Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 4 martie 2015

George Coşbuc - DRACUL în zicători şi proverbe



George Coşbuc în anul 1894
George Coşbuc - DRACUL IN ZICATOARELE ŞI PROVERBIILE NOASTRE
(Din patrimoniul literar al scriitorilor care au creat o parte din opera lor la Tismana)

Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim, şi chiar citind în sfintele lor cărţi, cînd ajung la numele lehova, îl ros­tesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-l rostească cu numele adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Du-că-se pe pustii, Mititelul, şi în multe alte chipuri.
Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Cînd pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini în­ţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu, ori pe dracul, e pornită din superstiţiunea omului primi­tiv, că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încît te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap" să te gîndeşti tocmai acum la dînsul, asta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vrun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimes sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe cîţi oameni îi vin în minte, şi cînd pomeneşte pe cel adevă­rat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva", zice ţăranul, cînd sughiţă, şi apoi, la rîndul lui, începe el pomelnicul.
La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc nu­mele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.
Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui.
„Nu e numai un drac pe lume", zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el, şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel ! Dar ele sînt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sînt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci, mă mir de ce dăm pe om „dracului" unui singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur.
V-ati dat d-voastră cu socoteală vrodată cam ce face dracul cît e ziua? Zice românul că : dracul nu face bi­serici. Foarte bine, dar eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul cînd are de lucru, dar ştie ce face cînd n-are de lucru, căci atunci „îşi cîntăreşte coada". Vezi, că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde îşi vîră dracul coada, se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vîre coada în toate.
Şi mai ştie românul că „dracul nu şeade la un loc degeaba". Fireşte, nu. El iese întru întîmpinarea oameni­lor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte." Iată dar cu ce se ocupă dracul: Să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo, şi să ademenească pe beţiv în circiumă, cum ademeneşti pe cîmpie calul cu căciula în care el crede că sînt grăunţe. Se vede că dracul îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii. Cîte rele se fac prin el se fac, căci păcătosului „parca-i şopteşte dracul la ureche", iar bietul român cînd dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întîmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: „Dracu m-a pus să fac" ! Dar parcă numai românul e aşa? Atîta rău ! „Rîde om de om şi dra­cul de toţi", căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunioară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere mîna întreagă", ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă", ba te lasă bucuros să-l apuci cîteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coar­ne". Tot dracii cei bătrîni fac acestea; cei tineri sînt mai fără experienţă. De aceea: Fă cruce mare că e dracul bătrîn, şi apoi bătrîn la bătrîn trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrîneţe".
E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci", dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el „că şi dracul are stăpîn", şi că la urmă „îşi sparge şi dra­cul opincile", ceea ce dovedeşte totdeodată că dracul poartă opinci. Cît o fi el de drac, rămîne de ruşine de multe ori, căci „Omul e dracul". Cînd zice românul cătră cel îndărătnic: „Am să scot eu pe dracul din tine", ade­seori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelaşi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpîn al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gîndesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrînit pe dracul". Dealtfel femeia şi dracul sînt prie­teni buni şi tovarăşi : ştia bietul mocan ce spunea cînd cînta:

Sub .călcîiul cizmei mele
Şade dracul şi-o muiere
Şi mă-nvaţă a face rele.

Multă frică are dracul şi de popă. Cînd vrea românul să arate că unul fuge de ceva, cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tămîe", sau „ca dracul de popă". Unul dintre cele mai plas­tice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: „se uită ca dracul la popă" aşa de urît şi cu mînie, încît îl sfîşie cu ochii !

Are dracul tată, mamă, copii ? Are de toate. Cînd ni se cere un preţ prea mare, zicem: cere cît dracul pe tată-său; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vîndă pe prea scumpul său tată cine ştie cînd. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pome­nită. Cînd ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii", căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are cîte un ban în scăfîrlie e lucru mai puţin ştiut: „Banul e ochiul dracului". Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gît. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului". Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămîia dracului. De obi­cei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac", de „drac bă­trîn", iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrîneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vrodată ?"
Dealtfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea" o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întîi: „Bun e Dumnezeu, meşter e dracul". Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătîi", şi ca să ieşi la liman „trebuie să faci pe dracu-n patru", că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă". Cînd pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-aju­tor, ci scuipi şi : „scoate drace ce-ai furat"; iar ţăranul, cînd nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, şi bate boii şi iară înjură, şi iacă-te că scoate ca­rul ! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumne­zeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Cînd întrebi pe român de ceva, ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dum­nezeu ştie? Nu, totdeauna: „Dracul ştie!" Va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea: „numai dracul nu-l cunoaşte" ?
Socialism = Restrângerea ţării
Afiş din timpul Revol. ruse din 1917
Tot e meşter dracul ! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viţiile sînt „ale dracului". Mai ales inteligenţa, iscu­sinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre viţii, sînt „date dracului". Vedeţi că, de omul răutăcios peste măsură, se zice tot aşa de bine că e „omul dracu­lui", ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher, care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat dracului" ori „e tăiat din dra­cul". Mărunţelu e tot aşa de „dat dracului" cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi cînd voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sînt daţi dracului". Tot respectul unor asemenea draci !
Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decît .,s-a-prinzi dracului lumînări" ori să dai ceva „de sufletul dracului" că el nici suflet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire cînd zici unuia „fire-ai al dracului" sau „du-te dracului". Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de cîte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi cîţi îi sînt trimeşi, n-ar mai rămînea oameni în lume.
Să vă mai spui două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei drac în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urît şi mai slut om e dracul-gol — ca urîţe­nie, — iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta ?
Iar povestea cu baba şi cu vînzătorul de icoane o ştiţi. „Cîte parale sf. Gheorghe?" „Optzeci de bani!" Babei i s-a părut cam scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe sf. Dumitru. „Da sf. Dumitru cîte parale?" Iar vînzăto­rul : „sf. Dumitru ori sf. Gheorghe tot un drac". Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului cînd vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

NOTĂ. Foaie găsită prin podul vechii case a învăţătorului Dumitru Gh. Popescu – Tismana. S-a păstrat ortografia originală de la începutul sec. XX
Imagini: arhiva „Sămănătorul” şi Facebook

Vechii şi noii draci de pe planeta Pământ