Faceți căutări pe acest blog

joi, 23 ianuarie 2014

Alexandru Melian - M. Eminescu. Conştiinţa ursirii pecetluite.



Prof. univ. dr. Alexandru Melian

M. Eminescu. Conştiinţa ursirii pecetluite.


            Despre Eminescu s-au scris sute de biografii, memorii ori amintiri. Cele mai multe s-au dorit reconstituiri ale traseului existenţial, raportate la zestrea genetică, la lumea în care i-a fost dat să trăiască şi la făptuirile care i-au determinat identitatea şi statura. Unele s-au încropit din aspiraţia spre glorie a unor personaje modeste care nu puteau ieşi la lumină decât în umbra contemporanului lor, hărăzit eternităţii prin excepţionalitate. Câteva, cu pretenţii rafinate de exegeză « nonconformistă », au văzut lumina tiparului, - dincolo de puseurile ascunse ale invidiei piticiste, strivite de urieşenia Eminescului – în cadrul unor campanii demolatoare ale valorilor  româneşti, târnosite prin colbul aroganţelor elitiste şi, nu o dată , mercenare.

            Dincolo însă de datele documentare pe baza cărora s-a reconstituit viata scriitorului şi în raport cu care i s-a interpretat opera, există o dimensiune profund definitorie a trecerii lui prin această vale a plângerii şi a felului în care aceasta s-a metamorfozat în operă. Este vorba de conştiinţa pe care M. Eminescu a avut-o de foarte timpuriu că el nu este dintr-o plămadă comună şi că, - datorită acestui fapt – hărăzirea îi este pecetluită întru unicitate.

            Cea dintâi realitate care-i defineşte fiinţa este ivirea pe lume. Intr- postumă din 1872, “Odin şi Poetul”, întrebat de zeul Mării îngheţate a Nordului, de unde vine, Poetul, proiecţie de adâncime a eului eminescian, răspunde :

« Am răsărit din fundul Mării Negre,

 Ca un luceafăr am trecut prin lume,

In ceruri am privit şi pe pământ

 Si-am coborât la tine, mândre zeu,

 Si la consorţii tăi cei plini de glorii. »

Ne aflăm în faţa unei iviri supranaturale care aminteşte de întrupările Luceafărului. Deci, poetul nu s-a născut, el a răsărit. A răsărit precum răsar astrele. Dar nu pe întinsul nemărginit al cerului, ci din adâncul misterios al mării. Si nu al oricărei mări, ci al Mării Negre, acea entitate  de a cărei existenţă se leagă însăşi etnogeneza poporului român. Versurile 2 şi 3 încifrează nu doar profeţia capodoperei ce va vedea lumina tiparului peste mai bine de 10 ani, ci şi propria identitate emblematică a eului, în care s-au nuntit pământul, cerul şi apa, de atâtea ori transfigurate în capodoperele lui. Este conştiinţa unei consubstanţialităţi auto-definitorii pe care o descoperim şi în manuscrisul 2277:

« Precum umbra-i soră luminii, astfel

Al meu suflet e înfrăţit cu codrul

Si cu al marii cer, cu puterea sfântă a singurătăţii. »

Chiar şi eventualitatea naşterii este marcată de ursitoare prin hărăzirea unui destin excepţional.   Când este adus pe lume pruncul, care se va numi Miron (postuma « Miron şi frumoasa fără corp »), la rugămintea mamei ( « Lui să-i daţi ce din mulţime/N-a putut să aibă nime -/Si nespus şi fără rost-« /),  ursitoarea îi pecetluieşte destinul :

« Fie-i dat ca totdeauna

El să simtă-adânc într-însul 

Dorul după ce-i mai mare           

 ‘N astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârşit. »

Este o ursire ale cărei consecinţe sunt mărturisite, nu doar prin intermediul unor eroi lirici, ci direct de Eminescu însuşi, aşa cum descoperim, de pildă, în postuma din 1876, « Icoană şi privaz » :  « Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte / Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte . »

            Dar poemul care ne dezvăluie cel mai pregnant această conştiinţă a unicităţii, a singularităţii este « Feciorul de împărat fără de stea » (botezat de unii editori « Povestea magului călător în stele »), rămas din păcate neterminant . In cele aproximativ 135 de strofe, aflate la întâia redactare, se configurează,  ca o nebuloasă,  povestea unui fecior de împărat ieşit din comun, purtat pe căile cunoaşterii magice, astfel încât să poată împlini testamentul rostuitor lăsat de părintele său. Ca mai toţi eroii săi lirici, - fie că se află în poezie, proză ori teatru - şi Feciorul de împărat fără stea este o proiecţie emblematică a eului eminescian.

            In orizonturile deschise de acest proiect titanian, tulburătoare în virtualitatea lor, conştiinţa unicităţii pecetluite capătă amplitudine şi adâncime.  După o cascadă de întrebări existenţiale şi într-o stare ambiguă de somn, de vis introspectiv,  feciorul de împărat îşi descoperă identitatea ieşită din comun. Spre deosebire de toţi muritorii de rând, el află că « în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte/Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea ». Si aceasta pentru că el face parte din acele rare fiinţe care se află, nu sub protecţia unui înger sau a unei stele, ci a divinităţii însăşi.


« Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată

 Si pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată. »


            Iar această paternitate nu este, atât una protectoare, cât  mai ales, una dăruitoare şi rostuitoare.


« Că-n lumea din afară tu nu ai moştenire

A pus în tine Domnul nemargini de gândire.(…)

Această nemărginire de gând ce-i pusă-n tine 
O lume e în lume şi o vecie ţine. »   
                                               

            Am putea spune că Eminescu percepe hărăzirea divină, chiar şi în sens sacrificial. El se simte trimis să făptuiască  întru iubire, frumos şi bine în lumea urii, a urâtului şi a răului. Se simte un exilat,   (« Exilat aici pe pământ de jale / Viaţa-mi pare-un ostrov, răsărind din valuri ; / Un pribeag mă văd dominând pustiul / Mijloc   al mării . »    (ms. 2277 ) dar un exilat, nu pentru a ispăşi, ci pentru a făptui. Chiar cu preţul sarificiului de sine, aşa cum scria în ziarul Timpul   din 12 aprilie  1881 : « a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas cea mai înaltă formă a existenţei umane ».) 
                                                                                                                                    

            Iar hărăzirea divină, ca mesager şi slujitor al poporului, el şi-o mărturiseşte într-un alt manuscris (2255) : « Vocea lui Dumnezeu este vocea poporului ; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înţeles glasului poporului, sunt eu (un geniu) vocea lui Dumnezeu ».  Dacă vom corobora cele de mai sus cu credinţa tăinuită în manuscris că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor cum soarbe soarele o lacrimă de rouă din marea de amar, vom avea coordonatele esenţiale ale conştiinţei poetului că ursirea lui a fost pecetluită întru unicitate dăruitoare. Din această conştiinţă i-a fost irigată întreaga viaţă şi întreaga operă . Pentru că el şi-a asumat  ursirea pecetluită a fiinţei geniale.


« O, genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi

Trecând atât de singuri prin secolii robiţi,

Sunteţi ca acei medici [miloşi] şi blânzi în viaţă

Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă.

Oricui sunteţi prieteni, dar şi oricui îi pare

Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare.

In orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,

Si totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,

Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire

Si dându-i acea haină de neîmbătrânire,

Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte,

In dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte . » (Ca o făclie)

            

                                                          Alexandru  MELIAN