Faceți căutări pe acest blog

joi, 6 martie 2014

Popovici Vlad Mihai - Analiză exegetică - Pild. 9-11



Popovici Vlad Mihai
student UBB - Cluj

,,Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, iar priceperea este ştiinţa Celui Sfânt” (Pild. 9, 10)



(analiză exegetică)


Astăzi trăim într-o lume puţin mai libertină din punct de vedere moral, adică morala în adevăratul sens al cuvântului nu prea mai există adânc înfiptă în conştiinţa omului contemporan. Sau dacă există, există metamorfozată sau relativizată, adusă la moda de astăzi Nu vreau să par un critic, sau un pesimist, dar trebuie totuşi să acceptăm că realitatea este una deloc promiţătoare. Lumea astăzi tinde spre un globalism cu o viteză ameţitoare, înghiţind cultura şi tradiţia unui popor, amestecând-o cu a altui popor şi tot aşa, totul spre a fi uniformizat şi secularizat. Pentru că cultura şi tradiţia unui popor reprezintă fundaţia de bază pe care stă şi se dezvoltă civilizaţia lui, dacă acestea două sunt atacate şi distruse sistematic, atunci totul ţine doar de o chestiune de timp până acel popor să dispară.

            Aşadar, acest lucru se întâmplă şi cu omul. Dacă în conştiinţa sa nu lucrează harul divin, atunci totul se năruie şi şansele să îşi piardă propria mântuirea sunt foarte mari. Iar în cazul de faţă, oare cine este cel mai dator să dea un semnal de alarmă, un dangăt de clopot, în a semnala problemele grave în care omul se învârte, decât doar Biserica. Ea prin preoţii ei, prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, reface şi direcţionează mereu umanitatea înspre Dumnezeu. Şi pentru că am pomenit de Sfânta Scriptură, într-adevăr, că aici găsim metode nesfârşite de a intra în legătura cu divinitatea. Sfânta Scriptură sau Biblia conţine tot adevărul revelat în legătura cu planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, şi ce trebuie să facă omul pentru a-şi câştiga mântuirea. Aşa de exemplu, avem pildele lui Solomon, cel mai înţelept împărat care a trăit vreodată printre oameni, şi care spune următorul lucru fundamental, anume că ,,Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt” (Pild. 9, 10) , foarte convingător acest lucru. De aceea aş  dori aici să redau cuvintele părintelui Dumitru Stăniloaie care afirmă următoarele: ,,Înţelepciunea lui Dumnezeu descoperită în Revelaţie, iar în mod culminant în Hristos care a înviat, deschizându-ne şi nouă perspective învierii, nu contrazice deci esenţa ordinii lumii, ci o reface şi o completează, o înalţă pe alt plan. Dar întrucât îndreptează starea în care am căzut, ea apare de multe ori drept contrară acesteia”[1].

Poate că este absurd să afirmăm că există frică de Dumnezeu, dar într-adevăr există aceasta pentru că cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici de conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur si simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate administra stăpânul daca nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi. Și totuşi e bine dacă, măcar aşa, de frica pedepsei, oamenii duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Totuşi Sfântul Apostol Pavel le scrie romanilor: "este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă" (Rom. 13, 5).

Vedem aşadar că atunci când omul se raportează la Dumnezeu, nu poate decât să se conformeze regulilor, poruncilor divine, iar când se abate de la acest lucru, intervine frica, sentimentul că Dumnezeu pedepseşte, în fond cel care care dă pedeapsa este păcatul, ,,Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţă veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostrum” (Rom. 6, 23). Ne este clară problema în această privinţă, deşi observăm foarte bine îndemnul apostolului care voieşte supunerea din propria iniţiativă, din străfundul conştiinţei noastre să lucrăm ascultarea faţă de autoritatea divină, autoritate care nu este impusă.

Apoi să vedem în continuare ce se întâmplă cu frica de Dumnezeu, şi până unde mai poate ea ajunge, asta pentru că avem o a doua treaptă, a doua măsura la care ajunge frica de Dumnezeu şi anume măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La aceasta măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pământ şi a moştenii raiul după moarte. Ei sunt nişte buni negustori. Ştiu să câştige raiul prin faptele lor. Cu siguranţă aici ne regăsim marea majoritate dintre noi oamenii, unii mai mult alţii mai puţin sau deloc, însă în general aici este palierul, sau dacă vreţi modul în care ne ducem viaţa foarte mulţi dintre noi.

Și în final, avem o a treia categorie sau măsură la care ajunge frica de Dumnezeu şi anume cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele. Sfântul Ioan ne spune, în acest sens, că "în iubire nu este frică, ca iubirea desăvârşită alungă frica" (1 Ioan 4, 18). Iar Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie îndrăzneaţă: "eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica".[2] Şi cu toate că, pentru cei ce au ajuns pe o treaptă înaltă de spiritualitate, frica este înlocuită de iubire, chiar şi pentru aceştia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: "Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El" (Psalmul 33, 9). Aşadar si sfinţii au frica de Dumnezeu, însă o frică încadrată de o bucurie deplină. Ştiut este faptul că atunci când omul înaintează pe calea desăvârşirii, harul divin nu îl lasă pe om să îşi vadă nivelul său la care a ajuns pentru că aceasta ar înseamnă, mai devreme sau mai târziu să cadă în mândrie şi aceasta ar constitui anularea tuturor nevoinţelor până atunci făcute.

Un lucru important pe care aş vrea să îl evidenţiez aici este faptul că este nevoie în primul rând de credinţă, adică de certitudinea faptului că Acel ceva în care crezi este Dumnezeu şi că poţi într-adevăr să intri în legătură cu El. Credinţa sinceră ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne ajută să ne punem serios problema vieţii duhovniceşti. De aceea este numită începutul înţelepciunii, atunci când ne este frică de Dumnezeu, deoarece atunci omul se gândeşte automat la prescripţiile creştine, la legile morale care obligă omul să aibă o intenţie în a-şi schimba viaţa. Or acest lucru este cel mai important, pentru că degeaba ar ştii omul toată ştiinţa pământească, cum de altfel spune Sfântul Apostol Pavel ,,şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (1 Cor. 13, 2)  iar dragostea ce reprezintă, decât cea mai mare poruncă care cuprinde toate legea şi prorocii, aşa precum Însuşi Mântuitorul spune aceasta. De aici reiese clar faptul că adevărata înţelepciune este frica de Dumnezeu.

Totuşi îndemnul acesta cuprinzător, a te teme de Domnul, include mai multe aspecte diferite ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Esenţialul fricii de Dumnezeu este recunoaşterea sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale ca o întregire a iubirii şi îndurării Sale, cunoscându-L şi înţelegând în mod deplin cine este El[3]. A te teme de Domnul înseamnă a privi la El cu teamă sfântă şi a-L onora pe Dumnezeu ca Dumnezeu datorită marii Lui slave, a sfinţeniei, majestăţii şi puterii Sale[4]. De exemplu, când Israeliţii la Muntele Sinai L-au văzut pe Dumnezeu că Se manifestă prin „tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere", ei toţi „tremurau" de teamă (Ex. 19:16) şi i-au cerut lui Moise să le vorbească el, decât Dumnezeu Însuşi[5]. De asemenea, psalmistul, în meditaţiile sale asupra lui Dumnezeu ca şi Creator, afirmă în mod explicit: „Tot pământul să se teamă de Domnul! Toţi locuitorii pământului să tremure înaintea Lui! Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă" (Ps. 33:8-9).(3)  Adevărata teamă de Domnul îi determină pe credincioşi ca pentru mântuire să-şi pună credinţa şi nădejdea lor numai în El.

De exemplu, după ce Israeliţii au traversat Marea Roşie ca pe uscat şi au văzut marea nimicire a oştirii egiptene, ei „s-au temut de Domnul şi au crezut în Domnul"[6], în mod asemănător, psalmistul cheamă pe toţi cei care se tem de Domnul să se încreadă în Domnul, ,,El este ajutorul şi scutul lor" (Ps.  115:11). Cu alte cuvinte, teama de Domnul produce în poporul lui Dumnezeu o nădejde sigură şi încredere în El. Nu este de mirare deci, că asemenea oameni sunt mântuiţi[7] şi primesc iubirea şi îndurarea Sa iertătoare[8].(4)     În sfârşit, frica de Dumnezeu implică recunoaşterea că El este un Dumnezeu care priveşte cu mânie păcatul şi are putere să pedepsească pe cei care încalcă legile Lui neprihănite, atât în timpul vieţii de aici cât şi în veşnicie.

Un exemplu elocvent sunt protopărinţii noştri, întrucât Adam şi Eva au păcătuit în Grădina Edenului, le-a fost teamă şi au încercat să se ascundă de faţa lui Dumnezeu[9]. Moise a trăit acest sentiment al fricii de Dumnezeu când a petrecut patruzeci de zile şi nopţi în rugăciune pentru Israeliţii păcătoşi: „Căci mă îngrozisem la vederea mâniei şi urgiei de care era cuprins Domnul împotriva voastră, până acolo încât voia să vă nimicească" (Deut. 9, 19). În mod asemănător, în Noul Testament, imediat după ce aminteşte de viitoarea răzbunare şi judecată pe care le va aduce Dumnezeu, autorul epistolei către Evrei a scris: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu" (Evr. 10, 31). 

În încheierea aş dori să fiu un pic mai direct dacă se poate, deşi poate risc să fiu prea tranşant, dar în fond si la urma urmei aceasta este realitatea. Astăzi de pildă, auzi pe unul că are două doctorate, două licenţe. Dar auzi că-i preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fără judecată, fără milă de săraci, fără dragoste de aproapele lui, care dă cu piciorul în toată fapta bună şi în credinţa cea dreaptă. La ce-i foloseşte lui ştiinţa cea din afară, dacă n-are frica lui Dumnezeu ? Mai bine nu se năştea unul ca acesta, care nu cunoaşte pe Ziditorul său şi nu se teme de el în toată vremea, ca să se ferească de rău şi să facă binele.

Este foarte adevărat că omului îi şede bine să înveţe carte multă, să fie şi inginer, să fie si doctor, să fie şi profesor şi profesor universitar; să fie şi militar, sa fie şi general, ce-a rânduit Dumnezeu pentru fiecare. Dar tot pe-atât de adevărat este că în toate treptele lui, omul are datoria să nu uite frica de Dumnezeu. Că, dacă a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea în lumea aceasta şi mai bine nu se năştea să vadă atâta bunătate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El nouă viaţa, mintea, aerul, lumina, căldura, ploile la vreme, hrana, belşug, sănătate, vedere, auz, înţelepciune şi, după atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu, să închidă ochii ca păsările cele de noapte, care nu văd decât numai la întuneric şi să nu vadă pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiată şi locuieşte în lumina cea neapropiată. De aceea, fericit va fi de omul care se teme de Dumnezeu, că acela este adevărat om înţelept şi acela va avea fericire şi în veacul de acum şi in veacul cel viitor, deoarece omul încă de aici îl trăieşte pe Dumnezeu.

Aş finaliza cu următoarele lucruri, anume că dacă omul nu va căuta adevărata înţelepciunea, cea de la Dumnezeu venită, şi nu va încerca să se dezică de duhul acestei lumii, atunci este clar unde va ajunge, şi aici daţi-mi voie să evidenţiez un lucru important la Paul Evdokimov care îl citează pe Aldouis Huxley. Acest Huxley spune aşa: ,,Colectivismul pe care îl impune civilizaţia tehnică şi industrial din ce în ce mai invadatoare, diferitele ,,revoluţii culturale” ameninţă cu o ,, uniformitate cretinizată”[10].  Evdokimov completează ,,Confuzia care domneşte în această privinţă nu face decât să ascundă volatilizarea celei mai preţioase valori a existenţei umane, justificând astfel eforturile de precizare”[11]. Cu alte cuvinte, atunci când omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu surogate, mai exact îşi pune nădejdea în tehnică şi în puterea lui, calea spre pierzanie este sigură. De aceea cea mai mare înţelepciune este să te temi de Dumnezeu, căci numai în această ecuaţie, omul conştientizează necesitatea ascultării de Dumnezeu, care nu poate aduce decât numai binele tuturor şi restaurarea legăturii omului cu divinitatea şi implicit mântuirea, fără de care viaţa nu ar mai avea nici un rost.

Bibliografie :



1.   Biblia sau Sfânta Scriptură,  Editura EIBMBOR,  Bucureşti,  2008.

2.   Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura EIMBOR, Bucureşti, 2010, ediţia a IV-a revizuită.

3.   Paul  Evdokimov, Viaţa spiritual în cetate, trad. din limba franceză Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2010.

4.    Patericul Egiptean,  Editura Reîntregirea,  Alba Iulia, 1997.

   


[1]  Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Ed. EIMBOR, Bucureşti, 2010, p. 254.

[2]  Sfântul Antonie cel Mare, Cuvinte din Pateric.
[3]  compară cu ( Prov. 2:5)
[4]  vezi (Fil. 2, 2,12)
[5]  (Ex. 20, 18-19; Deut. 5, 22-27)
[6]  (vezi Ex. 14, 31)
[7]  (Ps. 85, 9)
[8]  (Luca 1, 50; compară cu Ps. 103, 11; 130, 4)
[9]  (Gen. 3, 8-10)
[10]  Paul Evdokimov, Viața spirituală în cetate, trad. din limba franceză Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Nemira, București, p. 97.
[11]  Ibidem.