Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 14 martie 2015

Gheorghe A. STROIA - Recenzie "TĂRÂMUL DURERII", de Lucia Silvia Podeanu



O viaţă închinată poeziei sau nevoia de viaţă din lirica Luciei Silvia Podeanu

 Moto:
Ar trebui să ne mândrim cu durerea -
orice durere ne aminteşte de rangul
nostru înalt... Novalis

Deşi e un subiect "dureros" în speţă, abordarea durerii, ca parte a fiinţei noastre, a destinului nostru, este, pe cât de spectaculoasă, pe atât de necesară. încă din zorii fiinţei noastre, ne năştem în această lume, fie cu durerea adânc înrădăcinată în noi înşine, fie ca parte integrantă a durerii fiinţelor dragi nouă. a îngerului alb care ne însoţeşte prin viaţă şi ne binecuvântează de dincolo de ea - mama. Pe parcursul lin sau tumultuos al vieţii, acumulăm dureri de moment sau de îndelungată convieţuire, unele dintre ele vindecabile, altele, din nefericire, nu.
Fie că este vorba de aducerea pe lume a unui prunc, de o problemă legată de sănătate ori de stările noastre sufleteşti, durerea ne însoţeşte mereu, fiindu-ne aproape, tot mai aproape, ca o slugă credincioasă, ca un valet pregătit să toarne în cupa dimineţilor amăreala unei pilule sau să stingă în amurg lampa soarelui, aducând noaptea plină de nelinişti. Acestei dureri constante, cu fiece clipă mai vie, trebuie să-i facem faţă cu stoicism, nu să luptăm împotriva ei, ci să o acceptăm, să ne-o însuşim tară drept de echivoc.
Către amurguri, "vizionarea" filmului vieţii poate deveni o experienţă dureroasă, transformând vechi dureri  în clipe mai vii ca niciodată, mai atroce, pregătite să rupă din suflet bucată după bucată, aducând veste despre iminenţa neantizării În această nedefinită şi perpetuă durere, unii oameni îşi regăsesc puterea de a crea, de a scoate la iveală comori nepreţuite, de a face inventaruri în care cuvântul de ordine să fie: dorul de lumină. Un astfel de creator, supus de-a lungul vieţii multiplelor variante de coexistenţă cu durerea, este poeta novăceană Lucia Silvia Podeanu, un creator de frumos, preocupată, nu atât de durerile sale fizice sau spirituale, cât de cele ale aproapelui: durerea socială - cauzată de nedreptate şi inechitate, durerea vremurilor - cauzată de degradarea accentuată a moralei şi adevărului, durerea părinţilor - cauzată de absenţa copiilor sau plecarea lor în îndepărtate lumi pentru rostuire, durerea fiinţei umane - datorată pierderii fiinţei iubite, de năruire a lumii proprii.
In opera lirică a Luciei Silvia Podeanu, filonul durerii este adânc, puternic înrădăcinat în fiecare clipă a zilei. Durerile poetei (cuvânt pronunţat durere/dureri/ durerii pe parcursul lucrării de peste 61 de ori) sunt generate de nemulţumirile acesteia legate de diferitele aspecte ale cotidianului asfixiant, un cotidian al ascensiunii fortuite a nonvalorii, al neglijenţei celor îndreptăţiţi, al oropsiţilor sorţii, indiferent dacă aceştia sunt tineri plecaţi spre zări deşarte, copii orfani ori bătrâni aflaţi la limita sărăciei şi mizeriei umane sau chiar al pariilor societăţii.
Versurile cărţii poartă în ele un dor nestăvilit de (re)unire cu persoana iubită, dispărută demult în neant, către acolo unde stelele se întâlnesc doar printre veşnicii.
Dorul acesta devine obsedant, insistent, arzător, născut din durere, durerea despărţirii poate prea devreme. purtată ca povară de-a lungul vieţii. In acest palimpsest liric, uşor romanţat, durerea redevine vie, puternică, apucând cu tentaculele mrejele sufletului muritorului, precum în Să rescriu uitate poveşti. Doar noi. Lacrimi sau în Sunt o sută de motive: Aş putea să scriu istorii/ Ce-am văzut in ochii tăi/ Legănarea verde-a mării/ Şi misterele din ei,/ Dar cel mai mult iubesc/ Lumina sufletului tău curat/ Izvorâtă in seninul din privire/ Ce îmi este atât de drag.
Nemulţumirea datorată decăderii simţirii lirice contemporane, a mesajului fundamental al poeziei,
pervertirea acesteia cu aşa-zisele accente moderniste, "stropite" cu nămol şi "coborâte" la nivelul instinctelor primare, completează tabloul durerii. Poezia trebuie/ ar trebui să rămână pură şi frumoasă, stare care să inspire, să motiveze la viaţă: Vă rog!/ Lăsaţi Poezia/ să viseze-n gânduri roz,/ în trandafiriu în zori/ şi in roşu înmiresmat/ în amurgul/ primăverii parfumat (Vă rog!).
Renunţarea la poezie înseamnă, pentru autoare, renunţarea Ia sine. la propria fiinţă, pierderea irevocabilă a contactului cu realitatea, apariţia fulgerătoare a regretului de a nu mai şti cine este, de fapt. Arcuşul pătimaş al durerii se răsfrânge precum un cânt de păcat şi iubire, zâmbet născut din plâns, precum în aforismul care mărturiseşte: eu nu plâng de durere, ci doar râd de ea...
Cotele atinse par de neimaginat, muritorul ajunge până aproape de Dumnezeu, ale cărui daruri binecuvântate trebuie să fie: răbdarea, puterea şi demnitatea - Dă-mi. Doamne, puterea/ Să nu blestem. Dă-mi, Doamne./ puterea să-mi port cu/ demnitate durerea (Pătimaş : cântec de dragoste).
Cauzele durerii sunt, pe cât de simple, pe atât de logice: pervertirea simţurilor, decadenţa vremurilor, fala nejustificată (Poveste englezească), răul originar (Zeul tăcut), falsa prietenie (Prietenii), suferinţa umană (Balul albastru) şi, nu în ultimul rând, îndepărtarea de Dumnezeu: Domnul Sfânt, aşa ne-arată/ Că de el ne-am depărtat,/ Că de toate cele sfinte/ Şi curate am uitat (Ne-am depărtat). Aşa după cum şi-a obişnuit cititorii, Lucia Silvia Podeanu, într-un joc mimetic de-a vina şi vinovatul, de-a pedeapsa şi condamnatul, reformulează dileme ancestrale, încercând să ofere răspunsuri, într-o acerbă luptă cu şinele. Ideile se înlănţuie în Glumă, hotărând dacă E bine ca Pentru tine să rămână. O Noapte de octombrie sau Încă o iarnă va stabili dacă Singura lege admisă este cea a durerii. Înşirate pe o scară, florile prevestesc neantul. Te întrebi dacă, obosit De lunga aşteptare. Cât de curând. Instinctul salvării de durere construieşte, din lespezi de marmură, trepte spre dincolo. în acest furibund tablou clinic, Curg în râuri... romanţe, se înalţă Odă limbii române, se zămislesc tâlcuri adânci, amintind de Un ochi râde, un ochi plânge. încercând adesea firescul regret că Timpuriu se-aştern brume. Eres(ul) purtător de Vise fără Răspuns, desprins dintr-o Povestea Vulturilor zideşte Tărâmul durerii, din care cu greu răzbate dorul şi tânguirea dintr-o Scrisoare.
In cartea Luciei Silvia Podeanu durerea este mai mult decât laitmotiv. Devine raţiune, esenţă, un modus vivendi. Dar, nici despărţirea de lume, nici plecarea spre stele, nici întrebările rămase Ură răspuns, nu astâmpără dorul nestins de viaţă, nevoia de un nou răsărit şi nu pot curma speranţa, ce trebuie să rămână vie, chiar clacă, în nesăbuinţa ei, Pandora a mutilat-o pentru totdeauna.
Tărâmul Durerii este o respiraţie romantică, încă un vis împlinit, acela de a lăsa moştenire urmaşilor frânturi ale unui suflet împărtăşit, de fiecare dată. din frumuseţile raiului, din liniştea îngerilor, care-l motivează să creeze.
O lectură mai mult decât interesantă, plăcută, motivaţională, care să poarte muritorul cu gândul la adevăratele valori ale vieţii, ale sufletului, ale durerii.
Mesajul cărţii poate fi sintetizat simplu, nu există o definiţie general valabilă a durerii, nici un mod general de a o percepe, dar există suflete pe care durerea le înnobilează, apropiindu-le tot mai mult de Divinul curgător, aşa cum mărturiseşte autoarea printre rânduri, şi tot aşa cum subliniază marele romancier francez H. de Balzac: Toate durerile sunt individuale, efectele lor nu sunt supuse unei reguli ftxe: unii îşi astupă urechile, ca să nu mai audă nimic; şi există suflete mari şi deosebite care se aruncă în durere ca într-o genune...
Gheorghe A. STROIA
Adjud, Făurar 2015

LUCIA SILVIA PODEANU (Novaci - Gorj): TĂRÂMUL DURERII (versuri, A5 clapetat, 100 de pagini)  

Tărâmul durerii este un tărâm aparte… florile sunt de culoarea sângelui, iarba creşte în tăcere, cerurile vânăt-purpurii, norii sunt de plumb, visele sunt presupuncturile nevralgice ale minţii, sentimentele contradictorii generează furtuni, sculptând destine în stâlpi de nisip şi sare, precum în ţara lui Lot. Poate doar credinţa rămâne intactă, neatinsă, mai puternică şi mai vie ca niciodată, ca unic remediu al atâtor coşmaruri, al atâtor înfrângeri asumate.  

În această lume a plutirilor la graniţa transcenderii, mesajul principal al cărţii poate fi sintetizat în trei cuvinte simple: Durere, Speranţă, Credinţă. Durerea pentru dispariţia fiinţelor dragi şi, mai mult, pentru toate pierderile irecuperabile pe care neamul nostru le-a suferit de-a lungul existenţei sale milenare, dar care obligă la renaştere morală şi spirituală - prin care să redevenim ce-am fost: o naţiune liberă, care să aibă capacitatea de a-şi decide singură soarta, depăşindu-şi pentru totdeauna ideea de înfrângere. Speranţa – că există un capăt al durerii, uneori mai aproape, alteori mai îndepărtat, de la care viaţa se va putea măsura, simţi şi trăi altfel. Credinţa - că întotdeauna în lupta dintre Bine şi Rău, Binele învinge întotdeauna.  

Prin Tărâmul durerii, Lucia Silvia Podeanu şi-a atins scopul - un îndemn general de a trece peste orice durere şi de a readuce în fiecare clipă a efemerei existenţe umane: Lumina, Dragostea şi Adevărul. (Gheorghe A. STROIA)