Bocetul
Iuliu-Marius
Morariu
Cu o
intonaţie nazală ce părea mai degrabă haioasă decât sobră, preotul îi dădea zor cu
rugăciunile din slujba prohodului. Îl completa diacul, care răspundea absent
câte un ,,Doamne miluieşte!” sau câte un ,,Dă-i ei, Doamne!”, gândindu-se
la bogata masă ce avea să urmeze. Solemnitatea momentului era adesea întreruptă
de bocetele Ravecăi care, printre şuvoaiele de
lacrimi ce-i brăzdau faţa, îngăima câte un ,,Vai
soacră, vai!”, sau ,,Nu mă lăsa
mămucă!”
Vecinele
priveau uimite la trista reprezentaţie şi nu-şi puteau
crede ochilor. Pe banca de lângă gard şoaptele nu
mai conteneau:
-
Nu pot pricepe de unde
are atâtea lacrimi, zicea una.
-
La cât a suferit, nu-nţeleg de ce se zbate atâta, îi ţineau isonul celelalte.
Raveca auzea printre mormăiturile popii
crâmpeie din bârfele lor, însă se comporta ca şi
cum ele nici n-ar fi acolo. Strângea
batista în mână, apoi îşi ştergea
ochii şiroind şi, din când
în când, mai slobozea câte un vaiet sinistru. Ce-i drept, cârcotaşele aveau dreptate, numai de plâns nu-i ardea ei
acum, dar dacă aşa era obiceiul, nu putea pune
zăgaz şiroaielor de recunoştinţă pentru defunctă.
De când avea doar şaisprezece ani, viaţa ei
devenise un calvar din cauza ei. Cea mai
mare dintre cele opt surori, fusese măritată de timpuriu cu Vasile, holtei
bătrân dar cu mult găzduşag, care, din pricina frumuseţii şi a inocenţei ei, acceptase să o ia fără zestre, spre bucuria
socrilor mici. Lacrimile, gemetele, ameninţările
ei, care nu-l iubea defel, nu reuşiseră să-i înduplece
să-şi schimbe gândul.
-
Drag şi bine i-o fost acasă, dar nici acolo nu i-a fi tare
rău, spunea tatăl către mama care, cu inima îndoită, era cât pe ce să refuze
mariajul.
Odată măritată, zilele nu i-au fost tare
uşoare. S-a dumirit curând că baba Ioana, soacră-sa,
rămasă văduvă de câţiva ani, era o canalie cum rar
găseşti. Sub chipul blând şi
vorba părintească plină de compasiune şi de
sfaturi bune în faţa lumii, se ascundea o adevărată
fiară. Oricât se străduia biata noră, nicicum nu reuşea să-i intre în voie. Mâncarea era ba prea caldă, ba
prea rece, ba prea condimentată, ba prea sărată. Curăţenia nu era niciodată făcută cum trebuie, mereu
răsărea ca din pământ câte un fir de praf, hainele, deşi străluceau, nu erau niciodată bine spălate şi,
deşi te tăiai în dunga lor, iar gulerul anevoie putea fi
îndoit, nu erau nicicând apretate corespunzător.
Cârja, pe care bătrâna o achiziţionase mai mult ca un articol decorativ, ca să-i
consfinţească senectutea, dobândise cu timpul un rol ofensiv şi didactic, ,,mângâindu-i” spinarea, învăţându-o să facă lucrurile aşa cum trebuie şi
înnegrindu-i zilele.
S-a plâns adesea lui Vasile şi părinţilor ei de
comportamentul bătrânei însă, datorită faptului că ,,blândele alinturi” se
petreceau întotdeauna fără martori şi că bătrâna
se comporta în văzul lumii cât se poate de drăgăstos cu ,,copila ei iubită”,
şi-a atras doar dojeni.
Doar preotul, bunul şi blândul bătrân Ioachim o înţelegea când, obosită şi
supărată, îşi descărca povara sufletului şi-i mărturisea, printre sughiţuri şi şuvoaie, greul ei. Dar el nu putea face nimic. O
îndemna doar să rabde şi să asculte, făgăduindu-i
răsplata de dincolo. Pentru ea era suficient şi
atât. Cu bateriile-ncărcate, nevasta regăsea din nou curajul de a răbda.
După câţiva
ani, suferinţa ei deveni mai uşoară,
iar viaţa căpătă un nou parcurs odată cu naşterea lui Grigoraş.
Bătută, ocărâtă, chinuită, uita de toate când, după o zi istovitoare îşi lua pruncul în braţe şi-l adormea cântându-i o doină veche, învăţată de la bunica ei, după care rămânea ore în şir nemişcată lângă
leagăn privindu-i trupuşorul fraged şi chipul luminos. Inocenţa lui o inspira, îi dădea forţe noi. El era acum scopul vieţii sale, îi dădea putere să îndure orice fără
cârtire, fără să se vaite sau să dea semne de slăbiciune.
Bucuria însă, n-a ţinut mult. Pruncul nu trecuse bine de primul an de
viaţă şi abia reuşise să rostească primele strigăte de ,,Mama!”, care
i-au umplut sufletul de bucurie, când contractă o pneumonie care-l puse la
pământ. Boli o lună, timp în care, biata femeie încercă toate doctoriile
posibile, după care se stinse adresând disperat un ultim strigăt matern şi întinzând, ca o ultimă nădejde salvatoare, mânuţele sale drăgălaşe înspre
cea care-i veghea căpătâiul.
Durerea i-a împietrit atunci sufletul. La
înmormântare, creierul ei, ros de viermele durerii, i-a împietrit izvoarele
ochilor, spre uimirea tuturor celor
prezenţi. De atunci, n-a mai iubit vreodată pe nimeni şi nimic. Zile-n şir a
chinuit-o gândul sinuciderii şi, dacă preotul nu ar fi
observat la timp neliniştile ei lăuntrice, de mult l-ar
fi urmat pe Grigoraş în lumea de dincolo. Ajutată de
el însă, a reuşit să depăşească
momentul şi să-şi ducă viaţa mai departe. Copii n-a mai făcut de-atunci, pentru
ca-n sufletul ei să rămână veşnic aceeaşi amintirea singurei sale bucurii pământeşti.
Cum o nenorocire nu vine niciodată
singură, la câteva luni după moartea pruncului, bătrâna a căzut la pat.
Mânioasă pe boală şi invidioasă pe sănătatea
nurorii, nu s-a sfiit să-i facă zilele un chin şi
s-o necăjească mai mult ca înainte. Mâncărurile nu-i conveneau nicidecum, ba o
frigeau, ba erau prea reci, fapt pentru care se plângea adesea fiului. Acesta,
necunoscând realitatea, deoarece îşi petrecea
cea mai mare parte a timpului la stână, alături de cele mai dragi fiinţe din viaţa lui,
oile, îşi credea mama pe cuvânt şi-şi bătea adesea soţia
din pricina ei. Ca şi cum nu i-ar fi fost de ajuns
suferinţa pricinuită de bătrână, acum o mai asuprea şi fiul ei. Îi ura pe amândoi din toată fiinţa ei şi le
blestema neamul şi ziua când i-a cunoscut.
Nu doar mâncarea era problema bătrânei,
care avea necazuri şi cu somnul. Ziua dormea tot
timpul, încât cu greu reuşea biata noră s-o trezească
pentru a o schimba şi hrăni, în timp ce ea, biata,
se spetea muncind. Noaptea în schimb, striga şi se
văieta cât o ţinea gura, spre disperarea femeii şi a vecinilor care, revoltaţi, îi reproşau negrija
pentru biata bolnavă. Disperată, fu nevoită să-şi
invite vecinele să stea la pândă, ca să se lămurească cu privire la chinul ei.
Aşa se face
că, după doi ani de necaz, moartea bătrânei veni ca o binecuvântare pentru
sărmana noră. Alergă într-un suflet la părinte să-i dea vestea cea bună, iar
acesta se bucură pentru izbăvirea bietei muceniţe.
Îi recomandă însă ca la înmormântare să aibă o ţinută
şi un comportament decent, ba chiar s-o jelească.
-
Dar de unde lacrimi,
părinte? La câte am tras, mai degrabă aş juca, de
bucurie că scap de ea.
-
Ştiu fiica mea, îi răspunse el,
dar e bine să păstrezi obiceiul şi să nu te
faci de râs în sat. Ştiu şi eu, pune şi tu nişte ceapă într-o batistă şi freacă-te
la ochi, zise bătrânul jovial.
Raveca însă nu gustă gluma şi
luă în serios spusele părintelui. În ziua înmormântării, ceapa proaspăt tăiată
sub formă de cubuleţe fu înfăşurată în batista cu care-şi ştergea ochii. Ajutată şi de ura pentru defunctă, femeia vărsă lacrimi
asemenea unei copile iubitoare, spre uimirea vecinelor care se ghionteau văzând
minunea şi cunoscându-i viaţa şi amarul cotidian.
Pe drumul spre cimitir însă, nora,
concentrată să ţină pasul cu convoiul funerar,
se împiedică de un căţâmb răsărit parcă într-adins în
calea ei. Dezechilibrată, se sprijini cu
mâna de căruţa care ducea sicriul şi
scăpă batista, care se desfăcu, dând la iveală secretul abundenţei lacrimilor
sale.
O vecină mai atentă şi mai binevoitoare observă fapta şi colectă grăbită batista. Era însă prea târziu, căci
şi celelalte văzuseră şiretlicul.
Un chicot scurt străbătu şirul cârcotaşelor, care exclamară în cor:
- Doamne, cât de mult a mai iubit-o pe
soacră-sa!
La rândul lui, preotul privi consternat
scena şi-şi zise, ascultând gemetele, de-acum seci, care sunau mai degrabă a
strigăt de război, ale femeii:
- Nici atâta bucurie n-a avut pe lume,
săraca!
