Faceți căutări pe acest blog

marți, 23 septembrie 2014

Anul omagial, 2013, Constantin cel Mare



Anul omagial, 2013, Constantin cel Mare

Introducere

În fiecare an, la data de 21 mai, creştinătatea îi cinsteşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, ca pe nişte Apostoli ai creştinismului.  În anul jubiliar, 2013, se împlinesc 1.700 de ani de la promulgarea, în luna februarie, anul 313, a Edictului de la Mediolanum, oraşul Milano, de astăzi, un adevărat „certificat de naştere al creştinismului universal”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 25 octombrie, 2011, a hotărât ca, anul 2013, să fie proclamat „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”[1].

Obiectivele acestei hotărâri au fost: prezentarea rolului şi a importanţei Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena la încetarea persecuţiilor, pe motive religioase, în Imperiul Roman, şi recunoaşterea creştinismului, ca religie licită; contribuţia Sfinţilor  împăraţi la apărarea dreptei credinţe şi susţinerea Bisericii creştine; cinstirea lor, ca mari ctitori de lăcaşuri sfinte; efortul spiritual şi material, pe care l-au depus, pentru educaţia creştină; contribuţia lor la susţinerea şi dezvoltarea lucrării social-filantropice a Bisericii[2].

În Biserica Ortodoxă Română, cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este prezentă, din cele mai vechi timpuri, pentru că domnitorii şi boierii români, urmând exemplul acestor Împăraţi creştini, au ridicat biserici şi mânăstiri, au apărat şi au ajutat Biserica Neamului Românesc.  În zilele noastre, ca semn de evlavie şi cinstire a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în multe localităţi găsim lăcaşuri de cult parohiale sau mănăstireşti, puse sub ocrotirea lor, iar aproape două milioane de români, poartă numele sau derivate ale numelor Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena[3].

Receptrea contemporană a lui Constantin cel Mare

            Timp de 300 de ani, moștenirea Romei și a Greciei, amenințată de invaziile popoarelor barbare, a fost transferată, treptat, la Bizanț, iar Imperiul Roman a căpătat caracterele esențiale ale Imperiului Bizantin. Actul fondator îl constituie crearea noii Rome, Constantinopolul, pe malurile Bosforului, la decizia lui Constantin ce Mare, data de 11 mai, 330. Personalitatea istorică, destinată să inițieze acest îndelungat proces, este împăratul roman Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele de Constantin cel Mare, care s-a bucurat, încă din timpul vieții, de aprecierea unor ilustre personalități ale lumii antice, ale căror informații sunt credibile.

      Cel dintâi este Eusebius de Cezareea, (*cca 260-†340), părintele istoriei bisericești și prieten apropiat al împăratului, cu lucrările Θεοφάνεια sau Istoria Bisericească, a cărei primă ediție datează din anul 312 d. Hr. și Laudes Constantini  sau Vita Constantini, realizată între anii 336-339. Al doilea este apologetul creștin de limbă latină, Lucius Cæcilius Firmianus,  zis Lactantius, *cca 250-†325, autorul lucrării, Divinae institutiones, Instituțiile divine, prima ediție 304-311, și al lucrării De mortibus persecutorum[4], Despre moartea prigonitorilor, prima ediție 313-316, și  prieten cu Crispus, fiul lui Constantin cel Mare.

      Al treilea este Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, (*cca 329-†390), cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, care, în poemele sale, face referințe la Vechea și Noua Romă, considerând  Constantinopolul „o punte” între Bisericile Răsăritului și cele ale Apusului. Cei trei admiratori ai împăratului Constantin sunt urmați de către Arnobius, (*cca. 250- †327), cu lucrarea Adversus Nationes, Împotriva păgânilor, de către Atanasie, (*295-†373), cu lucrarea Oratio contra gentes, Discurs împotriva păgânilor, realizată înainte de anul 325, de către Iulius Firmicius Maternus, (*cca. 300/310-†?), prin lucrarea De errore profanarum religionum, Despre greșelile religiilor păgâne, realizată între anii 343-350 și prin bogata operă omiletică a prelaților care le-au urmat acestora. Un contestatar deosebit de dur al împăratului este Zosimos, (425-518), un reprezentant fanatic al cultului păgân al zeilor și al împăratului, ca „Pontifex Maximus”. Lucrarea sa, Noua Istorie, este singura lucrare non-creștină despre începuturile creștinismului bizantin[5].

 Unul dintre marii critici moderni ai lui Constantin cel Mare este Edward Gibbon (1737-1794) , în lucrarea The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Istoria Declinului și căderii Imperiului Roman,pubicată în șase volume, între anii 1776-1789, în care arată cu nu este vorba de Imperiul Bizantin, ci despre Noua Romă. El afirmă că este vorba despre continuarea sistemului politic și spiritul al vechii Rome. Consideră că scrierile Părinților Bisericii și ale istoricilor bisericești sunt „surse secundare” și contestă numărul tradițional de martiri creștini estimat de către aceste izvoare teologice și istorice.

    Din perspectivă contemporană, specialiştii afirmă că împăratul roman Constantin, merită pe deplin atributul „cel Mare”, deoarece, deoarece in 15 ani, din cei 30, cât a durat domnia sa, a luat două decizii fundamentale, care au modificat destinul şi viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului Roman, iar, a doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii, cu uriaşele lor consecinţe, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul „omul cel mai influent din istorie”.

             Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Vita Constantini”, şi apologetul latin creştin Lactantiu, în lucrarea „De mortibus persecutorum” relatează pe larg acest două evenimente importante din istoria universală şi din istoria Bisericii universale. Până la Constantin cel Mare credinţa creştină nu era deloc o religie tolerată, adesea era persecutată. Creştinii puteau maxim să spere în libertatea religioasă. Dar, imediat ce creştinismul a devenit religia Imperiului roman, el a încetat să fie tolerant faţă de celelalte religii. Ce înseamnă „el”, în acest caz, este o formulare ambiguă[6].

Nu înseamnă nici Biserica, nici numai împăratul. Conducătorii erau interesaţi de fundamentele şi de unitatea imperiului lor, Biserica era interesată să cucerească inimile poporului. Dar, în pofida diversităţii intereselor acestora,  cele două instituții cooperau. Politica a devenit instrument de apărare pentru religie şi religia, ca singura concepţie adevărată despre realitate, instrument de validare, pentru politică. Acest binom nu înseamnă că susţinătorii respectivei alianţe au persecutat imediat şi în mod constant persoanele care aparţineau altor credinţe. Într-un prim moment, aceste persoane au fost, pur şi simplu, discriminate și numai autorităţile cultelor păgâne erau constrânse, uneori, să se retragă din viața publică sau să se exileze. Violenţa latentă era prezentă, fără ca nici politica nici autorităţile ecleziastice să o încurajeze, în mod explicit[7].

Un exemplu interesant este uciderea cu pietre, la Alexandria, a Hypatiei,  una dintre ultimele reprezentante ale filosofiei neoplatonice, care a avut loc în anul 415, de către o mulţime creştină foarte agitată. Ca împărat roman, Constantin cel Mare nu a repudiat, dintr-odată toată tradiţia imperială păgână, ci, ca şi tatăl său, Constantius Chlorus, a continuat să considere Soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina, însă, din ce in ce mai mult, spre creştinism din raţiuni  spirituale şi politice. „Vedenia” sa, dinaintea  bătăliei şi bătălia de la Pons Milvius, „Podul Vulturului” sau Saxa Rubra, „Stâncile roşii”, de pe Via Flaminia, la 10 – 12 km. nord-est de Roma, a facut din Constantin stăpânul absolut al Europei[8].

Acest eveniment a marcat, totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor. El a oferit creştinilor posibilitatea de a intra în administraţia imperială şi chiar a încurajat dezvoltarea civică a unor comunităţi religioase creştine, precum cea din Maiuma, din Gaza, şi Orikistos, din Frigia, ca „adepţi ai celei mai sfinte religii”. Oraşul Byzantion, de unde vine numele de Bizanţ, a fost fondat pe malul vestic al Bosforului, în jurul anului 660 î.d.Hr. Poziţia sa geografică, deosebit de favorabilă, i-a permis să aibă succese economice şi politice notabile, încă de la înfiinţarea sa[9].

            Acest oraş domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea Egee, dintre Europa şi Asia Mică, fiind uşor de apărat, înconjurat pe trei laturi de ape. Cu toate acestea Bizanţul nu şi-a putut apăra graniţele sale, fiind cucerit pentru o scurtă perioadă de perşi, la sfârşitul secolului al VI-lea. Adevărata glorie a oraşului va începe în timpul domniei lui Constantin cel Mare, cel care îl va transforma în capitala Imperiului. Foarte mulţi cercetători au considerat că Imperiul Bizantin a fost o continuare directă a Imperiului Roman, numindu-l, începând cu anul 395, „Imperiul Roman de Răsărit”. Afirmaţia nu este lipsită de temei, deoarece Împăraţii bizantini au păstrat, o lungă perioadă de timp, titulatura Împăraţilor romani, și s-au considerat, până la sfârşitul Imperiului, urmaşii acestora, revendicând toate teritoriile asupra cărora aceştia stăpâniseră. În Imperiul Bizantin au supravieţuit forme de organizare statală, administrativă și socială de tradiţie romană. Dreptul şi normele juridice romane au rămas în vigoare multă vreme, cu modificări neesenţiale. Chiar şi limba oficială a Imperiului a fost, până la începutul secolului al VII-lea, latina. La rândul lor, locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe sine „romei”, iar ţara lor era „Románia” sau „pământul roman”[10].

            Rolul Imperiului Bizantin, în istoria europeană şi a poporului român, nu poate fi neglijat chiar dacă mulţi îl trec, uneori, cu vederea. Întreaga istorie a creştinismului, din momentul în care a devenit religie liberă, s-a desfăşurat în cadrul acestui Imperiu. Prin studierea Istoriei şi Spiritualitatăţii Bizanţului, putem înţelege mai bine cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat, şi-a formulat dogmele şi normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă şi arhitectură, a dat viaţă unor forme superioare de trăire spirituală şi s-a impus în viaţa societăţii determinându-i cursul. Bizanţul a fost, aşa cum spune bizantinologul, Steven Runciman, „Imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu din Cer”[11].

             Încă din perioada regatelor daco-gete, locuitorii de la nord de Dunăre, de pe actualul teritoriu al României, Bizanțul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de formare a poporului şi a limbii române, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. De la Bizanţ a fost condusă activitatea misionară de creștinare din Dobrogea și, apoi, de pe întreg teritoriul românesc actual. Mai târziu, când s-au constituit Statele feudale independente româneşti, în secolul al XIV-lea, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul[12].

Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat începând cu secolul al VII-lea, cu domnia împăratului Heraclius, când latina este înlocuită cu greaca. Grecismul va deveni mai pregnant în secolele următoare, când între Apus şi Răsărit vor interveni disensiuni religioase majore, precum iconoclasmul, diverse schisme şi chiar conflicte politice, ca în cazul cruciadelor. În această perioadă, bizantinii au fost numiți, ocazional sau izolat, și „helleni” sau „helladikoi”, dar, în mod frecvent, li s-a spus „romei”. Persistenţa tradiţiilor greceşti şi a populaţiei de limbă greacă în Imperiul Bizantin l-a determinat pe istoricul August Heisenberg să spună că: „Bizanţul este Imperiul Roman, devenit creştin, dar de naţionalitate greacă”, iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizaţiei noastre. De altfel, și grecii de astăzi consideră că istoria Bizanţului este, de drept, istoria lor naţională. În definiţia lui Krumbacher şi a altor cercetători, se menţionează creştinismul, ca al treilea element constitutiv al Imperiului, deoarece, după cum se ştie, religia creştină a reprezentat osatura spirituală a Impe-riului Bizantin[13].

            Întreaga viaţă publică şi particulară a bizantinilor era pătrunsă de învăţătura creştină. Literatura bizantină, ca şi majoritatea creaţiilor artistice şi arhitectonice îşi au sursa de inspiraţie în creştinism. De aceea, Istoria şi Spiritualitatea Bizanţului presupune preocuparea pentru cunoaşterea  istoriei creştine pe o perioadă de 1.000 de ani, atât cât a durat Imperiul Bizantin.  Italia, Olanda și Franţa sunt ţări în care interesul  pentru Bizanţ a fost evident, fenomen favorizat şi de relaţiile privilegiate pe care, îndeosebi Franţa, le-a întreţinut cu Imperiul otoman începând cu secolul al XVI-lea[14].

            Bizantinologia a apărut, ca ştiinţă şi ca disciplină aparte, destul de târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales prin contribuţia savantului german Karl Krumbacher (*23 sept.1845-†12 decembrie1909), care este unul dintre principalii fondatori ai studiilor bizantine, consacrate ca o disciplină academică independentă în universitățile moderne. Preocupările pentru studiul perioadei împăratului Constantin cel Mare și a istoriei bizantine datează, în Germania, din secolul al XVI-lea, și interesul pentru ea s-a manifestat, mai întâi, prin ediţii şi traduceri de texte. Reprezentanții Reformei, în căutarea „celuilalt creştinism”, au găsit în cultura și religia bizantină un teren de studiu și de argumente extrem de favorabil. În Austria, s-au remarcat ca bizantinologi Herbert Hünger și Johannes Köder[15].             Pentru ţările balcanice putem aminti, mai întâi, Iugoslavia, cu personalitatea lui G. Ostrogorsky, autorul unei Istorii a statului bizantin, iar, în Bulgaria, au activat cercetătorii Vasilka Tapkova-Zaimova, Elisabeta Todorova, Petar Angelov, cu toţii urmaşi ai lui Ivan Dujcev, trecut la cele veșnice în anul 1985, colaboratori la Etudes balkaniques, redactată de Institutul de Studii Balcanice, de la Sofia. În Grecia, studiile de bizantinologie sunt focalizate în Universitățile din Thessalonyki și Athena, cultivate în cadrul a două organisme foarte active, Centrul de Cercetări Bizantine şi Institutul de Studii Balcanice.  Principalii bizantinologi sunt Alexis D. Zakythinos și Jean Nikolaus Svoronos (1863-1922), care și-au publicat studiile în revistele Epétèris Hetaireias byzantinôn spoudôn, respectiv, Anuarul Asociaţiei de Studii Bizantine, Studii balcanice, sau Cyrillomethodianum[16].

             Bibliografia românească referitoare la istoria lui Constantin cel Mare și la Istoria Bizanțului este impresionantă, începând cu Nicolae Iorga, continuând cu Nicolae Bănescu şi cu Gheorghe I. Brătianu, iar, după cel de-al doilea război cu Alexandru Elian, Nicolae Stănescu, Vasile Grecu, Emilian Popescu și Stelian Brezeanu. O sinteză a lucrărilor acestor personalități ale istoriografiei românești, referitoare la personalitatea, activitatrea și influența împăratului Constantin cel Mare asupra spațiului carpato-danubiano-pontic, evidențiază faptul că, începând cu anii 324 – 325, asistăm la instaurarea unui nou curs în politica dunăreană a Imperiului Roman impus de Constantin cel Mare care, preluând iniţiativa militară şi politică, abandonează defensiva activă, de la Dunărea inferioară, promovată, în intervalul anilor 312-323, în favoarea unei politici ofensive de mari proporţii, îndreptată împotriva neamurilor barbare, stabilite la nord de fluviu, care, prin incursiunile lor repetate, la sud de Dunăre, reprezentau o ameninţare permanentă pentru provinciile nord-balcanice ale Imperiului, inclusiv pentru noua capitală însăşi[17].

În aceste condiţii, factorului militar i-a revenit rolul determinant în impunerea politicii Imperiului, la nord de Dunăre. Ofensiva romană răsăriteană, precedată şi anunţată de o puternică ripostă dată unei invazii a goţilor, din anul 323, care duce forţele imperiale până în Câmpia Munteană, unde îi zdrobesc pe germanici, avea să ducă la reincluderea în hotarele Imperiului Roman de Răsărit  a teritoriilor Daciei sudice, din regiunea Banatului şi până la Gurile Dunării şi Limanul Nistrului, la o jumătate de secol după abandonarea lor de către Aurelian. Noua politică dunăreană a Imperiului Roman înregistra un moment de vârf, în anul 326, materializat într-o viguroasă campanie militară întreprinsă la nord de Dunăre[18].

Acţiunea de forţă a Imperiului Roman a avut ca obiectiv aducerea la ascultare a turbulentelor neamuri barbare stabilite în regiune, fapt confirmat de unele surse istorice mai târzii, inspirate, cu certitudine, din altele mai vechi. O astfel de informație aparține cronicarul bizantin Theophanes Confessor, din secolul al VIII-lea: „În acest an, Constantin, victoriosul şi preacucernicul, a pornit cu oaste împotriva germanilor [taifalilor, n.n.], sarmaţilor şi goţilor şi a dobândit o izbândă temeinică cu ajutorul crucii; şi după ce i-a pustiit, i-a adus la cea din urmă sclavie[19].

                 Având în vedere prodigioasa activitate a împăratului Constantin cel Mare în recunoașterea religiei creștine, precum și ecoul milenar, în tradiția creștină și în lumea științifică universală, Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să devină An omagial al Sfinților Împărți Constantin și Elena, drept pentru care a fost emisă Hotărârea Sfântului Sinod Bisericii Ortodoxe Române, care stipulează: „Având în vedere că, în şedinţa Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, din 7 septembrie, 2011,  a fost aprobată iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu privire la declararea anului 2013 ca „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, la împlinirea a 1.700 de ani de la Edictul de toleranţă religioasă de la Milano, din anul 313, şi s-a stabilit ca aceasta să fie supusă examinării şi aprobării Sfântului Sinod[20].

Ţinând seama că această iniţiativă are ca obiective: prezentarea rolului şi a importanţei Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena la încetarea persecuţiilor pe motive religioase, în Imperiul Roman, şi recunoaşterea creştinismului ca religie licită; evlavia lor în apărarea dreptei credinţe şi susţinerea Bisericii creştine; cinstirea lor ca mari ctitori de locaşuri sfinte; zelul lor pentru educaţia creştină; contribuţia lor la susţinerea şi dezvoltarea lucrării social-filantropice a Bisericii. În acest context omagial, la nivel național, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, s-au desfășurat ample acțiuni de comemorare și valorizare a tezaurului creștin datorat Sfinţilor Împăraţi Constantin și Elena[21].

Concluzii

De multe ori a fost pusă întrebarea de ce Sfinții Constantin și Elena sunt numiți întocmai cu Apostolii. De ce un împărat roman, botezat în ultimii ani ai vieții, își împarte numele cu Sfântul Petru, care a slujit toată viața lui Hristos și a murit cu moarte martirică? Acestea sunt întrebări omenești, care își pot afla răspunsul doar în mediul liturgic. Acolo unde, dincolo de cuvinte, putem să fim împreună în cinstirea lui Dumnezeu. Din perspectiva Bisericii creștine, domnia împăratului Constantin (306-337) a fost cea mai importantă schimbare pe care a cunoscut-o istoria Bisericii. Pacea adusă, prin sfârşirea persecuţiilor, a introdus lumea într-o nouă istorie a creştinismului. Convertirea împăratului biruitor, la Pons Milvius, şi semnarea Edictului de Toleranţă, din anul 313,  au fost evenimente prin care s-a schimbat situaţia creştinismului.

             Scrisorile prezentate de către istoricul Eusebiu de Cezareea demonstrează că împăratul Constantin nu a fost mulţumit doar cu semnarea Edictului de la Milan. Scriind prefectului Anullinus, împăratul recunoaşte Bisericii dreptul de proprietate corporativă în cadrul statului roman, la care se adaugă scutirea clerului creştin de „munera civilia”. Măsurile adoptate de către împăratul Constantin au avut, la bază, convingerea că lui i s-a încredințat de către Dumnezeu misiunea de a converti întreg Imperiul„În timp ce voi sunteţi episcopi,  pentru cele dinăuntrul Bisericii, eu sunt numit de Dumnezeu episcop pentru cele din afara lor”, spunea împăratul, după cum mărturisește istoricul Eusebiu.

 Hotărârile favorabile au înlăturat obstacolele care împiedicau acţiunile de evanghelizare în lumea necreştină. În toate regiunile Imperiului, convertirile la creştinism s-au înmulţit, ajungând în rândul tuturor categoriilor sociale. Se poate vorbi chiar despre o politică imperială de răspândire a religiei creştine, al cărei exemplu era dat de însuşi Constantin, care a devenit, şi el, adept al noii doctrine. Prin această politică, între anii 310-340 sunt consemnate cele mai importante progrese în mişcarea de evanghelizare a lumii cunoscute. Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creștin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marcheaza începutul istoriei bizantine. Trebuie, însă menționat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romană și cea bizantină: timp de trei secole până la eșecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o continuare a romanității.

Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de „Mare”, ca în cazul lui Constantin, deoarece, în 15 ani, el a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creștinismului drept religie oficială a Imperiului Roman.  A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii, cu consecințele lor extraordinare, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istoria universal.

Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda creștinilor libertate de cult. La sfârșitul secolului al IV-lea, Teodosie I va face din religia creștină singura religie autorizată: creștinismul înlocuia religia imperială. Universalismul religios se adăuga celui politic. Împărăția terestră era privită ca imaginea pământească a Împărăției lui Dumnezeu, iar împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, astfel încât Biserică și Stat se completează și se întrepătrund. Biserica urmează, ca organizare pe cea de Stat: se aplică așa-numitul principiu al acomodării. Ea ia naștere în orașe și se organizează în acest cadru: conducătorul comunității locale este episcopul iar orașul este administrat prin episcopie.

Biserica adoptă și modelul provinciei care regrupa mai multe orașe care deveneau provincie ecleziastică sau bisericeasc. Episcopul principalului oraș devenea episcop mitropolitan, înconjurat de principalii săi sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificilă. Raporturile dintre Biserică și Imperiu vor depăși destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt aleși din rândul aristocrației municipale, devenind, în scurt timp, membrii marcanți ai inteligenței orașelor. Creștinismul devine singura garanție a civilizației împotriva barbarilor: el salvează Imperiul Roman, filozofia și etica cetății grecești de la distrugere. O religie care crește prin propria sa energie, cum era cazul religiei creștine, nu își putea dori altceva decât sa fie liberă și în siguranță; acest lucru i-a fost acordat de către Constantin. Împăratul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl și, deci, din veci cu El.

Unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din ţară închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este Catedrala patriarhală din Bucureşti, ctitorie a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658), care a fost sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Sfântul lăcaş a fost forma pe care a îmbrăcat-o evlavia domnitorului şi a credincioşilor din oraşul lui Bucur faţă de cei doi sfinţi care au marcat profund istoria creştinismului. De la ridicarea ei şi până astăzi, biserica respiră duhul acestei evlavii, care se face auzit prin neîncetatul murmur de rugăciune ce se înalţă în taină către Sfinţii Împăraţi. Bucuria credincioşilor a fost încununată în urmă cu nouă ani, când vechea biserică domnească, devenită între timp Catedrală mitropolitană şi mai apoi Catedrală patriarhală, a devenit baldachinul moaştelor sfinţilor protectori. În iconografia ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au între ei aşezată Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar Sfânta Elena în pământ.

Icoana lor transmite astfel un sens duhovnicesc, înţelegând că Sfânta Cruce, semnul iubirii jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, uneşte tainic cerul şi pământul, lumea nevăzută şi cea văzută, cele inteligibile şi cele sensibile, în iubirea infinită şi eternă a Preasfintei Treimi. În lumina acestui tip de înţelepciune divină, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au înţeles că, după modelul şi cu puterea lui Hristos, iubirea jertfelnică pentru binele celor mulţi este flacăra şi puterea misiunii creştine în lume.

Bibliografie

1.      Florin Şerbănescu , Pr. Florin Ctitoriile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în Răsărit şi Apus, Popescu, Emilian şi Ioniță, Viorel(coordonatori) Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii; Pr.Mihai HAU (coordonator), Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în bisericile din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei,în Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2013.

2.      Lemerle, Paul, Istoria Bizanţului, Ediţie îngrijită de Bogdan Mateciuc.

3.       Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor. Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, table cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, Colecţia Tradiţia creştină nr. 11, Editura Polirom, Iaşi, 2011.

4.      Eusebius, Life of Constantine. Averil Cameron and Stuart G. Hall, trans. Oxford: Clarendon Press, (1999). Eusebiu de Cezareea, Scrieri.Partea I, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. XIII, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea fericitului Părinte, TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. prof. T. Bodogae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987.

5.      Runciman, Steven, The Byzantine Theocracy (1977); ediția în limba română – Teocrația bizantină,   Ed.Nemira, 2012.

6.      Condurachi, E, Şantierul arheologic Histria (1954), în Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, VI Bucureşti, 1955.

7.      Feidés, VlásiosΕκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992.

8.      Krumbacher ,G.  Geschichte der byzantinischen Litteratur, München 1897.

Reviste și articole de specialitate

1.      Gheorghe, Şantierul arheologic de la Histria, în Studii şi cerecetări de istorie veche şi arheologie, V (1954), nr. 1-2.

2.      Pippidi, M, Dicţionar de istorie veche a României, (paleolitic-secolul al X-lea), Bucureşti, 1976.



[1] Pr. Florin Şerbănescu , Ctitoriile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în Răsărit şi Apus, Pr. Emilian Popescu şi Pr.Viorel Ioniță,(coordonatori) Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii; Pr.Mihai HAU (coordonator), Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în bisericile din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei,în Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2013, pp. 24-35.
[2] Ibidem, pp. 35-54.
[3] Paul Lemerle, Istoria Bizanţului, Ediţie îngrijită de Bogdan Mateciuc, p. 7.
[4]. Despre moartea persecutorilor. Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, table cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, Colecţia Tradiţia creştină nr. 11, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
[5] Eusebius, Life of Constantine. Averil Cameron and Stuart G. Hall, trans. Oxford: Clarendon Press, (1999). Eusebiu de Cezareea, Scrieri.Partea I, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. XIII, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea fericitului Părinte, TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. prof. T. Bodogae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987; Adrian AGACHI,  Cronicarul epocii constantiniene, în ziarul „Lumina” din 22 august, 2013.
[6] Steven Runciman, The Byzantine Theocracy (1977); ediția în limba română – Teocrația bizantină,   Ed.Nemira, 2012. pp. 35-76.
[7] Ibidem, pp. 76-110.
[8] E. Condurachi, Şantierul arheologic Histria (1954), în Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, VI Bucureşti, 1955, nr. 3-4, p. 528-529;
[9] Ibidem, pp. 529-530.
[10] Gheorghe Ştefab, Şantierul arheologic de la Histria, în Studii şi cerecetări de istorie veche şi arheologie, V (1954), nr. 1-2, p. 78.
[11] Ibidem, pp. 78-79.
[12] D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României,(paleolitic-secolul al X-lea), Bucureşti, 1976, pp. 373-374.
[13] Ibidem, pp. 374-375.
[14] Ibidem, p. 375.
[15] Vlásios Feidés, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 327.
[16] Ibidem, pp. 327-329.
[17] D. M. Pippidi, op. cit. pp. 375.
[18] Ibidem, p. 376.
[19] C. Krumbacher , Geschichte der byzantinischen Litteratur, München ,1897
[20] Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din data de 02 Ianuarie 2013
[21] Revista online, 02 Ianuarie 2013.