Faceți căutări pe acest blog

vineri, 29 mai 2015

Ion M Ungureanu - Întâlnirea cu Henri Coandă

UN MARE ROMÂN APRECIAZĂ ALŢI MARI ROMÂNI

Într-una din toridele zile ale lui iulie 1967, ieşeam de la ultimul examen, din anul IV de la Facultatea de Drept din Bucureşti. M-am îndreptat spre uşa principală de ieşire, însă am fost oprit de către portar, spunându-mi să ies pe uşa din spate, pentru că din clipă în clipă, trebuie să sosească Henri Coandă, care era aşteptat în aula mare a facultăţii,  de către spuma ştiinţei româneşti, de la acea vreme. Politicos, i-am cerut voie să aştept şi eu sosirea savantului, pentru a-l privi cu emoţie, portarul ascultându-mi rugămintea.
Citisem, prima dată, despre inventatorul Coandă într-un Almanah al Satelor, din anul 1956, ceea ce m-a impresionat, ulterior aflând de mai multe  realizări ale acestui cutezător român.
Am coborât treptele scării principale, iar când am ajuns la ultima treaptă a sosit un autoturism, de culoare neagră, care a oprit chiar lângă mine, eu rămânând pironit locului. Am zărit prin parbrizul uşii din dreapta autoturismului pe distinsul om de ştiinţă, la care mă uitam ca la un Zeu. Şoferul a coborât din autoturism, a ocolit prin spatele autoturismului şi i-a deschis portiera. Când a coborât Coandă, acesta l-a bătut pe umăr pe şofer, rugându-l să meargă la hotelul de unde venise şi să îi aducă o mapă, care rămăsese pe masă. Şoferul s-a conformat, iar organizatorii întâlnirii l-au întâmpinat şi l-au condus în aula mare a Facultăţii de Drept. Postul naţional de televiziune a redat în emisiunea de seară unele secvenţe interesante de la acea întâlnire şi în deosebi relatările savantului despre realizarea avionului cu reacţie cât şi a altor invenţii, precum şi încurajările adresate oamenilor de ştiinţă români.
Este una din cele mai frumoase ocazii ce mi le-a oferit viaţa.
A mai avut, ulterior, şi alte întâlniri cu oamenii de ştiinţă români, care l-au înconjurat cu admiraţie şi respect.
Presa vremii a relatat despre activitatea savantului Henri Coandă, mai ales când a stat o perioadă bună în ţară. I s-au luat interviuri, dar trebuie să remarcăm aprecierile sale pozitive la adresa multor români.
Publicistul Carol Roman a intervievat mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel, de pe toate continentele, pe tema: „Laureaţii premiului Nobel răspund la întrebarea: EXISTĂ UN SECRET AL CELEBRITĂŢII ?”. Ediţia a III-a a acestei cărţi datează din 1981 şi în ea este redată, ca o prefaţă a acesteia, intitulată „Un punct de vedere” a lui Henri Coandă, atât dactilografiat cât şi olograf, datat: iunie 1971.
Îmi permit să redau câteva remarci ale savantului:
„Întreprinzând această anchetă, autorul ei a mizat pe un mare şi frumos adevăr: tinerii şi tinereţea constituie un subiect de dialog unanim acceptat din  motive lesne de înţeles. În mod special, asemenea temă se află la ordinea zilei astăzi, căci asemenea abordări ale acestei problematici privesc viitorul însuşi al acestei lumi, perspectivele ei. Problemele tineretului sunt strâns contopite cu cele ale viitorului omenirii.....
Tinereţea este şlefuită de secole în a şti să contopească elanurile cu cele ale generaţiilor înaintaşe, căci nu poţi îndrăzni, nu poţi năzui spre nimic dacă n-ai sub picioare edificiul de cunoştinţe ori de valori morale lăsate de înaintaşi; nu neapărat în chip de model, cum se vorbeşte atât de mult, ci cu ambianţă şi mediu cultural-spiritual în care se dezvoltă generaţiile. Poate că nici eu n-aş fi putut visa cu ochii deschişi dacă o seamă de oameni de mare valoare nu m-ar fi făcut să înţeleg – nu neapărat prin intermediul unor lecţii, ci prin modul în care lucrau şi se realizau – că fără a visa cu ochii deschişi nu există nici imaginaţie ştiinţifică, nici fantezie creatoare, nici intuiţia, inegalabila intuiţie...
Aş mai apela la un argument în explicaţia pe care încerc s-o dau succesului acestei anchete: românii au dat omenirii, mai  cu seamă în epoca contemporană, o mulţime de celebrităţi, înscrise cu majuscule în forul de cultură şi de civilizaţie al epocii. Ancheta nu porneşte dintr-o ţară anonimă, cu vacuum de aport la inteligenţa mondială, ci dimpotrivă, de pe meleaguri pe care au trăit şi de pe care şi-au luat zborul către înălţimi iluştri inventatori, descoperitori, mari oameni de cultură şi de artă, adevărate genii cu care omenirea se făleşte. Aş dori să amintesc numai câţiva dintre aceşti oameni celebri români, pe care i-am cunoscut şi apreciat. La începutul secolului (1906), Traian Vuia, constructorul aviator, primul în lume, s-a înălţat de la sol prin forţa motorului instalat pe propriul avion, zbor celebru pentru acele vremuri. Îl pomenesc apoi pe Aurel Vlaicu, un alt aviator constructor, „om al zilei”, la Viena, încă în anul 1912. În cortegiul evocărilor îmi amintesc de renumitul inginer Anghel Saligny, făruitor al sistemului de poduri metalice de peste Dunăre şi Borcea, precum şi iniţiator al reaşezării pe baze moderne a portului Constanţa. Îl numesc apoi pe prietenul meu de faimă mondială M. Costinescu-Ghica şi pe inginerul Gogu Constantinescu, părintele ştiinţei sonicităţii, cu care m-am întreţinut deseori în laboratorul său de pe o insulă de pe Tamisa. Şi matematicienii Gh. Bothezatu, Srghiescu...În această sumară evocare o amintesc pe sensibila poetă care a fost Elena Văcărescu, care a desfăşurat o lungă şi susţinută muncă în diplomaţie, la Liga Naţiunilor, la Geneva, alături de un alt mare diplomat român, pe care atât eu, cât şi întreaga Europă raţională l-am apreciat: Nicolae Titulescu.
Pânza timpului îmi cerne pe dinainte alte şi alte figuri remarcabile... Genialul Brâncuşi, părinte al artei moderne pe plan mondial, alături de care m-am aflat deseori în atelierul lui Rodin; doctorul Gheorghe Marinescu, acel mare om de ştiinţă care e întemeietorul şcolii româneşti de neurologie; ilustrul sociolog Dimitrie Gusti, preţuit peste hotare, solicitat să devină profesor la diverse universităţi şi colegii din America, animator al sectorului României la Expoziţia universală din 1937  de la Paris; gigantul Nicolae Iorga, ale cărui servicii aduse ţării, culturii româneşti şi celei universale i-au atestat virtuţile pe plan internaţional, l-au făcut celebru...la care se adaugă generaţiile mai noi de cultură şi de ştiinţă, zămisliţi  pe pământ românesc...”.

Cred că alte comentarii de-ale noastre ar fi de prisos.
Jurist, Ion M Ungureanu-Ţicleni


joi, 28 mai 2015

Ion M. Ungureanu - CARAGIALE ŞI ŢICLENII

CARAGIALE ŞI ŢICLENII

         Căutând date istorice despre Ţicleni-Gorj, în primii ani de după 1970, în vederea întocmirii unei monografii a localităţii, am fost îndrumat  de către unii bătrâni din acea perioadă, să merg la Bucureşti, în str. Sf. Gheorghe Nou, nr. 27, unde mai trăia, încă, a doua soţie a avocatului Constantin Dumitru Brătuianu, pentru că avocatul respectiv  a predat Academiei Române unele hrisoave vechi.
         Vizita a fost de bun augur. Am găsit-o pe Doamna Aurica Brătuianu, mai mult decat nonagenara în acel moment, dar era imobilizată pe cărucior, însă foarte lucidă şi deosebit de bucuroasă pentru vizita ce i-am făcut-o. A depănat foarte multe amintiri, destul de interesante, printre care si despre Caragiale, care le-a fost chiriaş în perioada când avea Gambrinusul.
         Mi-a indicat prima cameră de la etajul 1, de lângă scară, în care a locuit Caragiale. A relatat că administratorul Gambrinusului i-a rugat să-i închirieze o cameră, deoarece nu poate face, zilnic, naveta la Ploieşti, mai ales că este destul de ocupat.
         Cu toate că în imobil aveau instalaţie de curent electric, Caragiale a renunţat la lumina electrică, dar şi-a făcut rost de o lampă cu petrol (lampant), care stătea în cameră toată noaptea aprinsă, când scria nemuritoarele opere literare, mereu actuale şi nu greşim dacă spunem, chiar veşnice.
         Avea dreptate Cincinat Pavelescu, când a scris catrenul ”omagiu către Caragiale”, când a aflat despre moartea acestuia:
” Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu  cel etern.....”
         Doamna Aurica Brătuianu mi-a mai relatat că, în camera închiriată, Caragiale venea cu mulţi prieteni, scriitori, poeţi, pentru convorbiri mai discrete, unde mai cinsteau şi licori.
         Când Gambrinusul a intrat în faliment, Caragiale nu a mai venit la camera inchiriată, nu le-a mai plătit proprietarilor nici chiria restantă, dar nici aceştia nu l-au mai căutat.
         După cum se cunoaşte, slujba de prohodire – la înmormântarea lui Caragiale – a avut loc la Biserica Sf. Gheorghe Nou, biserică aflată în imediata apropiere a gazdei, biserică ameninţată cu demolarea, înainte de 1989, însă tocmai acest argument susţinut de către Patriarhul de atunci, Justin Moisescu, l-a înduplecat pe Nicolae Ceauşescu, de a o lăsa intactă.
         Bătrâna mi-a relatat că în camera respectivă i-au rămas unele pahare, ţoiuri şi clondire şi, dacă chiriaşul nu a mai venit dupa ele, înainte de Primul Război Mondial le-au adus la casa de la Ţicleni şi mă roagă să merg, la cei care au intrat în posesia acelei case, să mă interesez de ele.
         Am mers atunci la casa de la Ţicleni unde am reuşit să găsesc o sticlă de ½ litri de culoare galben deschis, largă la gură, portretele avocatului şi soţiei sale, acesta din urmă foarte deteriorat. Prin anii -80 casa a fost demolata.
Casa de la Ţicleni, a lui C D Brătuianu, înainte de demolare. În stânga, fosta Primărie.

         Imobilul de la Bucureşti, din str. Sf. Gheorghe Nou nr. 27 există încă, dar nu ştiu în a cui posesie mai este, şi nu ar fi rău dacă, pe un perete de la stradă, cu acceptul proprietarilor actuali, să fie pusă o placă comemorativă, care să reamintească trecătorilor că acolo a locuit şi creat Caragiale.
        
Av. Constantin Dumitru Brătuianu (gazda lui Caragiale) şi cartea sa de vizită.
Falimentul Gambrinusului a fost proorocit şi de epigrama creată de Cincinat Pavelescu, la care se pare că a colaborat, însăşi maestrul:

         Marelui Caragiale, pe când era berar
„Iancu Luca Caragiale
         Iţi dă berea cu măsură,
         Face şi literatură....

         Însă nu face parale !.”

Jurist, Ion M Ungureanu-Ţicleni


ŞTIAŢI CĂ :
-         ŢICLENII  au cea mai lungă stradă din România – strada Petroliştilor – cca 15 km.? Constatarea i-a aparţinut scriitorului Mihai Pelin, care a parcurs-o pe bicicleta regretatului scriitor  ţiclenar  Nae Diaconu , în anul 1976, după care a scris în revista „Flacăra”, nr.46(1119) din 18 noiembrie 1976, articolul „Ţicleni, cea mai lungă stradă din România” , problemă preluată şi de enciclopedie ?.;
-         În Craiova există o stradă cu numele de „Ţicleni”, având codul poştal 200789, cu intersecţie în Str.  Calea Brestei?;
-         Tot în Craiova există şi o stradă cu numele „Bâlteni” ?;
-         A existat o navă românească, cu numele de „ŢICLENI” ?. În urma parastasului prin care flota românească a fost dată de pomană, nava „ŢICLENI”, a fost atribuită  Greciei, societatea SAINT MARY NORTE CH SHIPPING ?;
-         A existat şi nava cu numele „CĂRBUNEŞTI”, care, la acelaşi „parastas” a fost atribuită tot Greciei, societatea SEA CORAL OVERSEAS MARINE ?.


Consilier juridic, Ion M Ungureanu

Florian Văideianu - Omul, anexa telefonului mobil

Omul, anexa telefonului mobil

 Facebook-ul a devenit astăzi una din căile cele mai utilizate de aproape întreaga suflare a lumii civilizate. Dacă nu ai facebook nu exişti, El îţi facilitează socializarea, te scoate „în faţă”, te reprezintă, îţi dă posibilitatea informării, poţi să faci şi dragoste, să iubeşti, dar ceva tot nu se poate: nu poţi face copii. Asta ar mai lipsi! Tot mapamondul s-ar înmulţi, planeta nu ar mai suporta greutatea oamenilor, ar face implozie şi gata…
Lincurile” se multiplică şi se întind mai rău decât râia, „prietenii” comunică virtual, se felicită de ziua lor, îşi trimit flori, torturi – care de care mai glazurate şi mai apetisante. Degeaba, mirosul şi gustul nu poate fi dăruit! Iluzia socializării ne-a fost băgată în buzunar – în telefonul mobil – fără de care astăzi ne-am sufoca. Omul a devenit o anexă a acestuia, el ne conduce şi ne dirijează întreaga activitate. Distanţele dintre noi au dispărut, vorbeşti în oricare parte a lumii, oricând.
Poţi comunica prin telefon chiar şi dintr-o încăpere în alta; nu mai este necesară deplasarea. De ce să faci o plimbare în parc cu iubita, ţinând-o de mână şi privind-o în ochi, când poţi să-i telefonezi, sau să-i dai un SMS. Facebook-ul din telefonul mobil te „ajută” să-ţi declari altă identitate, poţi să postezi o fotografie făcută cu douăzeci de ani în urmă. Cultural nu te sprijină în nici un fel. Nu trebuie să citeşti, oricine poate da clic pe „îmi place” sau să scrie „super”, „cool”, „OK”, cuvinte simple şi la modă, accesibile oricui.

Omul cultivat este acela care, atunci când se află în prezenţa unui ţăran ştie să spargă o ceapă cu pumnul, sau dacă merge la Ateneu să nu vină îmbrăcat în pantaloni scurţi. Aşa se întâmplă în lumea reală, în cea virtuală este altfel. Aici nu sunt reguli, telefonul conduce. Probabil de aceea a şi fost inventat.

duminică, 24 mai 2015

Ion M Ungureanu - L-AM CUNOSCUT PE AMZA PELLEA

Actorul Amza Pellea în filmul "Nea Mărin Miliardar"

L-AM CUNOSCUT PE AMZA PELLEA

Tristul decembrie al anului 1983 ne-a adus pierderea marelui actor Amza Pellea, precum şi a ilustrului poet Nichita Stănescu, pe care i-au regretat toţi românii.
            Pe Amza Pellea l-am văzut interpretând magistral, mai multe roluri, la teatru şi mai întâi m-a impresionat interpretarea rolului din piesa lui Aurel Baranga – „Mielul turbat”. Mai apoi rolurile din filmele cunoscute de mai toată lumea. A fost şi un om de mare spirit. Îmi amintesc că la un congres al culturii, în timp ce intra, după o pauză, în sală, împreună cu alt mare actor al scenei româneşti – Silviu Stănculescu - , mânca grăbit dintr-un măr şi eu l-am întrebat: -„Ce faci Nea Mărine ?, răspunsul venind imediat: -„Mănânc poame!”.
            La 1 noiembrie 1979, după ce se svonise că ar fi rămas peste hotare, a fost trimis în mai multe localităţi din ţară, printre care, Cărbuneşti, Bâlteni şi Ţicleni, împreună cu Ansamblul „Doina Gorjului”, pe afişe şi invitaţii fiind făcută menţiunea „Să râdem cu Amza Pellea”.    

       Noaptea anterioară fusese foarte rece, cu îngheţ, frigul resimţindu-se pregnant şi în timpul zilei.

            La sosirea autobuzului cu artiştii la Ţicleni, am fost contactat de către Domnul Prof. Ion Sanda, care era din partea forului de cultură al judeţului, dar şi conducătorul grupului de artişti şi care mi s-a adresat cu rugămintea de a găsi o soluţie a găzduirii lui Amza Pellea, undeva la căldură, să nu răcească, deoarece mai întâi evoluează Doina Gorjului, iar la final actorul. La acea vreme eram primar al oraşului Ţicleni. I-am spus că am căldură şi acasă dar şi la primărie şi problema e rezolvată. A fost aleasă soluţia, la primărie. Mi l-a prezentat pe marele actor şi a intenţionat să găsească o maşină pentru deplasare. I-am răspuns că nu e nevoie, deoarece soţia mea e la volanul maşinii noastre  – un Renault 10 -  chiar în faţa clubului. Şi acum păstrez portiera din dreapta a maşinii, după dezmembrare, în amintirea lui Amza Pellea. Din clubul petroliştilor ne-am îndreptat spre autorurism, am deschis portiera din dreapta şi l-am invitat pe Amza să ia loc, iar eu am trecut în spate. I-am spus soţiei mele, care rămăsese uimită, deoarece nu se aştepta la un asemenea pasager, să mergem la primărie. Am mers în biroul primarului, propunându-i lui Amza să-l servesc cu un coniac. Mi-a spus că nu poate servi coniac deoarece urmează un spectacol la Bâlteni. Dar o cafea ?. – „O cafea beau !”. Am preparat-o pe reşoul electric ce-l aveam. Văzându-l obosit, surmenat, mai tăcut, i-am adresat o întrebare: - „Domnule Amza, cum aţi ajuns miliardar ?”. Întrebarea l-a inervat, zicându-mi: - „Dar ce vorbă-i asta ?”. I-am spus că prin popor circulă o vorbă: Cum a ajuns Nea Mărin miliardar ?, după ce jucase rolul în filmul „Nea Mărin miliardar”. Cum soţia mea aflase de acest banc la Sibiu, i-am spus că ea a venit cu vestea asta din Ardeal. Soţia mea a explicat: - „Ştiţi, se vorbeşte că Dumneavoastră aţi cumpărat olteni la valoarea lor şi i-aţi vândut la valoarea la care se cred ei”.  Atunci, s-a înseninat la faţă, a râs, afirmând că într-adevăr e o diferenţă. În acest timp a scos un pachet de ţigări „Amiral”, din care în cele peste trei ore şi jumătate cât am stat la primărie, a fumat câteva.
            Coincidenţa fericită a constituit-o şi oficierea unei căsătorii civile la primărie, soacra mică – Lumezeanu Constantina-Dina – venind pregătită cu azime şi pui, coapte la cuptor, dar şi un zaibăr aromat şi frumos colorat. Delegatul stării civile a adus o azimă, deasupra puiul,  ce le ţinea într-o mână iar în cealălaltă o cană de 2 litri cu zaibăr. Cum Amza Pellea era cu spatele spre uşă, când a intrat delegatul stării civile, i-am zis că un zaibăr merge. A întors capul spre cel care intrase, spunând că în anul ăsta(1979), acum vede pentru prima dată zaibărul nou, deoarece nu a mai fost demult la Băileşti, fiind foarte ocupat cu teatrul, cinematografia, deplasările cu spectacolele, etc şi că deşi toată vara a filmat la mare, cu alţi actori, îngropaţi în nisip până la gât, nu a putut să intre în mare decât când a plouat.
Din azima pufoasă şi rumenă a rupt un colţ, o aripioară de la pui pe care le-a gustat cu satisfacţie, şi un pahar de zaibăr. Cele rămase au fost împachetate şi a spus că le va împărţi în autobuz cu ceilalţi artişti. Apoi a zis: - „Să vă spun o poveste reală cu zaibărul. Ai mei de la Băileşti îmi mai aduc şi mie zaibăr. Am avut oaspete un actor englez, pe care l-am servit cu zaibăr. I-a plăcut foarte mult. Dar ce credeţi ?. S-a dus la Hotel Palace unde era cazat, solicitând barmanului să-i arate ce vinuri are. Pe toate le-a întors pe dos, barmanul intrigat i-a zis că toate vinurile sunt bune, dar englezul a zis că vrea un vin pe care l-a băut la un actor român, Amza Pellea. Barmanul i-a zis că e vorba de zaibăr, dar zaibăr numai la Amza Pellea poate găsi. Ulterior, englezul  s-a întâlnit cu mine şi mi-a zis: - „Mister Amza, am aflat de la barman că deţii monopolul zaibărului în România. Păi când mă întâlneam cu barmanul numai de zaibăr ne era vorba.”. Satisfăcut de gustarea acelor bucate şi-a manifestat dorinţa ca în Bucureşti unde locuieşte, şi are o grădină, ar vrea să facă un cuptor şi o vatră de cărămidă, că un văr al său de la Băileşti i-a promis că-i va aduce un ţest de pământ, să-şi poată face pofta, măcar odată sau de două ori pe an. Nu ştiu dacă şi-a realizat această dorinţă, dar l-am contactat pe internet pe primarul Băileştilor, D-l Pistriţu, i-am relatat cele discutate cu Amza Pellea şi i-am sugerat ca la muzeul marelui actor din oraşul său natal, să nu lipsească ţestul de pământ şi cuptorul. Mi-a răspuns că cele sugerate de mine pe baza afirmaţiilor lui Amza Pellea, i le-a făcut cunoscute fiicei actorului – Oana Pellea -, care a rămas mirată că nu a cunoscut acele dorinţe ale tatălui său. Ştiu că potrivit dorineţi exprimate de marele actor, la Băileşti a fost construită o fântână în amintirea sa – Fântâna lui Amza Pellea - , la care, în după amiaza zilei de 12 decembrie 2014, a avut loc o slujbă de pomenire, la care au participat foarte mulţi băileşteni, invitaţi.
Primarul a delegat pe altcineva din partea primăriei să se îngrijască de organizare, la Băileşti, el şi-a cerut scuze că este plecat la Bucureşti, unde fiica lui Amza va lansa noua ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii tatălui său.
Actorul Amza Pellea în filmul "Mihai Viteazul"
            Când soţia mea i-a spus de bancul auzit la Sibiu ne-a mai relatat că a filmat la Şelimbăr scene din filmul Mihai Viteazul şi la plecarea convoiului lor de maşini, spre Bucureşti, pe Valea Oltului au fost opriţi de către un miliţian şi după o îndelungată aşteptare, şeful convoiului s-a dus revoltat la miliţian pentru aşteptare, zicându-i că e cu Mihai Viteazul. Miliţianul i-a zis că vrea să-l vadă şi el pe Mihai Viteazul. S-au îndreptat spre cabina maşinii în care se afla Amza, în costumaţia lui Mihai Viteazul, a deschis portiera, miliţianul  l-a privit atent din cap până-n picioare, exclamând; - „Ce umbli Domnule cu cioara vopsită ?, Păi ăsta nu-i Mihai
Actorul Amza Pellea în filmul "Dacii"

Viteazul, ăsta-i Decebal !”. Se ştie că anterior, Amza Pellea interpretase rolul lui Decebal în filmul Dacii, pe care-l vizionase şi miliţianul. Respectiva întâmplare a declanşat râsete.

            După mai mult de 3 ore şi jumătate, cât am stat în biroul primarului, de la Clubul Petroliştilor, am primit telefon că programul Doinei Gorjului e pe terminate, urmând Amza Pellea. Ne-am deplasat acolo tot cu Renault 10, în sală fiind o mare aglomeraţie de petrolişti, spectatori erau şi afară pe la ferestre şi cu greu ne-am îndreptat spre scenă. Întreaga sală l-a aclamat îndelung pe Amza Pellea. Din buzunarul „vestei de oltean”, Amza a scos mustaţa ce şi-a aplicat-o înainte de a intra în rolul lui Nea Mărin.
            Cu o voce tunătoare, a recitat şi poezia lui George Coşbuc, „Decebal către popor”, ca un adevărat Decebal, mişcând sufeletele auditorilor, mai ales când a ajuns la mesajul poeziei:
-    „Eu nu mai am nimic de spus !
Voi braţele jurând le-aţi pus pe scut !
Puterea este –n voi şi-n zei !
Dar vă gândiţi, eroi, 
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi !”  .

În 5 decembrie 2008 a avut loc o interesantă comemorare a 25 de ani de la moartea lui Amza Pellea la Casa de Cultură „Traian Dmemtrescu” de la Craiova, de către Cenaclul Epigramiştilor Olteni(al cărui membru am devenit şi eu), unde au participat actorii Teatrului Naţional Craiova, oameni de cultură, rude ale marelui actor, de la Băileşti, printre care şi vărul său, actor Ion Colan, la care comemorare am fost invitat şi eu să relatez despre întâlnirea de la Ţicleni. Actorul Ion Colan mi-a mărtusisit că s-a bucurat să audă noutăţile prezentate de către mine, că nu ştia de ele şi că Amza Pellea, care-i era verişor, se trage din neamul Colanilor din Băileşti.
În noiembrie 2012, când la Casa de Cultură a Sindicatelor din Tg.Jiu, în piesa „Străini în noapte”, protagonişti au fost marii actori Florin Piersic şi Medeea Marinescu, fiind şi eu spectator, l-am rugat pe găzduitorul actorului să-i înmâneze relatările mele despre Amza Pellea. Am rămas surprins plăcut, când am primit de la Florin Piersic, pe e-mail, următoarele:
Actorul Florin Piersic

Stimate şi iubite domnule Ungureanu,

Am citit cu emoţie si cu o foarte mare nostalgie rândurile pe care mi le-aţi dat. M-aţi atins acolo unde numai sufletul poate judeca. Cred că înţelegeţi, poate chiar ştiţi ca Amza a fost unul din cei mai buni prieteni ai mei. Am fost colegul şi partenerul lui şi în film şi în teatru. Ce-i  drept, regret ca n-am fost profesional mai mult împreună, dar vorba lui Nichita Stănescu pe care-l pomeniţi aici: "Un prieten adevărat e mai preţios ca un înger"- prietenia a fost legătura pe care am avut-o cu Amza al nostru. Superbă amintirea pe care mi-aţi trimis-o şi vă asigur că aceste pagini vor ajunge la Oana Pellea de care mă simt foarte legat şi care de multă vreme mă numeşte tata 2. De altfel ca un amănunt sentimental şi chiar profund, sunt unul dintre puţinii actori care a fost la comemorarea lui Amza şi la deschiderea casei sale memoriale din Băileşti.

Cei mai îndrăgiţi actori ai anilor 1970-1980

In speranţa că ne vom mai întâlni, vă mulţumesc pentru ce aţi trimis, asigurându-vă de toată stima şi prietenia mea.
Florin Piersic”.

Amza Pellea nu poate fi uitat pentru că s-a dăruit românilor prin tot ce a întreprins în timpul vieţii sale.
Jurist, Ion M Ungureanu - Ţicleni



vineri, 22 mai 2015

Nicolae N. Tomoniu - Un vechi articol revine în actualitate

Notă. Despre Vila Nicu D. Miloşescu, de pe Valea Tismanei, am scris în anul 2010. Ajunsese o ruină, din interior se furase tot, curtea era plină de buruieni. Articolul a apărut în cotidianul judeţean "Gorjeanul". A apărut degeaba: de atunci, la nivel local şi judeţean nimic nu s-a inițiat pentru a se salva acest imobil de patrimoniu. 
Dar acum câteva zile, pe Facebook, un îndemn mobilizator a venit din partea europarlamentarului Mircea Diaconu. Dânsul ne invita să participăm le crearea unei hărţi a patrimoniului României. Grea misiune! În fiecare oraş, comună, sat, cătun se află cel puţin un obiect de patrimoniu, de la o sucală de adunat firul de pe o vârtelniţă veche de 500 de ani, la troiţele seculare din răscrucile satelor şi până la vechile clădiri boiereşti confiscate de regimul comunist, apoi abandonate după evenimentele dramatice ale acelui decembrie 1989, atât de însângerat. 
M-am înscris şi eu, propunând ca Vila Nicu D. Miloşescu de pe Valea Tismanei să aibă mai întâi loc pe harta patrimoniului României, apoi să se evalueze cât ar costa reabilitarea, cine s-o facă şi cu ce bani.
Prea multe speranţe, după un sfert de secol de minciuni sădite cu sârg pe ogorul politichiei româneşti, nu avem. Dar eu îmi fac datoria să semnalez abandonarea acestui imobil, încărcat de istorie, reluând acel vechi articol din anul 2010. Căruia i-am adăugat câteva imagini recente. Barem să se observe că între timp au mai dispărut din geamuri iar buruienile au trecut gardul, ajungând în stradă. 
N. N. Tomoniu - Tismana, 23 mai 2015
Nesimţirea în imagini

MÂNA DIAVOLULUI LA DOI PAŞI DE
SFÂNTA MĂNĂSTIRE TISMANA

Nu pot descrie revolta fără seamăn care m-a încercat când am intrat pe uşa fostei Vile Miloşescu, altădată mândria Gorjului, cu imaginea sa tipărită pe mii de cărţi poştale având în fundal Mânăstirea Tismana şi imortalizată într-un tablou în ulei al vestitului pictor Iosif Keber. Astăzi, ca o apoteoză a ignoranţei realităţii de lângă noi, copiile acestui tablou sunt afişate cu emfază în incinta multor instituţii publice ale Tismanei.
Aflaţi iubiţi şefi, după modă temporar portocalii, ai instituţiilor de stat din oraşul Tismana, că va trebui să înlocuiţi de pe peretele birourilor Tovărăşiilor Voastre copia tabloului lui Iosif Keber cu imaginea actualei Ruine Miloşescu!
Astăzi nici chiar şobolanii nu mai au curaj să se aventureze acolo! Prin geamurile sparte şi uşile deschise bate un vânt greţos de la „fosele igienice” ale imobilelor din apropiere ce-şi varsă „prea plinul” în apa Tismanei cea cântată altădată de poeţii neamului. Pare să fie un blestem! Sfântul Nicodim şi-a întors faţa de la locurile sfinte pe care le-a căutat atât amar de vreme şi dracul şi-a băgat coada lui scârboasă în capetele tismănene luminate de flacăra violet ce se abătu asupra bietului nostru popor.
Dacă la nivel înalt, domnia legii fu înlocuită de „reforma bunului plac băsescian” iar minciuna şi demagogia flăcării violet îi arsă buzunarul românului pentru ani buni de-aici încolo, de ce n-ar face-o şi nişte capete de forestieri? Pentru că monumentul de nesimţire şi inconştienţă care a ajuns Vila Miloşescu, aparţine mai marilor Ocolului Silvic Tismana, complici cu sus-puşi ai inspectoratului silvic de la judeţ.
Dar să vedem mai întâi istoria recentă a imobilului, care începe din vremea când eram preşedinte al comisiei pentru cultură a Consiliului Local Tismana. Inaugurând Muzeul Portului Popular Gorjenesc de la Tismana, m-am bucurat să aud pe d-nii Ion Cepoi şi Pompiliu Ciolacu de la centrul judeţean că vor sprijini oraşul şi pentru amenajarea unui Muzeu al Tehnicii Populare. Atunci am avansat în şedinţele Consiliului Local Tismana propunerea de a-l amenaja în spaţiul din apropierea Vilei Miloşescu. Pe cursul de apă vecin cu terenul vilei, propuneam să fie reconstruite piua şi moara mânăstirii pe vechile lor amplasamente şi totodată reabilitate moara cu zbaturi de laRacoţi şi „Moara cu butoaie” de la Sohodol, adevărate monumente ale tehnicii populare ale neamului românesc, unicate de nepreţuit ale patrimoniului nostru naţional. Totul făcea parte dintr-un larg proiect vizând amenajarea pe Valea Tismanei a unor spaţii de campare, recuperarea de la Ocolul Silvic a Vilei Miloşescu şi reabilitarea ei, refacerea vechiului Parc Botanic Chihaia înscris în cataloagele Universităţii de Ştiinţe Naturale din Paris.
Apoi au venit alegerile din anul 2008 cu mizeriile sale electorale care m-au făcut să mă retrag din politică în favoarea conducerii unei edituri - la nivel asociativ neguvernamental - Editura online „Semănătorul”, continuându-mi astfel studiile documentare  privind Tismana. Chestiunea recuperării vilei Miloşescu însă a rămas. Dar cum a rămas, am văzut într-o duminică de excursie – împreună cu consilierul local Costea Mujescu - spre Schitul Teiuş, lăcaş devenit şi el ruină acum câteva secole din cauza războaielor. Dar şi de lene şi nepăsare ca în cazul imobilului de pe Valea Tismanei. Poarta Vilei Miloşescu era într-o rână, uşile putrede date la perete, geamurile sparte, aşa că am intrat să vedem ce-a mai rămas: ziduri goale.
„- Ocolul Silvic n-are nici un act valabil, ne-a spus primarul Costel Buzianu a doua zi, pentru ca acest imobil a fost dat Primăriei Tismana încă de la moartea tipografului Nicu D. Miloşescu, care n-a avut urmaşi. Am vrut să reabilităm clădirea dar ei au dat primăria în judecată. Ne judecăm deci cu Ocolul Silvic, pentru că şi-au trecut cu de la sine putere în inventar acest imobil. Până atunci, în loc să dea frumos şi civilizat clădirea înapoi, au devastat-o şi au lăsat-o vraişte, fără prize, întrerupătoare şi dulii, cu sobele şi instalaţia sanitară spartă. Normal că se aşteaptă să piardă procesul dar până atunci noi nu putem face nimic.”
Vai şi amar! Bine, bine, se întreabă orice om civilizat, cu scaun la cap, la aşa nebunie şi iresponsabilitate n-ar trebui ca Ocolul Silvic să plătească nişte despăgubiri? Sau măcar ceva chirie, nu-i aşa?
Pe lângă primar, s-au mai băgat şi alţii în vorbă iar treaba se pare că e cu mare cântec. Iar ce se zvoneşte „printre avocaţii baroului din Târgu-Jiu” te cruceşti. Cică ar fi aflat că nea consilierul juridic al inspectoratului silvic de la Gorj, originar din Tismana, i s-a căşunat pe „Ruinurile Tismanei” având deja complici nişte consilieri locali. Scopul lor este recuperarea pentru „foştii proprietari” a vechiului magazin al „cooperaţiei de consum” din centrul Tismanei pentru ca să-l facă apoi jumi-juma, birou de avocatură pentru consilier si locuinţă centrală pentru proprietari. Cât priveşte Vila Miloşescu, ce mai pensiune plină de „margarete” şi văcuţă bună de muls ar mai face-o câştigătorii procesului!
Dar deocamdată abia a ieşit fumul, până la foc mai e. Stai însă să te întrebi, cum dracu de s-a prostit lumea în acest hal? Nicu D. Miloşescu a fost unul din oamenii de căpătâi ai Gorjului dar şi al Tismanei de la început de veac XX. Tipograf şi librar, prieten bun cu George Sfetea, cei doi, împreună cu câţiva localnici mai înstăriţi, au reuşit ca să facă din Valea Tismanei cea mai frumoasă staţiune climaterică din Gorj. Atunci erau alte vremuri, oamenii se ajutau între ei. Nicu Miloşescu se ocupa de construcţia Vilei Sfetea iar George Sfetea, cumnat cu George Coşbuc după sora lui cea mică, Elena, ţinea contabilitatea Tipografiei Nicu D. Miloşescu.
Turul vilelor de pe Valea Tismanei se făcea în trăsură cu cai, obligatoriu urmând Aleea Tainelor, ce trecea pe lângă Fântâna Chihaia. Frumoase felinare amplasate în toată Valea Tismanei, dăruite de însuşi regele Ferdinand, făceau posibile aceste tururi şi noaptea.
George Sfetea se va muta definitiv în noua sa vilă în anul 1902, când va petrece vara cu cei doi directori ai revistei “Sămănătorul”, cumnatul său George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. Pentru Al. Vlahuţă va fi  singura perioadă când va mai vizita Tismana. Nu şi pentru poetul George Coşbuc care va lăsa locurile lui preferate de pe ValeaTismanei încărcate de numeroase legende.
Chioşcul de pe terasa dintre brazii aflaţi în apropierea Vilei Sfetea, unde se retrăgea poetul, va deveni cu timpul “Chioşcul lui Coşbuc”. Astăzi e refăcut complet. Fagul de lângă acesta se va numi “Fagul lui Coşbuc”. Masa unde stătea poetul şi discuta cu ambasadorul francez Ramiro Ortiz, cu părintele Vasile Lucaciu, cu compozitorii D.Chiriac şi Alfonso Castaldi, profesorii Popa Lisseanu şi Clinciu va fi “botezată” peste puţin timp “Masa fraţilor”. Iar aleea de lângă Fântâna Chihaia, pe unde Coşbuc discuta cu Ortiz despre “şarlatanul de Dante”, va rămâne întipărită în memoria locală ca “Aleea Tainelor”. 
Iată ce frumoase istorii au locurile şi vilele de pe Valea Tismanei. Putem da noi, ce-i care ne-am născut aici din tată-n fiu, istoria noastră, patrimoniul nostru cultural, arhitectural şi turistic pe mâna noilor hoţi născuţi după modelul actualilor şacali care sfârtecă România pentru propria bunăstare?
Dacă în vremea cât eram consilier am reuşit să stopez împreună cu Maica Stareţă Ierusalima jaful sedimentelor  din sigă ale cascadelor Tismanei acum alt fenomen strică priveliştea renumitei Mânăstiri Tismana: proliferarea buruienilor, mărăcinilor şi arbuştilor din jur. Vestita cascadă a mânăstirii abia se mai vede de vegetaţia care-şi înfige rădăcinile în siga ce susţine platoul mânăstirii. Degeaba e curtea mânăstirii frumoasă dacă pet-uri aruncate pe ferestrele mânăstirii atârnă lugubru în jur.
Uitaţi-vă la castelele din ţările occidentale ce frumos arată în exterior cu iarba tunsă şi drumurile de acces curate ca lacrima. Numai pe Valea Tismanei parcă şi-a băgat dracul coada! Chioşcul „de belvedere” de vizavi de mănăstire are acoperişul ciur şi băncile rupte. Şi dacă-i spart nimeni nu şi-l revendică, primăria zice că nu-i aparţine, mânăstirea aşişderea, ca să vezi minune, a crescut acolo chioşcul singur, ca teii din jur!
Mai departe, pe Valea Tismanei, crengi şi arbuşti dar şi brazi recent plantaţi sau castani tineri, zac de-a lungul drumului până în mijlocul Cioclovinei. Campania de electricitate a făcut „lumină” în jurul stâlpilor reţelei electrice fără avizul Ocolului Silvic sau al proprietarului, Mânăstirea Tismana. Alt proces, altă distracţie! Dracul îşi freacă mâinile de plăcere cum a reuşit să-i întărâte pe toţi…  
Promitem să revenim cu alte amănunte, presa rămânând singura putere care încă n-a reuşit să fie îngenuncheată în pofida drapelului portocaliu ce-l afişează partea ei mai flămândă şi cameleonică.
In consecinţă, de ea ar trebui să se teamă şi dracul care şi-a vârât coada la doi paşi de sfânta mănăstire.

Prof. Nicolae N. Tomoniu
Tismana 17.11.2010 - Articol scris pentru  Gorjeanul

NOTĂ NOUĂ. După trei zile de la publicare lucrurile sunt deja încurcate. Prostimea n-are acces la site-ul d-lui Mircea Diaconu, decât dacă propune vreun „obiectiv de patrimoniu” şi deschide un cont. După ce înscrii obiectivul tău, de la început eşti congratulat cu doi susţinători pentru propunerea ta apoi Dumnezeu cu mila. Care-i prostul de acolo să-ţi dea ţie puncte când el are interesul său: pentru propria propunere, pentru propunerile din zona sa, ş.a.
Aşa că propunerea mea a rămas cu doi susţinători, probabil Mircea Diaconu şi web-maister-ul său pe când aceiaşi propunere a mea pe Facebook s-a bucurat de o susţinere nu numai a celor din Tismana ci din toată lumea. Pozele mele cu Vila Miloşescu sunt redistribuite pe unde nu te-aştepţi şi de oameni pe care  nici nu-i cunoşti.
Ca o concluzie de final, nu se poate face o numărătoare corectă asupra numărului de susţinători ai unui obiect de patrimoniu şi nici n-ai pe acel site un e-mail al d-lui euro-parlamentar, ca să te vaiţi de toate aceste neajunsuri. Pare că e o vrăjeală, ca toate băsi-smele şi boci-smele din anii portocaliilor. Pentru că, până la urmă, este vreun „obiect de patrimoniu” mai preţios ca altul? Iertată-mi fie expresia dar cam pute a discriminare: de ce n-ar fi toporul neolitic din Steiul Coziei (Sohodol-Tismana) mai important decât castelul unui grof ungur din evul mediu făcut cu braţele iobagilor români şi asta nu se va spune niciodată?
 Şi dacă e o ruptură între iniţiator şi propunător, eu declar aici că toate obiectele de patrimoniu din România SUNT CU ŞANSE EGALE de a fi protejate: de la oalele lui Burebista până la castelele nobilimii române!
N. N. Tomoniu - Tismana, 25 mai 2015


FOTOGRAFII ADĂUGATE LA 22 mai 2015,
la înscrierea pe lista monumentelor de patrimoniu care trebuie reabilitate
Site-ul www.mirceadiaconu.ro  

Pictura lui Iosif Keber după care s-au executat cărţi poştale în tipografia lui Nicu D. Miloşescu
În viziunea artistului vila lui Miloşescu apare în poiana de vizavi de mănăstire
Pictorul respectă toate detaliile clădirii: la începutul sec. al XX-lea acoperişul holului de intrare era stil turn

Tipografia lui Nicu D. Miloşescu din Târgu Jiu

FOTOGRAFII RECENTE ALE VILEI MILOŞESCU




Plimbaţi-vă prin toată zona vilei Miloşescu pe site-ul



Dumitru Dănău - De ce „DANAIDE”?

De ce „DANAIDE”?

Dunărea înainte de Cazane
1) Aceasta este una din întrebările puse de unii exegeţi ai statuarei brâncuşiene, DANAIDELE ocupând, în economia ei, un loc aproape neelucidat de autor. Ce poate fi comun între milenarul mit grecesc al celor 48 (în alte legende vorbindu-se de 49) de fiice ale lui DANAOS (DANAUS), Regele Libiei şi, mai târziu, al Argosului, pedepsite pentru „vina” de a-şi fi ucis soţii în noaptea nunţii – ele vrând să rămână fecioare – şi obsesia lui Brâncuşi de a da forme plastice acestora? Or, să fie, aşa cum cu obstinaţie susţinea reputatul brâncuşiolog, Ion Popgorilovschi, o „dodie” obscură, potrivit principiului Demiurgului că „sculptura mea e apa însăşi”, atât destinul Danaei, cât şi al Danaidelor fiind legat de elementul acvatic? Căci mai spunea pasionatul hermeneut: „Configurările plastice brâncuşiene cu nume mitologice dispărute – Naiada, Danae, Danaidă – se vădesc solidare în a exprima domnia timpurie, în opera sculptorului, a imaginarului acvatic”, temă abordată şi de Auguste Rodin („Danaidă”, 1885, marmură), şi – mai târziu – de Marcel Gili („Danaidă”, 1958) ş.a. Inclusiv „ochii pogonizi”, „obsesie plastică a ochiului”, îşi au începutul în ochii Danaidelor şi ai lui Narcis”...., „larg arcuiţii ochi ai sculpturii brâncuşiene, oriunde ar apărea ei – ca ochi de Danaidă, de Narcis sau altfel – sunt deopotrivă cauzaţi (determinaţi generativ) de ceea ce am numit imaginaţie materială acvatică a artistului, implicit de empatia oglindirii eului în apă”, atestând printre altele, „aderenţa intimă la starea apei aflate în continuu rulaj, în neistovita lucrare asupra formelor învăscute în ea”. Vorba rafinatului Dan Botta: „Pământul e o Danae fără saţiu sub aritmetica ploaie a luminii, violată, fascinată, saturată de aurul spaţiilor, de percusiunea eternă de lumină... În transparenţa de oglindă a nopţii, ne lăsăm pradă acestei ploi cosmice, acestui spaţiu „dorifor”...”
Pe malul Dunării
Iată un motiv pentru care am putea zice: „Pantha Rhey”, ca apa, dar Nereidele, Danaidele şi Pogonidele Demiurgului de la Hobiţa-Gorj vor rămâne veşnic în istoria artelor plastice moderne. Evidenţă subliniată şi de Doina Lemny: „Danaida, Danae, Naiada sunt teme recurente dintr-o serie  căreia îi aparţine şi Narcis.” „Mitologic – constată Ion Pogorilovschi – Narcişii şi Danaidele au în comun elementul acvatic, care, pus în relaţie cu privirea, oglindeşte şi e oglindit...” („Constantin Brâncuşi”, Oxus, Paris, 2005).
2) Cele afirmate mai sus sunt confirmate şi de „glosările” filosofului german OSWALD SPENGLER în „Frühzeit der  Geschichte” (Epoca timpurie a istoriei lumii) din care aflăm: „Şi în Rigweda există o divinitate DÁNU... Acest cuvânt reprezintă apa primordială. O prescurtare a acestui nume pare să fi fost DA’, care a supravieţuit în cuvântul DEMETER, divinitatea greacă, mama DA, iniţial, însemnând zeiţă a apei (Wassergöttin). În Bali întâlnim o DANU, care este venerată ca divinitate acvatică.”
Amenajări recente
3) Surprize vin din spaţiul indonezian-malaezian: a) „În cinstea zeiţei mării, DEWI DANAU, a fost ridicat „Templul capului de stâncă”; un astfel de templu îl găsim şi în Pura Ulun DANAU Bratan, unde zeiţa adorată este tot DEWI DANAU, cunoscută şi sub numele de DANU/DANAW, de origine sanscrită, având rădăcină indoeuropeană, aceeaşi care stă la baza cuvântului DEUS (latin)”;
Peştera Veterani
b) În spaţiul menţionat, DANAU înseamnă LAC (APĂ), componente onomastice găsite şi în hidronimele: Don, Donau, Danubiu, Dniepr, Dniestr Dunăre ş.a.m.d.
Aşadar, am putea conchide: prin seria DANAIDELOR, Constantin Brâncuşi a recreat, într-un registru absolut original, mitul DANAIC, mit încărcat atât de filozofie, cât şi de poezie, miticile Danaide fiind în Argos slobozitoare de izvoare, preocupându-se iniţiatic de fertilizarea solului pelasgic, „butoiul danaidelor” fiind, într-un fel, simbol al luptei neîncetate cu seceta, iar apa rotunjeşte piatra, făcând-o „ochi al timpului” (el evenimentelor).
Dumitru Dănău

Foto: Toni Tomoniu




Dumitru Dănău - BRÂNCUŞI – MILAREPA

Cheile Băluţei - Gj
BRÂNCUŞI – MILAREPA

Mai uşor este să dai, astăzi, de Milarepa şi mult mai simplu este să-l cunoşti, ca artist, pe Constantin Brâncuşi, decât să determini cota de influenţă a primului asupra secundului, ştiindu-se că viaţa şi opera celui dintâi devenise carte de căpătâi a Demiurgului. Dificultatea „decelării” vine din simplul fapt că genialul hobiţean nu a lăsat dovezi peremtorii – nici orale, nici scrise – despre acest capitol special din capacitatea sa (intelectuală, filozofală şi, probabil, iniţiere în teoria şi practica yoghinii). Mărturiile provin doar de la câteva personalităţi (istorici de artă, poeţi, scriitori ş.a.) din preajma sa – episodică, ori mai îndelungată – dar nu cu o aplecare specială privind acest aspect. Au pus în evidenţă pasiunea genialului gorjean vizavi de Milarepa următorii (datele provin din convorbirile brâncuşiologului de anvergură internaţională Friedrich Teja Bach, cuprinse în vasta sa lucrare „CONSTANTIN BRÂNCUŞI – METAMORPHOSEN PLASTISCHER FORM” (Dumont Buchver’ag Köln), capitolul: „Amintiri despre Brâncuşi, în discuţiile cu artişti”).
Dava Milarepa
1. Jean Cassou (1897 – 1986), scriitor şi istoric de artă franceză, el îl citise pe Milerapa şi cita mereu cuvinte ale acestui tibetan despre univers, viaţă şi înţelepciune. Era deosebit de secretos şi taciturn. În prezenţa sa te simţeai în apropierea unei forţe întunecate, primitive.
2. Jaques Herold (1910, Piatra România – 1987, Paris): „Brâncuşi detesta excesul de exhibiţionism la Picasso. Cu deosebită plăcere pomenea numele lui Milarepa”.
3. Jacqueline Matisse Monier: „Brâncuşi ar fi vrut cu plăcere să atingă Nirvana. „Milarepa” este cartea lui preferată, singura pe care o are legată. O dată (...) a fost cuprins de un acces de nerăbdare şi l-a invocat pe acesta să-i vină în ajutor. Când, după aceea, s-a mişcat din loc, i-a căzut din bibliotecă în cap o carte. Era vorba despre „ventrilog”. A privit în jur şi a izbucnit în râs. În acest fel îi venise Milarepa în ajutor”.
4. Isamu Noguchi: „Brâncuşi era interesat de culturile asiatice de exemplu, de Milarepa şi Zovastrism”.
5. Michael Seuphor (1901), scriitor, artist plastic: „El nu vorbea despre sculpturile sale; vorbea despre alte lucruri, de exemplu, despre Milarepa”.
Casa memorială Brâncuşi
Importante informaţii, insuficiente însă pentru a înţelege măsura în care Milarepa – ca om şi operă – şi-a făcut loc în fiinţa ermetică a lui Brâncuşi. Doar o analiză comparativă a vieţii şi operei milerapiene şi a aforismelor Demiurgului (acest lucru presupunând o temeinică cunoaştere a primului), ar putea să facă lumină în acest „colţ secret” din viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi. Se ştie că Milarepa (1040 – 1123) era maestru tantric şi întemeietor al şcolii Kagyii a buddhismului tibetan. Era vrăjitor, eremit, mistic, poet, al doilea Dalai Lama din istoria legendară a Tibetului. După o tinereţe marcată de orori regretabile, după grele exerciţii de penitenţă, Milarepa găseşte drumul iluminării, atingând cea mai înaltă stare a eliberării – Nirvana. Primele informaţii în cultura occidentală despre existenţa şi opera acestui uriaş yoghin şi poet al secolului XI e.n. au apărut între anii 1908 – 1925, datorită fecundului cunoscător în domeniu, Jaques Bacot, abia în anul 1925 – fiind publicată lucrarea „Poetul tibetan Milarepa” (ediţia Bossard).
Statuie Milarepa
Personal, cred că abia din anul 1925 Constantin Brâncuşi a luat act despre viaţa şi opera milarepiană, iar aventura mistică şi cele o sută de mii de poeme ale acestuia, intrate, abrupt, în patrimoniul culturii universale, au exercitat o influenţă extraordinară asupra lui. Căci zicea eremitul tibetan: „Pentru mine, Milarepa, întregul univers a fost transformat în aur. Nevoie nu am să strâng aur în pachete şi săculeţe”. Dar iată şi o zicere a Demiurgului din „ermitajul” său parizian: „Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale”. Iar Milarepa, cu aproape 900 ani înainte de Brâncuşi, esenţializându-şi concepţia privind viaţa, sfătuia: „Înfrânge-ţi dorinţa de distracţie, struneşte-ţi avântul gândurilor. Nu te rătăci căutând mărunţişuri. Oţeleşte-ţi răbdarea”. Dar ce învăţătură similară întâlnim la zăcământul aforistic al hobiţeanului? Iată: „Nu poţi ajunge la lucrurile adevărate decât renunţând la Eu”. Sau, Milarepa: „Sunt conştient că voi muri, dar inconştient de ora morţii. De aceea, ca să cuceresc perfecta Stare de Buddha, nu am timp de pierdut în discuţii nefolositoare”. Iată însă şi o consecinţă ideatică perfectă între cei doi: „Cine nu iese din Eu, nu atinge absolutul şi nu descifrează viaţa” (Brâncuşi); „Ocupându-te de lucruri lumeşti nu gândeşti la apropierea morţii căci, brusc, ea apare ca un trăsnet ce bântuie în jurul tău, urlând”, sau: „Creaţiile spirituale sunt mai multe decât firicelele de praf care dansează în razele soarelui” (Milarepa).
Dar, din nou, Brâncuşi într-o cuceritoare meditaţie de adevărat eremit: „În mine locuieşte un monstru care ia toate formele şi este insesizabil”.
Prin urmare, Milarepa – Brâncuşi, un fascinant capitol din viaţa „secretă” a Demiurgului, îşi aşteaptă pe deplin hermeneutica lămurire cu toate că, indirect, reputaţii brâncuşiologi Constantin Zărnescu, prin „Aforismele şi textele lui Brâncuşi” şi Sorana Georgescu-Gorjan, prin „Aşa grăit-a ...”, au lăsat să se vadă şi o parte din zestrea milarepiană din trăirea şi gândirea genialului sculptor Constantin Brâncuşi.

Dumitru Dănău
Imagini Tibet: Common Wikipedia 
Foto România: Duck D. Duck - Facebook