 |
| The Incredulity of Saint Thomas |
În apărarea lui
Toma
Iuliu-Marius Morariu
Sursa imaginii: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Caravaggio_-_The_Incredulity_of_Saint_Thomas.jpg
Istoria biblică și teologia de mai târziu, cunosc existența unui personaj special, devenit referențial, datorită unei atitudini, care s-a găsit
mereu în preajma Mântuitorului, și care
l-a urmat în decursul activității sale
de propovăduire, respectiv Apostolul Toma.
Personaj discret, acesta, spre
deosebire de confrați mai locvace,
precum Petru, nu ține să epateze, să se
remarce prin replici celebre (cf. Mt 16, 18), sau să se lepede (Ioan 18, 25), și nu este pomenit decât sporadic, cu ocazia
chemării la apostolat (Lc 6, 12-16), sau în anumite situații, în care se remarcă prezența lui, alături de ceilalți ucenici.
Într-un astfel de episod însă, Toma ocupă
un loc aproape central, datorită unei atitudini ce diferă, în acel moment,
întru totul de cea a colegilor săi, respectiv a îndoielii pe care o exprimă cu
privire la experiența hristofanică
trăită de către femeile mironosițe și ceilalți
zece (Ioan 20-19-31).
Exprimarea concretă a acestor
sentimente, a făcut ca, de-a lungul istoriei, Toma să supraviețuiască în conștiința multor teologi, drept exponentul cel mai
reprezentativ al îndoielii. Începând cu imnele liturgice, a căror origine poate
fi identificată în secolele primului mileniu creștin,
și continuând cu teologia mai veche sau
mai nouă, identitatea lui este întărită de supranumele Necredinciosul.
Mai târziu, în mediile apusene, el a devenit patronul științei,
fapt ce explică, în zilele noastre, întărirea unor asocieri mai vechi ale
numelui său cu anumite practici și
credințe, sau apariția altora noi.
În acest context, putem afirma fără teama de a greși că faptul că discursul omiletic contemporan regăsește adesea în Toma un exemplu negativ[1] și se folosește
de el atunci când vrea să pună în față
exemple negative și de practici greșite, se datorează în parte și evoluției
concepției privitoare la el. Astfel,
autonomizarea științei în raport cu teologia și evoluția
ei într-un sens ce pare a fi adesea pornit pe descoperirea unor adevăruri ce o
demască pe cea dintâi și pretinsa
antinomie existentă între cele două, a contribuit incontestabil la întărirea
unei percepții negative cu privire la
patronul celei din urmă, în vreme ce, îndoiala, care a devenit motorul atâtor
concepții filosofice ce se îndoiesc de
prezența lui Dumnezeu, a avut și ea contribuția
ei[2].
Dacă privim însă cu atenție
paragraful scripturistic în centrul căruia se găsește îndoiala lui Toma, vom regăsi o serie de elemente, care par,
dacă nu să contrazică ipoteza unui personaj negativ și a unei practici greșite
și condamnabile, atunci măcar să o articuleze
într-o manieră diferită. Astfel, îndoiala lui Toma nu este pornită din ignoranță și
nu are la bază o preconcepție legată de
Înviere, ci se fundemanează pe necesitatea unor dovezi mai concrete decât cele
existente până atunci, care să nu admită nici un fel de contestație:
Până ce nu voi pune mâna mea… nu voi crede.
Îndoiala lui pornește de la
premisa că simțul văzului putea fi înșelat, de exemplu de o halucinație colectivă, generată de mai mulți factori, între care durerea pricinuită apostolilor
și femeilor de moartea lui Iisus,
concepția că el va învia, dar și altele. În acest context, el cere ca cele
exprimate prin simțul văzului, care
putea fi victima unor experiențe fără
corespondent în realitate, să fie întărite de un alt simț, dotat cu calități
diferite de cel dintâi, cel tactil. Altfel spus, Toma dorește să aibă parte de o cunoaștere holistică a evenimentului Învierii și să se convingă de faptul că el s-a
repercutat asupra tuturor elementelor trupului lui Hristos.
Atitudinea Mântuitorului în raport cu îndoiala lui nu este nici ea una
acuzatoare. El se arată lui, și
celorlalți care se găseau împreună cu
el, și îi cere să-și îndeplinească curiozitatea. Franchețea adresării, imanența realității trupului
care se găsea în fața lui, și impactul pe care îl are apariția hristoforică asupra apostolului îl fac pe
acesta să pună capăt îndoielii fără a-și
duce până la capăt planul și să
exclame, de-a dreptul dezorientat: Domnul meu și Dumnezeul meu!
În urma exclamației sale, Iisus
confirmă veridicitatea exprimării lui și
sinceritatea ei, și îl felicită,
într-un fel pe Toma, arătând că există totuși
o cunoaștere superioară celei de care
s-a învrednicit el, de care, într-un fel, și
noi, creștinii care ne găsim la
începutul celui de-al treilea mileniu, încercăm să ne bucurăm: Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut!
Îndoiala lui Toma este așadar
aprobată de Hristos, ea beneficiind de un răspuns din partea Acestuia. Ea este
însă un sentiment sincer, izvorât dintr-o frământare sufletească a personajului,
care dorește să primească un răspuns la
incapacitatea lui de a crede într-un anumit moment în mărturia confraților săi apostoli. Într-un fel, apostolul
poate fi considerat, datorită acestui fapt, drept un exponent al adevăratei
îndoieli sau al sensului genuin al acesteia. După cum se poate lesne observa,
există o mare diferență între îndoiala
lui și cea a unui ateu sau a unui
ignorant. Din perspectiva unuia dintre exponenții
acestei tagme, îndoiala s-ar fi exprimat apodictic printr-o frază ce ar fi
debutat cu un nici dacă și nu cu
una ce începe cu cuvintele până ce.
Astfel, concepția conform căreia,
Sfântul Toma, care a desfășurat, după
Înviere, o amplă activitate misionară în India, după cum arată tradiția, devine un personaj negativ prin îndoiala
pe care o exprimă cu privire la Înviere și
la realitatea ei, este una greșită.
Dimpotrivă, îndoiala lui este aprobată de Mântuitorul, care-l învrednicește de o hristofanie în care are un rol
central și are meritul de a spulbera
orice îndoială cu privire la realitatea evenimentului central al operei
soteriologice și de a certifica faptul
că acesta s-a răsfrânt asupra trupului subiectului său în integralitatea lui.
Pe de altă parte, evenimentul al cărui protagonist este apostolul are și o valoare perenă, prin aceea că pune în fața noastră un exemplu al felului în care
trebuie să fie exprimată îndoiala de către un creștin
adevărat. Ce-i drept, în vremurile noastre, bântuite de un adevărat curent al
relativismului, în care, singura certitudine este adesea considerată moartea,
îndoiala penetrează inimile tuturor, fie că se referă la chestiuni de credință, fie că se referă la relațiile interpersonale, la viața socială, cea economică sau la altceva.
Asemenea ispitei însă, și ea are o
conotație neutră. Dacă, în urma căderii
în ispită, păcatul este cel care influențează
în mod negativ viața duhovnicească, în
urma nesatifsacerii unei îndoieli, se poate cădea în negativism și în pesimism, în ateism, sau în multe alte
lucruri, de-a dreptul malefice din punct de vedere sufletesc. În acest context,
Toma pune în fața noastră un model,
generează o adevărată jurisprudență în
materie de îndoială. Astfel, conform exemplului său, îndoiala trebuie exprimată
cu sinceritate și trebuie pusă în fața lui Dumnezeu. Dacă omul încearcă să
rezolve singur anumite îndoieli, are șansa
de a găsi soluții greșite. Dacă însă, el pune grijile și îndoielile sale în fața lui Dumnezeu, cerându-i ca El să-l ajute
să le lămurească, atunci din împreună lucrarea divinului cu umanul, vor rezulta
argumente demne să spulbere orice îndoială.
În concluzie, ipoteza conform căreia atitudinea lui Toma este una
negativă, ce trebuie înfierată și
exemplificată mereu între exemplele negative, vehiulată adesea în discursul
omiletic și în cel teologic, este una
greșită, ce trunchiază adevăruri și realități.
Ba mai mult, evenimentul care îl are în centru pe apostolul gratulat de
imnografia ortodoxă (care nu-l blamează, totuși,
pentru necredința lui, ci îl numește astfel, cel mai probabil datorită
pauperității lexicale ce exista atunci
când au fost scrise cântările ce compun Penticostarul) cu supranumele de
Necredinciosul, este unul bogat în semnificații teologice și în
adevăruri morale, ce sunt actuale și
astăzi, și contribuie la sporirea în
viața duhovnicească a creștinilor și
la perpetuarea peste veacuri a imaginii celebrului personaj ce s-a aflat vreme
de mai mulți ani în anturajul
Mântuitorului.
[1] Vom
spicui, de exemplu doar câteva dintre exemplele ce pot fi regăsite în predicile
și cuvântările duhovnicești ce pot fi regăsite pe internet. Cf. http://ortodoxianeamului.wordpress.com/2014/04/27/27-aprilie-duminica-tomii-predica-ierodiaconului-visarion/,
accesat în 02. 05. 2014; http://saccsiv.wordpress.com/2014/04/27/duminica-sfantului-apostol-toma-2/,
accesat în 02. 05 2014; http://www.clipa.com/print_a2404-NU-FII-NECREDINCIOS-CI-CREDINCIOS.aspx;
accesat în 02. 05. 2014.
[2]
Uneori, cei care vor să vorbească despre conotația
negativă a îndoielii se referă la citatul lui Descartes, care spune: Mă
îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist. Folosirea lui în această formă este
însă una trunchiată, căci, silogismul exprimat de filosof nu se încheie doar cu
cele două premise, ci are parte de o concluzie ce concurge din ele: exist,
deci Dumnezeu există. Tocmai de aceea, este recomandabil ca, atunci când se
face referire la o astfel de frază celebră, ea să fie cunoscută în integralitatea
ei.
