comunismului, imaginile surprise de Samoilă Mârza au fost falsificate grosolan. Astfel că în 1968, apare pe coperta revistei Magazin Istoric, poza în care au fost schimbate ordinea culorilor în albastru-galben-roşu.”

Bun, zicem noi, dar cine este acel falsificator de la Magazin Istoric? Orice copertă din această revistă, avea în interior detalii asupra autorului copertei. Atunci, nu-l putem găsi? Poate ne ajutaţi dvs.!
Nu m-ar mira să dăm de… Cristoiu!

marți, 26 noiembrie 2013

Alexandru Melian - Circarul şi măscăriciul din arena publică



CIRCARUL  SI  MASCARICIUL  IN  ARENA  PUBLICA
(CONTINUARE)
                                       
Motto:  In mai toate luptele, victoria  este a celui  care face mai puţine greşeli.

            Afectat de noua contra-peformanţă a naţionalei noastre de fotbal,  simt nevoia să mă opresc, fie şi sumar, la un alt circar  din familia glorioasă a celor amintiţi anterior. Este vorba de Victor Piţurcă, cel care a fost ales să procopsească echipa nţională, aşa cum a mai procopsit-o şi altă dată. Normal ar fi să te întrebi : pe ce criterii a fost investit fostul destituit din 2009 de la cârma aceleiaşi instituţii, după eşecurile cu Lituania, Serbia, Austria şi doar victoria răsunătoare împotriva Insulelor Feroe ?
Înainte de a răspunde la această întrebare, la fel de normal este să identifici organul care l-a încoronat selecţioner. Mulţi vor fi tentaţi să spună, – în lumina unei logici elementare - Federaţia Română de Fotbal. Din păcate, identificarea nu se susţine. De ce ? Pentru simplul motiv că  în fotbalul românesc, - ca şi în viaţa noastră social politică – nu logica elementară funcţionează, ci raţiunea maladivă a interesului de clan şi atracţia paranoică faţă de ban. Organul decident, toată lumea o ştie, a fost Măria Sa Mircea Sandu I (sper să nu mai avem parte şi de un al doilea). Precum sultanii de altă dată, care numeau principii pe baza peşcheşului şi a fidelităţii promise, eternul şi « democratul » preşedinte al federaţiei, i-a dat din nou sceptrul de jucat ţurcă pe terenul de fotbal,  maestrului Piţurcă . De ce, nu e cazul să te întrebi. Ar fi o întrebare retorică. Mircea Sandu nu e un circar. El îşi joacă rolul  de Naş, cu sobrietate, uneori cu eleganţă, totdeauna însă înarmat pentru victorie.  Pentru victoria sa personală, în primul rând. Bineînţeles, dacă e posibil (fără prea mari sacrificii care să-l privească)  şi pentru victoria sportivă. Cine nu e mândru de reuşitele din domeniul pe care-l conduce ? Că doar acestea sunt, mai ales, reuşitele lui. Cât despre insuccese, acestea  sunt doar ale celorlalţi… Deci, preşedintele FRF nu e circar, precum mulţi din cei pe care-i păstoreşte. El este doar sforar. Un şmecheraş cu guler alb, bine adaptat la şmecheriile post-revoluţionare şi bine instruit la şcoala p(r)ost-doctorală a abuzurilor.
Mai instructiv ar fi  să vedem, însă, pe ce criterii a fost  selectat selecţionerul ? Păi, să zicem, pentru că el are experienţă în a rata calificări, pentru că norocul de barbugiu, - aşa cum relata presa – s-ar putea răsfrânge şi asupra naţionalei, pentru că face parte din familia circarilor cu care preşedintele întreţine relaţii de toate felurile, în sfârşit…pentru că e băiat bun care ştie să aranjeze contracte beton, bănoase atât pentru el cât şi pentru alţii.
 Dincolo de sarcasmul acestor rânduri se află tristeţea, nedumerirea şi dezgustul. Cum trebuie să fie cel investit să se ocupe de echipa naţională, să-i fie antrenor şi selecţioner ? Mai întâi el trebuie să fie un OM. Un om  în care jucătorii să aibă încredere, dacă nu să-l iubească pentru calităţile lui şi să simtă nevoia de a-l lua ca model, măcar să-l respecte. In al doilea rând, să aibă competenţă profesională dovedită, iscusinţă şi dăruire în munca cu oamenii şi mai ales cu cei tineri, înzestraţi cu talent şi personalitate. In al treilea rând să-şi asume investirea ca pe o onoare şi s-o onoreze în numele ţării al cărui ambasador trebuie să se considere. Este Victor Piţurcă o persoană care să îndeplinească măcar una din  aceste condiţii ?
Poţi avea încredere şi să respecţi un obsedat şi un trişor al jocurilor de noroc, un client al justiţiei (condamnat deja la un an de închisoare cu suspendare), un tată care face copii pe unde apucă şi apoi trebuie obligat de justiţie să plătească pensie alimentară, un personaj pus mereu pe gâlceavă de mahala, ranchiunos şi arbitrar ?
Unde este competenţa profesională a antrenorului şi a selecţionerului ? Antrenorul care nu reuşeşte să propună o strategie coerentă şi o tactică  eficace, care joacă cu încăpăţânare la ofsaid, - fără a avea nici jucătorii şi nici ştiinţa unei asemenea tactici – care nu vede că aproape toate golurile barajului s-au luat din asemenea greşeli, care preferă în poartă un jucător bătrân, ţinut mai mereu pe tuşă la echipa unde joacă ? Unde este competenţa şi responsabilitatea selecţionerului, cel ale cărui orgoliu şi gelozie l-au pus în stare de conflict cu aproape toţi marii jucători care fac coloana vertebrală a unei echipe , de la Gică Hagi şi Gheorghe Popescu, până la Săpunaru şi Radu Stefan, Adrian  Mutu ori  tânăra revelaţie  a anului 2013, Alexandru Maxim ? Cât despre onoare şi ţară, mai bine s-o lăsăm baltă ! Sunt două entităţi care nu intră în tabla de valori  a lui Piţurcă, dacă el are aşa ceva. Imnul naţional ? O corvoadă pe care nici măcar n-o mai mimează. Steagul ? Un moft pentru sentimentali. Publicul, cel care intonează  imnul ca pe o chemare la luptă şi agită steagul ca pe un buchet de flori tricolore ? O gloată de scandalagii care-i cer demisia.
Cum poate un asemenea individ să coaguleze o echipă, s-o  motiveze în numele onoarei sportive şi a generozităţii dăruitoare, în numele celor dragi, a celor care-o  iubesc şi care-o  investesc ca purtătoare de speranţă, în numele unei ţări care, - vitregită şi umilită de clasa politică – aşteaptă ca măcar sportivii ei de frunte să-i dăruiască bucuria victoriei. ?  Căci de tristeţea înfrângerilor de toate felurile, a ajuns la capătul răbdării.
Am asistat zilele acestea la splendida victorie sportivă şi umană a Franţei în faţa Ucrainei. După înfrângerea neaşteptată  de la Kiev, cu 2-0, returul a fost pregătit  ca pe o misiune capitală de onoare, de demnitate şi de datorie. Nu cu declaraţii de circari optimişti, nu cu măsuri incompetente şi arbitrare de selecţie şi pregătire, nu cu miza pusă pe baftă şi pe « merge şi aşa », ci cu eforturi  înţelepte de a forma echipa cea mai bună, de a forja mentalul acesteia, de a o aduce în starea de formă maximă, sub raport fizic şi motivaţional, de a-i stabili un plan tactic în conformitate cu datele turului şi cu circumstanţele returului.  Si răsplata a fost pe măsură. Victoria obţinută a transformat Franţa într-o ţara luminată de sărbătoare. Tară în care, datorită problemelor economice, politice sociale, numai de sărbătoare nu se poate vorbi. Si totuşi, forţa iradiantă a unei victorii sportive a declanşat simfonia bucuriei, nu doar pe stadion, acolo unde echipa, într-o îmbrăţişare fraternă, şi-a convertit bucuria fără de margini în Marseillaiză - cântată ca pe o nouă chemare la luptă, împreună cu mulţimea de spectatori, cuprinşi parcă de extaz. Victoria, obţinută nu doar cu talent şi iscusinţă, dar mai ales cu o dăruire fără de margini, a luminat casele şi a împodobit străzile, a metamorfozat, pentru o clipă, mânia greviştilor şi a protestatarilor, aflaţi mai pretutindeni, în îmbrăţişări fraterne de bucurie, a crescut până şi popularitatea preşedintelui François Hollande, prezent la meci, în pofida sfaturilor de a nu se expune mâniei populare în eventualitatea unui eşec. Aceasta este forţa fotbalului slujit cu pricepere, devotament şi dăruire.
Vor spune unii : « noi nu suntem Franţa ». Bineînţeles că nu. Noi suntem România. O ţară ai cărei sportivi, ca să ne referim doar la aceştia, ne-au oferit, nu o dată, marile bucurii ale victoriei. Dar nu cu antrenori ca Victor Piţurcă şi preşedinţi de federaţie ca Mircea Sandu. Nu cu jucători prost selecţionaţi, prost călăuziţi şi bine demotivaţi. Nu cu un fotbal infectat de maladiile politicului şi de pecinginea circarilor parveniţi .

Puţinii apărători ai lui Victor Piţurcă ne vorbesc de performanţele lui. Dacă le analizăm bine, vom vedea că ele sunt întâmplătoare şi adesea rodul muncii altora, mai ales a celor care l-au precedat. Să ne amintim de calificarea la Campionatul European dina nul 2000 ! Piţurcă este adus antrenor la naţională în 1998, după ce, timp,de cinci ani (1993-1998), aceasta a fost condusă de Anghel Iordănescu. Ni se spune că obiectivul său contractual este Campionatul European din 2016. Este o realitate care dovedeşte două lucruri. Mai întâi, că părţile contractante au şmecherit, în maniera lor obişnuită, o escrocherie care  să-i asigure antrenorului  statutul privilegiat de hopa Mitică ( poate fi chiar hopa Mitică Dragomir) iar preşedintelui FRF  alibiul, de loc inocent, al legalităţii dubioase. In al doilea rând, că pentru cele două părţi contractante, fotbalul nu este decât o afacere. O afacere bănoasă în care gloria sportivă, demnitatea naţională şi cei cărora sportul ar trebui să le fie dedicat  nu sunt decât detalii, mai mult sau mai puţin profitabile.
Demisia sau demiterea lui Victor Piţurcă nu va schimba multe dacă circumstanţele morbide din fotbalul românesc nu vor fi schimbate. Pentru că degeaba schimbi într-un bordel falimentar paturile, dacă nu schimbi curvele…
                                                                                 
Alexandru  MELIAN

Ionuţ Hens - Categoriile clasice ale esteticii



Ionuţ Hens

Categoriile clasice ale esteticii : sublimul şi   frumosul
Autor : Hens Ionuţ
-         Student Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai
Introducere
       
Încercând să ofere o definiţie, să explice şi să descrie sensul cuvântului „frumos”, marele filosof grec, Platon, oferea următoarea explicaţie : „ frumosul este măreţia adevărului.” Platon a oferit această explicaţie născocind un termen unic : kalokagathia, care făcea din bine şi frumos versanţii aceleiaşi culmi. [1] Pe ultima treaptă a sintezei, binele şi adevărul se oferă contemplaţiei, via lor simbioză marcând integritatea fiinţei şi făcând să ţâşnească frumuseţea.
            Scoţând lumea din netocmire, Creatorul, ca dumnezeiesc poet, a compus „Simfonia sa în şase zile” şi cu fiecare din actele sale, el a văzut că „era frumos”. Teologul rus, Paul Evdochimov [1]în lucrarea sa „Arta icoanei”. O teologie a frumuseţii”, explică, bazându-se pe textul grecesc,  cuvintele lui Dumnezeu după fiecare act al creaţiei. Textul grecesc al istoriei biblice spune : kalon – frumos şi nu agathon – bun. Cuvântul evreiesc explică şi prin bine, dar şi prin frumos. Verbul „ a crea” este conjugat în ebraică la modul perfect : lumea a fost, este şi va fi creată până la desăvârşirea sa. Ieşind din mâinile lui Dumnezeu, germenele este deja frumos, dar îşi cere împlinirea. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că împlinirea frumuseţii celei dintâi întru Frumuseţea desăvârşită are loc în Împărăţie, al cărei nume îl primeşte. Atunci putem concluziona că, dacă  Împărăţia contemplată este Frumuseţea, a Treia Persoană a Sfintei Treimi se arată a fi Duhul Frumuseţii. [2]
Cuvântul „frumos”, apare şi în Troparul glasului al IV-lea din ritualul târnosirii Bisericii, exprimând venirea frumosului, prin cuvontele : „Precum în înalturi ai întins măreţia cerului, aşa şi aici pe pământ ai dezvăluit frumuseţea sfântului lăcaş al slavei tale”. Se spune că interacţiunea tainică dintre cărbune şi lumină produce diamantul, adică frumuseţea, iar raza care străpunge noaptea unei scoici dă naştere perlei. Putem spune că spaţiul nu există decât prin lumina care face din el matricea oricărei vieţi, iar în acest sens viaţa şi lumina se identifică.  Lumina dă viaţă oricărei fiinţe, făcând din ea pe cel care este prezent. În acest sens, omul trebuie să descopere Frumuseţea, Lumina, Viaţa, concludente fiind cuvintele Sfântului Grigorie al Nysei care descrie urcuşul duhovnicesc : „Ai devenit frumos apropiindu-te de lumina-Mi”.[3] Omul este atins de cele înalte, „cade în sus”, s-ar putea spune şi atinge nivelul frumuseţii divine.
În scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul apare adeseori conceptul de mărime. Este cunoscut faptul că estetica pozitivistă concepe dimensiunile şi valorile ca realităţi fizice ( muntele, marea, cerul, etc.), morale (umanismul, spiritul justiţiar, moartea vitează). Ele rămân a fi contemplate separat şi dau impresia că nu fac parte dintr-un cosmos care le cuprinde şi le subordonează. De aceea în momentul receptării lor, nici nu se pune întrebarea în legătură cu cauza lor. Cine s-ar gândi la cauza muntelui, care se înfăţişează ca un aspect al „naturii”, iar natura este şi atâta tot. Dacă ne punem întrebarea cum este, o descoperim mare şi sublimă. Însă nu acesta este modul în care se pune problema sub aspectul sublimului teologic. Diferenţa este că în sens teologic, se afirmă că, cine contemplă zidirea înţelege că ea se constituie dintr-un total de dimensiuni şi realităţi, care poartă laolaltă întipărit chipul lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce există nu se află în afara lui Dumnezeu, Dionisie Pseudo-Areopagitul afirmând că mărimea dumnezeiască nu se împuţinează, iar când îşi face prezenţa în lucruri „mici” nu-şi pierde calitatea divină şi tot „mărime” este. [4]

1.      De la experienţa estetică la experienţa religioasă

Paul Evdochimov afirmă că există o asemănare izbitoare între aceste două experienţe, constând în raportarea acestora la obiectul lor, amândouă situându-se într-o atitudine de contemplaţie, de cerere, de smerită rugă. Aspectul care le separă pe cele două constă în modul în care fiecare îşi înţelege obiectul său sau mai degrabă cum sunt pătrunse de acesta.
O dată cu apariţia pe scena filosofiei a lui Kant, acesta afirma că frumosul este „ ceea ce place în mod universal fără concept, ceea ce stârneşte o plăcere dezinteresată, deoarece frumosul este o finalitate fără scop, fie ea utilitară sau morală. [5] Cea mai importantă afirmaţie este aceea că noţiunea de frumos este convertibilă cu cea de fiinţă, ceea ce înseamnă că frumuseţea este ultima treaptă a împlinirii, se identifică cu integritatea ideală a fiinţei. Iar contrar acesteiam urâţenia este o lipsă a fiinţei, pervertirea sa prin sărăcire. Pentru artişti, frumosul reprezenta ceea ce plăcea ochiului fiind reprezentate de plăcere şi emoţie care echivalau cu semnul cunoaşterii estetice, al adevărului perceput în mod sensibil, prin mijlocirea formelor artistice. Arta aspiră spre imaginea fiinţei integrale, a lumii aşa cum trebuie să fie în desăvârşirea ei, încearcă o apropiere de Misterul ontologic.
Arta este legată de expresie, de aceea experienţa estetică este cea mai directă, în muzică poate mai mult decât în altă parte, deoarece dinamismul său nu ţine de spaţiu, ci curge doar în timp. Frumosul este prezent în armonia tuturor elementelor sale, punându-ne în faţa unei evidenţe care nu poate fi demonstrată şi pe care nu o putem justifica decât contemplând-o. Misterul său iluminează dinlăuntru exteriorul fenomenal, aşa cum sufletul radiază în mod tainic, înrudit cu însăşi substanţa fiinţei noastre. Marii pictori afirmă că nu au văzut niciodată ceva urât în natură. Comunicăm cu frumuseţea unui peisaj, a unei priviri sau a unei poezii, aşa cum o facem cu un prieten şi simţim o stranie consonanţă cu o realitate care pare a fi patria sufletului nostru, pierdută şi regăsită. Arta „defenomenalizează” realitatea curentă, întreaga lume deschizându-se spre mister, în acest punct se opreşte experienţa estetică.[6]
Kirkegaard[7], în faimoasa lui filosofie a vârstelor îşi pune următoarea întrebare : există un mod estetic, etic sau religios de a cunoaşte valoarea supremă? Răspunsul este următorul : disperarea împinsă la extrem stârneşte nostalgia ca valoare eternă şi aceasta e trecerea în stadiul etic. Plăcerilor iresponsabile ale estetului li se opune moralistul cu sistemul lui de îndatoriri şi răspunderi. Etapa etică nu poate depăşi însă sentimentul păcatului, starea de vinovăţie şi nelinişte. Călăuzit de mâna Domnului, omul trece fără voia lui dincolo de hotarele esteticului şi ale eticului. În stadiul religios, omul intră în legătură absolută cu Absolutul, prin mijlocirea neliniştii şi a suferinţei. În ciuda forţei geniului său, Kirkegaard rămâne în faţa lui Dumnezeu şi nu în Dumnezeu.
Teologul rus, Pavel Florenski[8], într-una din cărţile sale, „Stâlpul şi temelia Adevărului” prezintă într-unul din capitolele acesteia, ideea primatului frumosului şi artisticităţii originale, care constituie esenţa ortodoxiei.  Ajunge la concluzia că esteticitatea reprezintă semnul cel mai profund, iar frumuseţea cel mai exterior dintre straturile „longitudinale” ale existenţei, fiind o forţă care penetrează toate straturile, iar Dumnezeu reprezintă Frumuseţea Supremă şi împărtăşind-o, totul devine frumos. Persoana, cu ajutorul harului divin, asimilează în mod viu şi organic toate straturile existenţei.[9]
Este evident faptul că nu în natura însăşi se găseşte adevărata Frumuseţe, ci în epifania Transcendentului, care face din natură lăcaşul cosmic al strălucirii sale. Dostoievski spune că nu poate şi nu este nimic mai frumos şi desăvârşit decât Hristos. Cu toate acestea contemplarea frumuseţii, cea pur estetică nu este de ajuns, (chiar şi contemplarea lui Hristos), cere cu necesitate actul religios al credinţei, participarea activă şi întruparea frumuseţii transformatoare a Domnului.
Frumuseţea lui Dumnezeu, ca şi lumina Sa, nu este nici materială, nici sensibilă, nici intelectuală, ci se dă în ea însăşi sau prin formele acestei lumi şi se lasă contemplată cu ochii deschişi ai trupului transfigurat.

2.      „Frumosul” în scrierile Sfinţilor Părinţi

Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, spunea, că o dată cu Hristos, tot cerul a coborât pe pământ şi că sufletul creştin este cuprins pentru totdeauna de această viziune. Pentru Dionisie Pseudo-Areopagitul, Frumuseţea este unul din Numele lui Dumnezeu, pus în legătură cu fiinţa umană printr-un raport de conformare, căci omul este creat după veşnicul model, Arhetipul Frumuseţii. Sfântul Vasile cel Mare, spune că prin firea lor oamenii doresc frumosul, în esenţa sa, omul fiind creat cu setea de frumos. La fel, o binecunoscută culegere de învăţături ascetice este numită Filocalia, sau „dragoste de frumos”, nume semnificativ ce vrea să spună că un ascet, nu este numai bun, lucru de la sine înţeles, ci este şi frumos, radiind de nepământească frumuseţe, exclamând cuvintele Sfântului Grigore din Nazianz : „Dumnezeu l-a pus pe om să-i cânte strălucirea.”[10]
Tradiţia din Antiohia, hristologică, se opreşte mai mult asupra revelaţiei Cuvântului în umanitatea sa, iar cea din Alexandria, pnevmatologică, insistă asupra Frumuseţii Dumnezeirii. Chipul lui Hristos este faţa omenească a lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, pogorâbd asupra Lui, ne arată Frumuseţea absolută, divin-umană, pe care nici o artă nu o poate reproduce vreodată, doar icoana o poate sugera prin mijlocirea luminii taborice.
Sfântul Grigore Palama afirmă legat de frumuseţe că, „aceasta fiind desăvârşită vine de sus, din unirea cu lumina mai mult decât strălucitoare şi care este unica origine a unei teologii sigure”[11].
La Sfinţii Părinţi, Frumuseţea dumnezeiască este o categorie fundamentală biblică şi teologică, născând frumuseţea lumii, ea este o realitate teologală, o calitate transcendentală a fiinţei, similară cu ceea ce este adevărat şi bun. Epifania, Taborul, Învierea, Rusaliile sunt revărsări fulgerătoare care se lasă văzute, în aceste revelaţii, obiectul determină în întregime subiectul. Lumina este obiectul viziunii, iar la Schimbarea la faţă a Domnului era, de fapt, cea a Apostolilor, pentru o clipă ochii lor deschişi puteau pătrunde, dincolo de chenoza lui, Slava Domnului.[12]
Cuvintele Sfântului Vasile cel Mare sunt edificatoare în acest sens, spunând :                    [13]Frumuseţea celor văzute, ne va da o idee despre Cel mai presus de orice frumuseţe”. Prin aceste cuvinte, Sfântul Vasile cel Mare doreşte să spună că adevărata frumuseţe este cea care întrece toată mintea şi puterea omenească de înţelegere şi pe care numai Duhul e în stare să o contemple.
Când trebuie să explice frumuseţea universului în termeni omeneşti, Sfinţii Părinţi recurg bucuroşi la noţiunea de frumos moştenită din stoicism, armonia care conferă unitatea unei fiinţe alcătuită din părţi multiple. Ordinea lumii devine atunci unul din principalele argumente pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, argument împrumutat de la filosofi, îmbracă un caracter cu totul special când e văzut în lumina revelaţiei.

Concluzii

Unele curente de gândire au o concepţie asupra frumuseţii conform căreia frumuseţea este derizorie, inutilă: realismul, estetismul, psihologismul sunt pericole care ameninţă frumuseţea, întrucât aceste teorii enunţă principii despre lume, realitate, om, materie în contradicţie cu ceea ce este frumuseţea şi totodată cu destinul lumii.[14]
Răspunsul la aceste provocări este pentru fiecare om acela de a găsi adevărata Frumuseţe, deoarece după cum afirmă filosoful Plotin, comparând adevărul cu frumuseţea, spune că adevărul este întotdeauna frumos, dar frumuseţea nu este întotdeauna adevărată. Răul este prins în ţesătura frumuseţii, asemeni unui rob legat cu lanţuri de aur, aceste legături îl ascund pentru ca realitatea lui să nu fie văzută de zei, pentru a nu oferi întotdeauna privirii oamenilor. [15] Nu numai Dumnezeu „se îmbracă în Frumuseţe” şi răul îl imită şi face astfel Frumuseţea profund ambiguă.
Dostoievski spune la un moment dat că , Frumosul este ceea ce este firesc, ceea ce este sănătos, dar foarte repede recunoaşte că nimic nu este chiar atât de simplu şi lansează celebrele cuvinte : „Frumuseţea va salva lumea”. Aspiraţia spre Frumuseţe coincide cu căutarea Absolutului şi a Infinitului, căutarea lui Dumnezeu.Frumuseţea care salvează lumea se găseşte în realitatea despre care vorbeşte rugăciunea adresată de Dionisie Pseudo-Areopagitul Maicii Domnului (Theotokos) : „Doresc ca chipul tău să se arate mereu în oglinda sufletelor şi să le păstreze curate până la sfârşitul veacurilor, să ridice pe cei căzuţi şi să dea nădejde celor ce cinstesc şi urmează această veşnică pildă de Frumuseţe...”[2]

Bibliografie

o       ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2008
o       Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, 1993, trad. în lb. română de Grigore Moga şi Petru Moga
o       Petru Ursache, Mic trat de estetică teologică, Ediţia a II-a, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009
o       Pavel  Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Editura Polirom, Bucureşti, 1999
o       Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin. Manual systematic, vol. I, trad. Arhid. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997
o       Michelina Tenace, Estetica lui Soloviov, Editura Galaxia Gutenberg, 2008, trad. din limba franceză de Gabriela Cristea


[1] Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, 1993, trad. în lb română de Grigore Moga şi Petru Moga, p. 9
[2] Ibidem, p. 42


[1]  S-a născut la data de  2 august 1901, la Sankt Petersburg şi a murit la data de 16 septembrie 1970. A fost fiul unei familii nobile din Sankt Petersburg. La vârsta de 6 ani, rămâne orfan de tată, în urma asasinării acestuia, fiind îngrijit numai de mama lui, care îi va insufla dragostea pentru teologie. În Rusia absolvă şcoală militară şi este înrolat în armata alba, luptând 2 ani împotriva revoluţiei bolşevice. Familia se refugiază la Istambul, apoi la Paris. În anul 1925 ajunge la Paris, iar în anul 1928 este licentiate în teologie la Institutul Saint Serge din Paris. Se căsătoreşte şi are 2 copii. Obţine doctoratul în litere cu teza : “ Dostoievski şi problema răului” la Facultatea de Litere Aix-en-Provence. În 1945 îi moare soţia şi Paul Evdochimov se dedică exclusive studiului teologiei. În 1954 se recăsătoreşte cu Tomoko Evdokimov, fiica unui diplomat japonez. Din 1962 şi până la sfârşitul vieţii, activează ca profesor la Institutul Saint Serge din Paris.
[2]  Paul Evdochimov, op. cit.,  p. 10
[3] Paul Evdochimov, op. cit,  p. 14
[4] Petru Ursache, Mic trat de estetică teologică, Ediţia a II-a, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 133-134
[5] Paul Evdochimov, op. cit., p. 24
[6] Ibidem, p. 26
[7] Søren Aabye Kierkegaard s-a născut la 5 mai 1813la  Copenhaga şi a murit  la data de 11 noiembrie 1855, tot la Copenhaga. A fost un filosof, scriitor şi teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepţia sa filosofică asupra constrângerii omului de a-şi alege destinul, a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra teologiei şi filosofiei modern,  în special asupra filosofiei existenşialiste.
[8] Pavel Florenski s-a născut la data de 9/21 ianuarie 1882, lângă Evlah, din părinţii Aleksandr Ivanovici Florenski şi Olga Pavlovna, având încă şapte fraţi şi surori, fiind cel mai mare. Între anii 1928-1937 suferă mult într-un exil, în care şi moare în anul 1937.
[9]Pavel  Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pp. 362-363
[10] Paul Evdochimov, op. cit., p. 18
[11] Ibidem, p. 21
[12] Ibidem, p. 29
[13] Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin. Manual systematic, vol. I, trad. Arhid. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997, pp.158-161
[14] Michelina Tenace, Estetica lui Soloviov, Editura Galaxia Gutenberg, 2008, trad. din limba franceză de Gabriela Cristea, p. 71
[15] Paul Evdochimov, op. cit., p. 39