Faceți căutări pe acest blog

luni, 28 iulie 2014

Ecaterina Chifu - CONSTANTIN BRÂNCOVEANU PE MELEAGURI BUZOIENE




PREZENŢA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU PE MELEAGURI BUZOIENE           

autoare: prof. Ecaterina Chifu
           
Judeţul Buzău numit şi „România Mică” deoarece posedă toate caracteristicile şi toate formele de relief ale României Mari, este un spaţiu de mare importanţă culturală, geografică, istorică şi economică, fiindcă aici s-au remarcat multe personalităţi, aici s-au succedat multe evenimente ce s-au înscris în cartea de aur  a  istoriei poporului român. În tezaurul trecutului se distinge, printre altele, personalitatea   lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) care a reuşit să ridice împreună cu unchiul său, Marele Spătar Mihail Cantacuzino, la Râmnicu Sărat, la graniţa cu Moldova a Ţării Româneşti, un frumos lăcaş de cult, peste vechea fortăreaţă a oraşului. „o mănăstire mare şi cuvioasă cu chilii de piatră şi cetate împrejur”(Radu Greceanu „Cronici brâncoveneşti”).
Textul continuă astfel: „PREA ÎNALTUL şi blagoslovitul Domn, Io Constantin B.B. Brâncoveanu Basarab Voevod …” şi confirmă că a ridicat acest sfânt locaş închinat Muntelui Sinai, că şi  Spătarul Mihail Cantacuzino  a contribuit cu bani la finalizarea lui, alături de familia domnitoare.
 Ţara Românească era înconjurată de cele trei mari imperii: rusesc, otoman, habsburgic, iar vremurile erau tulburi, măcinate de lupte pentru dominaţie teritorială.
De aceea, vrednicul domnitor Constantin Brâncoveanu a adunat avere, ca, la nevoie, să poată înzestra o armată care să apere pământul străbun.
În anul 1589, Constantin  Brâncoveanu şi boierii din sfatul domnesc se retrag la Buzău, din cauza vremurilor tulburi prin care trecea Ţara Românească, ţară cu populaţie ce avea ca mijloc de comunicare limbă română, moştenită din veac în veac.
În jurul Buzăului, domnitorul avea multe proprietăţi la Zoreşti, Merei, Monteoru, Breaza, mai ales podgorii al căror vin era comercializat şi foarte apreciat chiar şi în Italia. La Sărata Neculeşti vinul era păstrat în pivniţele de piatră. de atunci datează drumul vinului în ţinutul Buzăului.
La Buzău, marele voievod Constantin Brâncoveanu construieşte o locuinţă  cu pivniţe boltite în arc ogival, pe ruinele căreia s-a înălţat, mai târziu, Palatul Episcopal actual, care impresionează şi azi prin stilul său brâncovenesc, prin scara frumos ornamentată.
Pentru a-şi proteja familia, Constantin Brâncoveanu amenajează casa domnească la Mânăstirea-cetate Bradu, din actuală comună Tisău, ctitoria Doamnei Neaga, mânăstire întărită cu zid înalt de piatră, cu un bastion rotund, cu creneluri, de la colţul sudic zid care s-a refăcut şi s-a păstrat până astăzi. Locul a fost bine ales, căci acolo Valea Nişcovului se îngusta mult, între dealul Istriţa şi dealul Ciolanu, acoperite de păduri nesfârşite. Mânăstirea a fost a fost cercetată de arheologi şi acolo s-au găsit 1500 de monede de argint şi s-a descoperit un tunel ce lega mânăstirea de Vipereşti, localitatea aflată la 20 de km, situată pe DN 10 care leagă Buzăul de Braşov, un loc unde circula legenda despre fetele Doamnei Neaga care, pentru a scăpa de turci, s-au aruncat cu zestre cu tot într-o fântână, fapt ce a dus la disperarea mamei lor.
 De la Bradu se ajungea mai uşor în zona de câmpie, la Buzău, la Dunăre şi mare. Este regretabil că mai sunt şi azi căutători ai comorilor lui Constantin Brâncoveanu şi de multe ori deteriorează operele sale valoroase în acest scop.
Istoricul Nicolae Iorga afirma, cu prilejul declarării ca monument istoric al aşezământului brâncovenesc, Biserica şi Palatul Domnesc din Râmnicu Sărat: „Vatră de tradiţie românească, aici, la Cotul Carpaţilor s-a distilat şi aşezat formula cea mai trainică a limbii române”(„Istoria Românilor”).
 D-l G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni, în  cartea „Biserica Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu Voievod”(Ed. „Făt-Frumos” 2006, Buc.) face o  vastă şi documentată prezentare a acestui monument aflat în patrimoniul cultural naţional. La pagina 4, apare o fotografie a pisaniei cu litere chirilice şi la pagina 5 este scris textul pisaniei acestei opere de artă în care se precizează că are ca hram/praznic „Adormirea de Dumnezeu Născătoarei Stăpânei Noastre Fecioarei Maria”. Zidurile bisericii sunt groase de 1,25 m, iar ferestrele sunt foarte înguste, situate foarte sus, în pronaos şi naos. Turla bisericii este înaltă, rotundă în interior. Nu doar din raţiuni economice(faptul că poseda multe moşii şi podgorii în zona Buzăului) ci şi politice (aici fiind zona de confluenţă a drumurilor ce legau cele trei ţări române) dar mai ales din motive de ordin spiritual ce ţin de întărirea credinţei creştine pe aceste meleaguri, Constantin Brâncoveanu a înălţat această mănăstire cu chilii de piatră pentru călugări şi ziduri de cărămidă groase de 95 de cm şi înalte de 8 m, prevăzute cu turnuri pătrate sau octogonale la colţuri şi pe două laturi, cu drum de strajă pe metreze, devenind loc de „apărare şi scăpare” al populaţiei din jur, în vremuri de răstrişte. Mai mult, această catedrală avea tuneluri cu pereţii din cărămidă arsă ce permiteau ieşirea populaţiei înspre zonele împădurite din Munţi Buzăului şi Vrancei, dacă această mănăstire cetate era atacată, dovedind că voievodul era un bun strateg. Exista şi un tunel ce lega palatul brâncovenesc de biserică. Acest ansamblu monahal a fost închinat Bisericii „Mântuitorului Iisus Hristos” Mânăstirii Sfânta Ecaterina, de pe Muntelui Sinai, mănăstire vizitată de Stolnicul Mihail Cantacuzino în anul 1690, care a fost impresionat de sărăcia în care se zbăteau călugării de acolo şi, fiind bogat, mai ales după ce a început exploatarea sării de la Slănic, a contribuit la ridicarea acestui lăcaş de cult care era asemănătoare cu biserica Colţea din Bucureşti, cu biserica Mânăstirii Hurezu. Mânăstirea de la Râmnicu Sărat a fost înzestrată cu moşii de mulţi binevoitori, unii retraşi la mănăstire, cum reiese din actul de danie, având o mare suprafaţă de pământ(pădurii, podgorii, teren agricol, Balta Amara, chiar locuri nedesţelenite) în zona de deal şi câmpie, însumând 6.000 de ha. Conform actului de constituire, redactat în cancelaria lui Constantin Brâncoveanu, în anul 1700, acele terenuri au fost menţionate ca achiziţionate cu acte în regulă, de diferite persoane, cu martori, precizându-se suprafaţa şi suma plătită. Este posibil, ca în spatele acestor tranzacţii să fie de fapt domnitorul, care a ridicat mănăstire ortodoxă, într-un oraş unde se practica religia catolică. Cei doi ctitori apar în acel act de enumerare a proprietăţilor, ei achiziţionând podgorii din dealul „Jădenilor” pentru a le dona mânăstirii, cum se menţionează în actul de danie reprodus în cartea „Biserica Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu Voievod scrisă de d-l G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni. Din toată această avere, două treimi din venituri se duceau la Sfântul Munte Sinai, la Mânăstirea Sfânta Ecaterina o treime revenind mânăstirii din Slam Râmnic, vechiul nume al oraşului, pentru nevoile călugărilor şi slujitorilor, dar şi pentru omenirea celor că căutau ajutor la mănăstire. Ea avea şi un han, care aducea venituri pentru nevoile zilnice ale monahilor. Mânăstirea era păzită de soldaţi, fiind organizată chiar de un egumen de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Vlahii care păzesc şi azi această mănăstire de pe Muntele Sinai provin probabil din ascendenţi din oastea lui Vodă Brâncoveanu, trimişi acolo, în urmă cu trei secole. Pentru nevoile băneşti, mânăstirii îi revenea la trei bani, un ban din vămuirea mărfurilor ce treceau prin Râmnic, spre Bucureşti, Bulgaria, Turcia. 
Impresionează  şi azi actul redactat ce consfinţea averea mânăstirii, căci, la sfârşit, sunt scrise blesteme care să cadă asupra celui ce fură sau înstrăinează ceva din avutul mânăstirii. Această avere şi modul de desfăşurare a vieţii monahale reprezenta un model de practicare a religiei ortodoxe şi prima formă organizată de lucrare colectivă a pământului, în folosul mânăstirii, domnitorul Brâncoveanu fiind un pionier al conceptului şi în acest domeniu. Sfinţirea bisericii s-a făcut la 15 august, 1697, în prezenţa familiei domnitorului Al lui Mihail Cantacuzino, A Mitropolitului Ţării Româneşti, Teodosie, şi a preasfinţiei sale Mitrofan, episcop cărturar de la Buzău.
Biserica se distinge prin stilul brâncovenesc specific, cu coloane şi pilaştri împodobiţi cu volute şi ghirlande de frunze şi flori, iar pictura interioară, executată de Pârvu Mutu, avea culori îndrăzneţe: tonuri pastelate de albastru cenuşiu, violet intens, gri, galben-aurii, diferite nuanţe de verde şi cafeniu. Acest stil brâncovenesc a fost copiat şi de casele din zona Buzăului, se mai păstrează în zonele de munte, unde casele au terase cu arcuiri armonioase, cu volute.
Pictura în frescă executată de Pârvu Mutu( Mutu era o poreclă, căci fiind foarte cucernic acest pictor se ruga tot timpul cât lucra şi refuza să vorbească, el apare pictat lângă portal, numele real fiind Pârvu Pârvescu, el fiind fiu de preot, devenit monah, rudă cu doamna Marica, soţia domnitorului, cel care a pictat şi biserica mânăstirii Hurezu) aduce în lumină istoria acelor vremuri, căci deasupra uşii de la intrare se întâlnesc mâinile ctitorilor, ţinând macheta bisericii, iar de o parte şi de alta se înşiruie rude ale domnitorului şi ale soţiei sale, precum şi ale stolnicului Mihail Cantacuzino, în costumele epocii lor, fiind o mărturie concretă a legitimităţii domniei lui Constantin Brâncoveanu, precum şi a dreptului lor de a ridica aleasă mănăstire aici, la marginea ţării. Vedem aici costumele de epocă ale familiei domnitoare, Constantin Brâncoveanu apărând acoperit cu o mantie aurită, cu broderii bogate, semn de mare distincţie. El este pictat cu coroană pe cap, ca şi feciorii lui şi doamna Maria la fel, spre deosebire de Mihail Cantacuzino ce apare cu capul descoperit, semn de respect faţă de domnitor.
 Biserica impresionează mult vizitatorii, căci pridvorul deschis, susţinut de coloane sculptate cu motive florale este mai înalt decât pronaosul, pictura are patina vremii, dar ceea ce rămâne în sufletul celor ce-i păşesc pragul sânt cele şase mari icoane de la altar şi şaptea reprezentând pe Maica Domnului, de o rară frumuseţe, fiind realizate de autori anonimi aparţinând şcolii de pictură de la Buzău, din grupul Tattarescu. Aceste icoane au ceva greu de descris în cuvinte, căci sunt portrete în care se îmbină ceea ce ţine de uman şi ceea ce aparţine divinităţilor(Portretul lui Iisus Hristos care dă impresia că întoarce capul după fiecare, în orice colţ din biserică, de o frumuseţe nepământeană, dar de-o rară bunătate, după expresivitatea ochilor săi, Maica Domnului cu Pruncul, o icoană care te prinde de suflet, prin impresionanţii ochii albaştri ai mamei, plini de durere, dar totuşi senini, prin portretul Sfintei Ecaterina, prinţesă şi martiră, apoi icoana reprezentând pe Sfinţii Îngeri Mihail şi pe Gavril, iar lângă uşa diaconilor icoana „Adormirea Maicii Domnului”, o copie a unei icoane mai vechi ce se află la muzeul de artă al României,  icoana reprezentând pe Sfântului Mina şi Sfântul Haralambie).  Impresionează vizitatorii icoana făcătoare de minuni „Maica Domnului Orenta” din faţa altarului, care are pe piept un nimb oval cu prescurtarea numelui lui Iis. Hr. scris în greaca modernă.
Suprafaţa bisericii este de 5500, 50 mp. Biserica se remarcă prin acel pridvor deschis, cu coloane, cu capiteluri şi sculpturi în piatră.
Pridvorul cu arcade susţinute de coloane sculptate, pe postament de zid este partea decorativă a bisericii, acoperit fiind cu două calote sferice, aşezate transversal şi sprijinite pe console. Portalul, cu pisania scrisă deasupra impresionează „fiind cea mai elaborată şi izbutită formă de acest gen din întreaga epocă brâncovenească”, după cum afirmă Vasile Drăguţ(„Arta Brâncoveanească”). Iorga a salvat o parte din fresca din acest pridvor, reprezentând „Judecata de apoi” gata a fi ştearsă în timpul unei restaurări, căci restauratorii au acoperit zidul cu var. Pisania are în partea superioară sculptată acvila bicefală, simbol imperial. Pe peretele exterior sudic există un ceas solar, unic în Europa, la acea vreme, foarte exact şi în zilele noastre.
 Pronaosul este despărţit de naos, prin patru coloanele interioare,  două libere, două încorporate în ziduri, cu aceleaşi elemente florale specifice, strugurii şi florile de dovleac, frunzele de stejar, simbolizând bogăţia acelor meleaguri buzoiene, unde domnitorul Constantin Brâncoveanu avea proprietăţi. Biserica este albă pe dinafară, iar turla octogonală, are geamuri înguste, rotunjite în partea de sus. Acoperişul este din tablă albă de cupru. Este regretabil că acum s-au înlocuit coloanele din pridvor şi s-au expus cele vechi afară, fără a fi protejate, de aceea pledăm ca ele să fie duse la Muzeul Naţional de Istorie, ca mărturie vie a gândirii artistice a lui Brâncoveanu, cel care a asimilat multă cunoaştere, călătorind prin Europa,  aducând stilul renascentist în cultura română.
            Constantin Brâncoveanu a fost cel care a stabilit ceea ce trebuia pictat pe fiecare registru al zidurilor bisericii. După terminarea construcţiei, Brâncoveanu a făcut donaţii mânăstirii odoare de preţ din argint, cărţi de cult, veşminte preoţeşti, etc.
Deşi a fost  ruinată, incendiată, transformată în grajd de cai de trupele ruseşti, această biserică impresionează şi azi, prin grosimea zidurilor, prin ornamentele celor patru ferestre, prin cei doi dragoni de pe catapeteasmă scăpaţi de la incendiu împreună cu crucea centrală, dragonii fiind un simbol al puterii. Ei mai reprezintă credinţa străveche şi  apar şi pe scaunul episcopal sculptat din biserică.
Curios mi se pare faptul că acei dragoni apar pe veşmintele episcopilor, monahilor, la intrarea în unele biserici, în diferite ţări, cum a constat d-l Liviu Teleoacă, semn al unei descendenţe comune, din daci, semn al unei puternice credinţe strămoşeşti, dragonii fiind simbolul acestei credinţe. În perioada în care a domnit, Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale. Ctitoriile sale au amprenta epocii brâncoveneşti, distingându-se prin exuberanţa decorativă. prin stilul specific acestei epoci, stil pentru care se foloseşte termenul de „baroc brâncovenesc”. Prelucrarea artistică a pietrei a început la Râmnicu Sărat, prin sculptorul Mira, biserica de aici a fost un loc de referinţă pentru alte ctitorii ce foloseau acelaşi stil în împodobirea cu lucrări executate în piatră. Prelucrarea artistică a pietrei a început la Râmnicu Sărat, prin sculptorul Mira, biserica de aici a fost un loc de referinţă pentru alte ctitorii ce foloseau acelaşi stil în împodobirea cu lucrări executate în piatră.
Pe partea exterioară a bisericii se găseşte ca ornament un brâu de cărămidă în trei straturi „în ferăstrău” sub streaşină şi altul mai jos.
Constantin Brâncoveanu este un iluminist, el şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi al şcolilor din Ţara Românească şi din Transilvania,  iar numele său va străbate prin veacuri, fiind un mare donator de cărţi bisericeşti, fapt ce a contribuit la înflorirea vieţii spirituale la noi în ţară. El s-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene şi româneşti(de dieci şi grămătici).
Alături de biserică, s-a ridicat şi Palatul Domnesc, monument mereu în renovare, palat ce impresionează prin bolţile ogivale ale pivniţelor şi sălilor de la primul nivel, prin spaţiile largi din acest complex, unele servind pentru sfatul domnesc şi pentru şedinţele de judecată. Un pridvor cu coloane, cu bolţi arcuite, orientat sper biserică are scări ample în faţă. Faptul că ferestrele dormitoarelor destinate Doamnei Marica dădeau sper apus, sper zona deluroasă, unde se schimbă mereu luminile pe păduri, dovedeşte dragostea celor din familia domnitoare pentru meleagurile râmnicene, mai ferite de crivăţul iernii şi de seceta excesivă a verii, cum era Buzăul.
În 1689, l-a adus de la Istambul pe Antim Ivireanu,  devenit mitropolit al Ţării Româneşti, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene, chiar la Buzău, oferind astfel acces la cultura universală. El  a donat multe cărţi religioase lăcaşurilor de cult, contribuind la înflorirea unei alese vieţi spirituale în Ţara Românească şi Transilvania.
Stilul „brâncovenesc“ a apărut între anii 1678 şi 1725. Este o sinteză şi înflorire a artei postbizantine, într-o epocă în care arta balcanică era încă fidelă tradiţiei ortodoxe. Este o combinaţie de tradiţii artistice locale, valahe, bizantine, cu influenţe orientale şi forme occidentale, ale Renaşterii. Acest stil a devenit naţional şi s-a răspândit în toată Ţara Românească, ajungând până în Transilvania. „Primul stil românesc“, aşa cum este considerat stilul arhitectural brâncovenesc, are printre principalele caracteristici elementele de pietrărie prelucrată artistic. Şi sculptarea pietrei în relief accentuat, aşa cum sunt capitelurile din biserica Mănăstirii Sinaia, balustrada pridvorului de la Biserica Slătari din Bucureşti, ornamentele clădirii adiacente bisericii, dar şi prelucrarea artistică a lemnului, la tâmple, jilţuri domneşti sau arhiereşti au amprenta acestui stil. Găsim şi motivele vegetale: acantul, vrejuri, strugurii, floarea soarelui, frunza de stejar, cu multiple simboluri. Şi sculptura figurativă se folosea: personaje biblice, Moise, Aaron, Samson în lupta cu leul, cei patru evanghelişti cu simbolurile lor, chipuri de îngeri. A apărut şi un nou tip de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate. În pictură se folosesc portretele votive. Un alt element specific „stilului brâncovenesc“ este pridvorul deschis. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste, dar exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de „baroc brâncovenesc”.
Constantin Brâncoveanu s-a preocupat şi de  întărirea credinţei strămoşeşti,  de care nu s-a dezis până în ultima clipă a vieţii sale, suferind un cumplit martiriu.
Sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu, devenit sfânt în calendarul nostru ortodox, trebuie apreciat mult, reconsiderat, căci, dacă marele domn nu opunea rezistenţă turcilor, jertfindu-şi viaţa, poate că ţara noastră, urmând legi străine, ar fi rămas şi acum în întunericul unui ev  ce aduce doar retrogradarea fiinţelor  reduse la a respecta voinţa altora.
Bibliografie
  1. G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni - „Biserica Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu Voievod” (Editura „Făt-Frumos” 2006, Bucureşti);
  2. Deşliu, Alexandru - Râmnicu Sărat. Ghid turistic, Editura Pallas,  2002;
  3. Florentin Popescu - Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004;
  4. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, 1936;
 5.  Radu Greceanu, Cronici brâncoveneşti, Bucureşti, 1988;
  1. Vasile Drăguţ- Artă brâncovenească, Editura Art Libris, Bucureşti.

miercuri, 23 iulie 2014

Despre istoria unei melodii emoţionante!

Emoţionant!

Nu ştiam istoria acestei melodii!

De câte ori am s-o ascult de acum încolo, o să-mi aduc aminte de vieţile irosite ale acelor tineri americani!
Întâmplător, sau nu, Maastricht este şi locul unde s-a semnat acordul definitiv de creare a Uniunii Europene, visul nerealizat până acum al atâtor nebuni (sau vizionari) printre care şi Napoleon şi Hitler.

La aproximativ șase mile de la Maastricht, în Olanda, se află îngropaţi 8301 de soldaţi americani care au murit în "Operaţiunea Market Garden", în luptele pentru eliberarea Olandei în toamna și iarna 1944-1945. Fiecare dintre ostaşii îngropaţi în cimitir, precum și în alte cimitire militare canadiene și britanice, a fost adoptat de o familie olandeză care îngrijeşte de mormânt, îl decorează, pentru ca să păstreze vie amintirea soldatului pe care l-au adoptat.
Este chiar obiceiul de a păstra un portret al "lor", al soldatilor american, într-un loc de cinste în casa lor. Anual, la "Ziua Eliberării", serviciile memoriale sunt ţinute pentru "cei care au murit pentru a elibera Olanda".
A doua zi se încheie cu un concert...
Piesa de final este întotdeauna "Il Silenzio", o piesă memorială comandata de olandezi, prima dată în 1965 la 20 de ani de la eliberarea Olandei. Aceasta a fost piesa de încheiere a concertului memorial de atunci.
În anul 2008, solista a fost o fată olandeză în vârstă de 13 ani, Melissa Venema, susţinută de André Rieu şi orchestra sa (Orchestra Regală din Ţările de Jos)
Această piesă de concert  se bazează pe versiunea originală şi a  fost compusa de compozitorul italian Nini Rosso.
*


Trimisă de colaboratorul nostru, Vasile Zărnescu

Florian Văideianu - "Pretinii"


Ceata ciobanilor din Cernădie – Gorj

„Pretinii”

Cu Petrilică nu te puteai înţelege atât de uşor. Comportamentul lui se asemăna mai mult cu cel al sălbăticiunilor printre care trăia în creierii munţilor. Puternic şi blajin, urs – atunci când nu este deranjat – viclean precum vulpoiul şi aprig ca şi lupul înfometat, Petrilică al lu’ Tabără, cioban din Ungureni – Tismana, reuşeşte să se împrietenească, totuşi, cu ceata ciobanilor din Cernădie. Ion Benzână, Costică Moatără şi copilul de 14 ani Gheorghe Băloi. Aceştia văraseră oile în muntele Zănoaga, iar acum le coborâseră pentru iernat tocmai pe la Zegujani, în Mehedinţi. Aveau în jur de 400 de oi, iar Petrilică 500.
Fraţii Băloi
(stânga) Gheorghe Băloi
(dreapta) Costică Băloi
Vremea se stricase rău de tot. Un pâşcău de zăpadă se aşternuse peste cocenii de porumb rămaşi netăiaţi încă din toamnă, asta spre bucuria oilor, care aveau hrană cel puţin pentru câteva zile.
― Bă, am vorbit cu unu din sat şi a zis că ne vinde patru clăi de fân. Punem juma-juma şi cred că o lună, cel puţin, avem ce le da oilor să mănânce.
― Nea Petrilică, noi am aranjat cu ingineru’ de la Gospodărie să ne lase cu oile în saivane. Are două şi acum sunt goale. Noaptea le băgăm la scuteală şi avem şi noi unde dormi. La capătu’ saivanelor sunt câte două hodăi…
― Asta-i bine! Cunosc saivanele, sunt destul de mari, au loc şi oile mele şi ale voastre.
Încălţaţi în opinci de cauciuc, făcute din roată de maşină, cu cojoacele din piele de oaie, ţurcană, cu lâna în afară, păreau nişte stânci sprijinite în ciomege groase din lemn de alun. Mergeau agale în urma oilor, care cu greu se vedeau, confundându-se cu albul zăpezii. Pentru ei timpul avea alte valori. Calmul şi liniştea erau prezenţe binefăcătoare în mentalul oamenilor înfrăţiţi cu natura. Din când în când fluieratul ciobanilor sau lătratul vreunui câine mai anunţa prezenţa lor în muţenia zării.
Seara se adunau la cină. Focul, la care pregăteau mămăliga şi se încălzeau, le lumina şi interiorul saivanului, unde acum se odihneau oile, înghesuite una într-alta. Limbile focului aruncau lumini şi umbre jucăuşe, brăzdând feţele ciobanilor cu mituri venite din timpuri străvechi. Îşi depănau întâmplări, luptele cu jivinele pădurii, care tot le mai luau câte o oaie. Nici trăsnetul, mereu prezent la munte nu îi ierta. Prăpăd lăsa în urma lui.
― Odată, nici pielea de pe oaie n-am mai găsit-o !
Timpul trecea încet, în folosul animalelor, oamenii trebuiau să îndure aerul şi vânturile care spulberau zăpada, descoperind grâul pe care oile îl păşteau doar noaptea, ferite de privirile proprietarilor. Ciobanii erau căliţi, aşteptau cu răbdare mieii, din vânzarea cărora sperau să mai acopere din cheltuieli.
Fraţii Băloi
(stânga) Gheorghe Băloi
(dreapta) Costică Băloi
ajunşi la bătrâneţe
Gestaţia oilor durează cinci luni şi prin februarie-martie încep să fete. Cu o lună înainte de fătare se tunde lâna de pe coadă, de pe partea interioară a picioarelor din spate şi din jurul ugerului. Asta pentru ca mielul să îl poată găsi mai uşor. Nu contează dacă ninge sau plouă, oile stau afară, adăpostite într-o pădure, să fie ferite de vânt.
― Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată!
La sfârşitul „iernatului”, cetele ciobanilor se despărţiră, fiecare cu oile sale, făcând calea întoarsă.
― Ale cui sunt oile astea,  măi copile?
― Ale lu’ nea Petrilică Tabără!
Minciuna ţinea loc de protecţie. Nimeni nu ar fi îndrăznit să producă vreo pagubă oilor lui Petrilică. Avea pistol şi se ştia că l-ar fi folosit la o adică…

Florian Văideianu
     jurist

joi, 17 iulie 2014

Florian Văideianu: DUMITRU TĂTĂROIU – 100 de ani de la naştere



DUMITRU TĂTĂROIU – 100 de ani de la naştere
„Pâinea amară a gurii şi a sufletului,”


Anul 1914 dăruieşte comunei Arcani, a judeţului Gorj, încă un suflet hărăzit de Dumnezeu să lumineze valea Jaleşului cu cântec de bocete şi limpezimi. Se naşte copilul Dumitru Tătăroiu. Foamea,  care nu a părăsit niciodată familia sa, îi determină mama să îl alăpteze până la vârsta de doi ani şi jumătate, perioadă prea mare. Deja rudele şi vecinii credeau că asta o să-i dăuneze, «lâncezeşte creierul şi nu va ieşi nimic din el, când va fi mare». Adevărul a fost altul. Copilul Mariei Tătăroiu (Busuioaca), ţărancă din Runcu, fata lui Dumitru Anghelescu (aromân), merge la şcoala din Arcani unde îl are dascăl pe Dumitru Coiculescu. În fiecare an, la serbarea de sfârşit i se atribuie premiul întâi, pentru merite deosebite la învăţătură, merite care stârneau invidia copiilor avuţi. Primea coroniţa, totdeauna desculţ, dar vesel şi încrezător.
După perioada anilor scurşi la Şcoala Primară din Arcani, părinţii săi sperau să îl ţină pe lângă gospodărie, să-l însoare în sat, când se va face mare, să le fie şi lor de ajutor. Destinul său va fi altul. Este remarcat de un locuitor al Arcanilor, profesorul Mercioiu, care funcţiona la Oradea.
― Domnule învăţător Coiculescu, acest copil este un elev de excepţie, ar fi mare păcat să nu urmeze mai departe…
Sărăcia ţine ambiţia în frâu. Bunul simţ al familiei sale realizează că Dumitru nu poate urma învăţătura la şcoli mai înalte, aşa că se consolează… Sătenii, în frunte cu dascălul Dumitru Coiculescu hotărăsc să declanşeze o colectă de binefacere, să pună mână de la mână, iar dacă este adevărat că micuţul Tătăroiu este aşa deştept, să meargă mai departe şi să aducă fală dimierilor din Arcani. Familiile Bică, Pătuiag, Oilă… până şi lăutarul Trohonel contribuie cu bani. Mama sa amanetează singura bucată de pământ pe care o avea ca să facă rost de bani şi să-şi trimită copilul la şcoală. Se ştie că nemaiputând să-şi plătească ratele a pierdut pământul. Dumitru Tătăroiu este trimis la Şcoala Normală de la Oradea. Aici se dovedeşte a fi un elev excepţional. Învăţătura este singura sa preocupare. Totuşi… banii se termină, iar elevul este obligat să se reîntoarcă la Târgu-Jiu, unde se înscrie la Şcoala Normală pe care o încheie cu examenul de definitivat, ce a fost susţinut la Bucureşti. Pleacă la examen încălţat cu „imineii mumii”, cărora le taie tocurile ca să stea talpa mai jos, exact ca în opincă şi obţine nota 9,70.
Ajunse învăţător, însă războiul care începuse îi schimbă cursul vieţii. Este trimis pe front. Rănit  la Odesa se întoarce la Târgu-Jiu şi funcţionează o vreme ca redactor al ziarului „Gorjeanul”, patronat de Jean Bărbulescu. Aici, împreună cu profesorul  Stelian Sterescu (Bică), scriitorul medic Ilarie Popescu, inspectorul şcolar Nonu Nicolescu, epigramistul Alexandru Calotescu Neicu, pun bazele primului cenaclu literar din micuţul Târgu-Jiu, orăşelul uitat de lume. Cel mai activ publicist al ziarului „Gorjeanul”, Dumitru Tătăroiu publică volumul de poezii „Cântece pentru dimierii mei”. Poetul Jaleşului cântă vrednicia, munca şi cinstea oamenilor de la Jaleş, Stolojani, Câmpofeni şi Arcani. Ei plecau cu carele sau călări pe cai, să adune dimiile cetăţenilor până la Dunăre, care o încredinţau dimierilor pentru piuă, fără nici o chitanţă sau act, ci pe încredere. Tot din rândul membrilor cenaclului literar de la Târgu-Jiu au mai făcut parte şi doi actori ai Teatrului Naţional din Craiova: Remus Comăneanu, autorul monologului „Coana Manda” şi actorul militar, al Regimentului 18 Dorobanţi Târgu-Jiu, Virgil Florescu.
Activitatea didactică a neobositului învăţător Dumitru Tătăroiu se desfăşoară la Şcoala Normală Târgu-Jiu, unde îl are ca elev pe viitorul colonel şi cunoscut epigramist Grigore Marian Dobreanu. Bogata sa activitate publicistică, didactică – în genere intelectuală, contrastează cu sărăcia materială în care trăieşte eruditul învăţător. Tată a trei copii: Maria (Puşa), Puiu şi Ion – Mircea (Nelu) schimbă mai multe adrese, unde locuieşte împreună cu familia. Una dintre acestea fiind casa naţionalizată a doamnei Margareta Poll, sora soţiei doctorului Nicolae Hasnaş, consoarta farmacistului Arthur Poll din strada Tudor Vladimirescu. La sfârşitul anului 1952, înaintea morţii lui Iosif Visarionovici Stalin (1953) s-a dat un Decret prin care se prevedea că toţi cetăţenii care posedă cărţi din literatura universală, mai puţin cele ale scriitorilor ruşi, să fie arse, iar cine nu se supune acestei dispoziţii să fie amendat sau, după caz, chiar arestat. Singura avere pe care o dobândise neobositul dascăl Dumitru Tătăroiu, în toată cariera sa era o mică bibliotecă ce conţinea, totuşi, cele mai valoroase volume ale scriitorilor: Baudleaire, Voltaire, Dumas, La Fontaine… dar şi Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Puşchin şi alţii. «Toată iarna aceia ne-am încălzit cu godinul în care ardeam cărţile tatei», (relatarea aparţine fiicei acestuia, doamna Puşa, acum în vârstă de 78 de ani).
Pensia îl găseşte pe eruditul dascăl şi om de cultură Dumitru Tătăroiu tot sărac. Este nevoit să închirieze în oraş o bucată de pământ, unde cultiva legume. Spiritul său de ţăran harnic îl salvează şi de această dată. Cu sapa în mână, până seara târziu îngrijeşte grădina de legume. Băieţii lui: Puiu şi Nelu vindeau corcoduşe la Petroşani.
Mărturie vie a existenţei sale, opera lăsată de învăţătorul cărturar Dumitru Tătăroiu, poetul dimierilor de pe Valea Jaleşului, cuprinde lucrări ca: „Drag mi-e jocul românesc”, „Ne cheamă Ardealul”, „Cobiliţă cu stele şi lut”, „Cântece pentru dimierii mei”.
Dumitru Tătăroiu a fost şi directorul publicaţiei „Libertatea Gorjului”, o „foaie de informaţie şi luptă socială” care a apărut la Târgu-Jiu între 1945 – 1948. A semnat „Cuvinte de început” în primul număr al acestei „foi”, din care reţinem că „Un grup de tineri, legaţi de glia Gorjului, ale cărui gloade pădureţe le-am supt în sânge din anii cei mai cruzi, au pornit la drum cu această foaie. Foamea de dreptate şi de libertate ne-a înmănucheat. Nu vom coborî  scrisul în mocirla polemizării care destramă fără a clădi, dar vom înfiera şi vom lua de guler pe toţi şnapanii care exploatează nepriceperea şi sărăcia noastră – a celor mulţi – refuzând să creadă în necesitatea transformării lor, ce ne-o impune evoluţia societăţii. Vrem purificarea moravilor. Putreziciunea trebuie fără  milă cauterizată de pe trupul ţării. Vom fi cei dintâi şi la sublinierea acţiunilor prin care se întinde o mână de frate, obştei necăjite. Numai în slujba ridicării ei punem sufletul. Pentru o lume mai dreaptă, mai bună, am ridicat steagul acesta de luptă. Pentru truditorii din sat, din uzine, din ateliere, din instituţii, din gospodării şi de oriunde, o mână şi o minte avidă pentru pâinea amară a gurii şi a sufletului”.

După cum relatează şi autorul cărţii „Poeţi şi poezie în Gorj”, profesorul, doctor în filozofie Ion Mocioi, citez: „Învăţătorul Dumitru Tătăroiu din Arcani i-a iubit pe confraţii din şcoli, considerându-se întotdeauna un dascăl, dar ne-a lăsat un buchet de poezii despre viaţa truditorilor gorjeni care aveau să-l uite o dată cu trecerea vremii. Universul poetic rural al lui Dumitru Tătăroiu este originar şi se constituie într-o creaţie de mare valoare artistică în literatura română a secolului XX”.
Se stinge din viaţă în ziua de 2 februarie 1989 la   Târgu-Jiu.



                      Florian Văideianu
                              jurist

marți, 15 iulie 2014

Florian Văideianu - La podul lui Bobolin



 La podul lui Bobolin


― Mă, vezi să nu te opreşti până la şcoală, să rămâi gură-cască pe drum, cu toţi nărozii, că dracu te ia! Uite, aici stau şi mă uit după tine… O fi ştiind mamă-sa ceva. Cu ghiozdanul în spate, îmbrăcat frumos în costum de cangăr, cusut la unu în mahala, croitor renumit, Milu – elev în clasa a IV-a, porni pe drum la vale, spre şcoala din Tismana. Mergea încet, fără chef, asta din cauză că nu învăţase lecţia la Agricultură şi ştia precis că învăţătorul, Brânzan îl „ascultă”. «Iar îi spune mumii, că n-am învăţat la agricultură. Parcă îl văd că opreşte bicicleta în dreptul casei noastre, descalecă şi intră să mă pârască».
Asta era adevărat, de fiecare dată, după programul şcolar, învăţătorul se oprea, rezema bicicleta de gard, intra în casă şi bea un borcan de vin rece, adus de Lenuţa, mama lui Milu. Erau rude cu Brânzan, el „moşise” pe băiat. Când ajunse în dreptul casei Floricări lu’ Bobolin îi veni în minte o idee salvatoare: «Mă ascund sub podeţ, în burlanul de ciment şi stau aici până se întorc copiii de la şcoală. Atunci ies şi eu şi mă duc acasă, îi spun mumii că am fost la şcoală».
În burlan intră fără prea mare efort, acesta avea un diametru destul de mare. Se aşeză, puse ghiozdanul „pernă” şi aşteptă să treacă vremea până când copiii se vor întoarce fiecare spre casa lui. Afară era destul de cald fiind vară – înainte de vacanţa mare - aşa că răcoarea din tubul de ciment îl îmbie la somn, adormi şi începu să viseze. 
Se făcea că pe şosea trecea Chişnea (poreclă), tatăl Floricăi lu Bobolin, cu carul cu boi şi cânta de zor: „Chişnea bea, Chişnea plăteşte, las’ să bea că el munceşte”. Când era beat şi îl întreba careva cum este, răspundea: „marca porcul”, iar dacă era treaz, zicea: „marca leul”.
După vreo două ceasuri, veni, aşa din senin, o ploaie torenţială, cu tunete şi fulgere. Apa acumulată de pe versanţi, umplu „ogaşul” şi se năpusti şuvoi şi spre tubul în care Milu dormea liniştit. Îl scoase din burlan vrând-nevrând. Ud până la piele şi cu costumul plin de noroi se întoarse acasă, intră „prin spate”, ferindu-se de întâlnirea cu mama sa, se dezbrăcă şi duse hainele în grădină. Le întinse pe un gard să le usuce şi se îmbrăcă cu alt rând de haine.
― Mă, fuseşi la şcoală, ce făcurăţi azi? Tocmai când se pregătea să-i răspundă cât fusese el de pregătit la agricultură şi ce notă mare luase, se auzi poarta şi îşi făcu apariţia dascălul.
― Lenuţo, pe unde umblă fi-tu că nu veni la şcoală?
Astăzi, conf. univ. dr. Emanoil Popescu (Milu) îşi aminteşte cu plăcere întâmplarea.
 
Florian Văideianu
    jurist 

Prof. de "mate" Antonie Neamţu (stânga) şi dir. Brânzan profesorul de "agricultură"
al lui Milu Popescu pe vremea când se sărbătorea la şcoala Tismana "Ziua învăţătorului"

sâmbătă, 12 iulie 2014

Helene Pflitsch - Recenzie Cati Urucu - „Umilință și recunoștință”



Umilință și recunoștință
sau
La o cană de cafea cu Cati Urucu



      După fiecare pagină citită din „Umilință și recunoștință”, autor Cati Urucu mi-au venit în minte rânduri dintr-o poezie a lui Vincenzo Cardarelli (traducere de Simona Enache)
Amintirile, aceste umbre prelungi
În corpul nostru efemer,
Acest traseu de moarte
Pe care noi îl lăsăm să trăiască
Înfiorătoare amintiri de neuitat,
Iată-le deja apărute
Melancolice şi tăcute
Fantome stârnite de un vânt funebru.
...
Momente trecătoare ale unei poveşti obişnuite
Închisă ermetic şi tristă.
și dacă nu aș fi știut că poetul s-a dus printre stele când autoarea Cati Urucu abia învăța să articuleze cuvinte, aș fi putut jura că povestea cuprinsă între coperțile acestei cărți, poate nu întâmplător colorată în alb și roșu, l-a inspirat.
   „Înfiorătoare amintiri de neuitat” așterne Cati Urucu cu roșul sângelui pe fila albă, iar tu cititorul îți simți sufletul foșnind asemeni frunzelor bătute de vânt și aștepți să întorci pagina, să te trezești sub un cer senin cu soare. Așteptări deșarte; vântul se înteţeşte, nori din ce în ce mai negri acoperă cerul.
   ”Momente  trecătoare  ale  unei  poveşti obişnuite
     Închisă ermetic şi tristă.”
   Micuța Cati se hotărăşte să vină pe lume „într-o toamnă sumbră, mizeră şi gata de plecare” a anului 1957, fiind al treilea copil al unei familii adânc traumatizată de schimbările politice din acea perioadă. Doi tineri, din pătura de mijloc a societății, cu o inteligenţă peste medie, şcoliţi, sunt nevoiți de aceste împrejurări să nu simtă bucuria naşterii fetiței, să o considere o povară în plus care nu este prea ușor de dus. Din păcate, atitudinea lor își pune amprenta de timpuriu asupra sufletului micii copile, care pe lângă lipsa de afecțiune mai are de luptat și cu o sănătate șubredă. Toate acestea o vor marca profund și nu se va putea desprinde nici mai târziu când la rândul ei devine soție și mamă.
   Așa o cunoaștem pe Cati în prima parte a cărții, intitulată sugestiv, La început a fost cuvântul.
   Aflată în miezul problemelor grave ale familiei pe care le percepe ca un pericol, are  totuși, de-a lungul copilăriei momente în care întâlnește oameni ce nu numai că o înțeleg și încearcă pe cât le stă în putință să o protejeze, dar vor avea o contribuție însemnată în formarea caracterului ei, insuflându-i dragostea pentru aproape, pentru învățătură, pentru cunoaștere.
   Întâia învățătoarea din satul unde trăiește, în temă cu tragedia familiei, apoi doamna Mara, un pedagog de excepție de la un cămin spital de lângă București, sunt cele două ființe cărora autoarea ține să le arate în paginile cărții o adâncă recunoștință pentru căldura cu care au îmbrățișat-o, pentru îndreptarea pașilor spre învățătură, spre cultura românească și universală.
   Rând pe rând, facem cunoștință cu unii membrii ai familiei a căror caractere le descoperim din participarea la acțiuni în care sunt implicaţi, acțiuni descrise cu măiestrie scriitoricească și un profund simț psihologic; sora mai mare, frumoasă și inteligență care îi va trimite un leu demonstrând astfel că depărtarea nu a făcut-o să își uite sora; fratele premiant, ce își poartă cu mândrie pe cap coronița din flori, chiar dacă papucii lui sunt stâlciți, dar care dintr-un egoism ce nu poate fi explicat în loc să o ajute în relația cu tanti Sinica, un alt personaj ce va avea o influență benefică asuprea tinerei adolescente, va pune sare pe rana făcută de o mamă ce nu poate  să-și controleze trufia chiar dacă pune în joc soarta fiicei. Mătușa Moni, unchiul George, tanti Sinica și fiica ei handicapată Ina, Carol și Romică, iată câteva personaje, pozitive sau negative, care prin comportamentul lor o o pregătesc pe tânără să ia lumea în piept. Și va trebui să facă acest lucru destul de repede, pentru că într-un fel sau altul, toți cei buni sau răi, o lasă singură în bătaia vântului, problemele fiecăruia contând mai mult decât ființa ce nu a ținut cont de mediul social și economic și s-a încăpățânat să vină pe lume.  
S-a străduit de a nu fi  o piedică familiei ei, învățând, însușindu-și toate caracterele unui om educat și sensibil au trecut neobservate, nebăgate în seamă. Era cea mai mică, deci trebuia să se mulțumească cu firimiturile de la masa celor mari, atunci când ele rămâneau.  
   Cu pași repezi, însoţită şi de naivitatea omului de bună credință, Cati va intra în cea de-a  doua etapă a vieții sale, descrisă cu lux de amănunte în partea a doua a cărții: Hiroshima vieții mele.
Căsătoria din 6 august, dată care concordă cu tragedia atomică de la Hiroshima , îi va devasta trupul și sufletul. Alături de Nabal, soțul și tatăl celor două fete și al unui băiat, trăiește momente cumplite care o dezumanizează în fiecare zi puțin câte puțin iar singurul scop al vieții devin cei trei copii  cărora vrea să le ofere o copilărie și o adolescență normală, în care afecțiunea să nu lipsească, așa cum, să nu lipsească nici elementarele condiții materiale pentru o dezvoltare fizică și morală corespunzătoare.
   O fire luptătoare, cu credință față de Dumnezeu, față de valorile umane care au dat naștere atâtor capodopere de tot felul, soția și mama ce își poartă cu ea frustrările copilăriei, va lupta cu toate mijloacele bunului simț pentru viitorul copiilor ei, sacrificându-se pe sine însuși.  
   Citești pagină după pagină, îți spui că deja este prea mult, că trebuie să vină ziua în care măcar cei trei copii o vor răsplăti cu dragostea lor necondiţionată. Dar nu, nu se întâmplă așa, destinul vrea altceva, valorile materiale par a fi totuși mai importante decât dragostea față de mama care s-a sacrificat. O lovitură greu de suportat și care poate fi egalată doar de răceala mamei față de cel mai mic dintre puii ei, care nu a avut altă vină decât aceea de-a se naște într-un moment neadecvat.
    Așa cum învățătoarea din sat și pedagogul de la căminul – spital au fost alături de fetița Cati tot așa, la momentul în care disperarea i-au îndreptat pașii spre sinucidere, va întâlni oameni deosebiți care îi vor oferi ajutor moral și spiritual.
   În cele două părți care urmează, Am trăit bine la evrei și Domnul profesor Cotigaru nu fac altceva decât să demonstreze că hrana spirituală dăruită de cei din jurul tău atunci când ai nevoie, indiferent cine sunt, te întărește și te ajută să răzbați peste toate piedicile vieții.
    Cati Urucu își pune între coperțile acestei cărți, cu un număr considerabil de file, întreg sufletul ei zbuciumat. O face ca un bun narator, ne pierzându-se în descrieri plictisitoare și lăsând acțiunea să fie cea care să transmită emoțiile. Ea este însă atent pregătită, făcând cititorul să aștepte cu sufletul la gură desfășurarea ei.
    Cati Urucu m-a surprins plăcut cu cartea ei. Urmărind șirul poveștii, poate atât de comună atâtor   femei umilite și înjosite de un bărbat fără scrupule, egoist și prost crescut, găsești adevărate oaze de lumină, încât te întrebi cum de această femeie cu ochii în lacrimi le-a putut vedea și descrie cu lux de amănunte. Aș aminti aici un fragment, în care, sunt descrise locurile observate în călătoria pe care o face cu prilejul vizitei în Germania Democrată, dar și o descriere minunată a unei zone din București, prilej cu care autoarea ne dă și o adevărată lecție de istorie.
   În toată această atmosferă apăsătoare, puternic încărcată emoțional, există totuși un leit motiv care îți aduce un zâmbet în colțul gurii și care nu face altceva decât să îți întărească convingerea că protagonista poveștii nu este un personaj artificial, căruia i se scot în evidență doar calitățile pozitive, ea este reală, pentru că numai un personaj real nu s-ar putea despărți în nici o situație de licoarea neagră din ceașca de cafea. Iar dacă cartea aceasta ar fi purtat titlul La o ceașcă de cafea l-aș fi considerat foarte potrivit și ar fi fost încă un motiv în plus să o citesc.
  Seneca spunea: „Lucrurile greu de suportat devin dulci amintiri.
Vreau să cred, că o dată cu așternerea pe hârtie a crudelor întâmplări ale vieții ei, Cati Urucu s-a descătușat de povara ce a purtat-o mult prea multă vreme pe umerii ei și că în sufletul ei rămâne doar picătura de recunoștință față de cei pe care îi prețuiește atât de mult, care într-un fel sau altul au ajuta-o să iasă din mocirla vieții asemeni florii de lotus, să își descopere propriile valori care nu ar însemna nimic fără cunoașterea atâtor altora ale lumii în care trăim.
   Umilință și recunoștință este cartea care alături de alte multe povestiri pe care am avut ocazia să le citesc, îmi întărește încrederea în talentul scriitoricesc al autoarei Cati Urucu, pe care o felicit din suflet și căreia îi doresc multe succese.

  Cati Urucu s-a născut la 15 nov. 1957, la PIETROSANI, județul TELEORMAN.
În prezent trăiește în București și este prezentă cu povestiri în mai multe situri și reviste literare online sau pe suport de hârtie.
   Publică în 2011 cartea ei de debut, Umilință și recunoștință și are în lucru un volum de povestiri multe dintre ele, fiind deja publicate în revistele sau siturile de specialitate.

         Helene Pflitsch
Membru Liga Scriitorilor Români
             Iulie2014