Un Sultan dintre aceia
ce domnesc peste vr'o limbă
Ce, cu-a turmelor
păşune, a ei patrie ş'o schimbă,
La pământ dormea
ţinându-şi căpătâiu mâna cea dreaptă;
Dară ochiu 'nchis afară,
înlăuntru se deşteaptă.
5 Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s'apropie de dânsul
preschimbată în fecioară,
înflorea cărarea ca de
pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de
umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înflorează de
atâta frumuseţe,
10 Apele 'ncreţesc în
tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade
fină ca o bură,
Scânteind plutea prin
aer şi pe toate din natură,
Şi prin mândra fermecare
sună-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă
curcubeele de noapte...
15
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o
întinde,
Părul ei cel negru 'n
valuri de mătasă se desprinde:
— „Las' să leg a mea
viaţă de a ta. In braţu-mi vino,
„Şi durerea mea cea
dulce cu durerea ta alin'o...
„Scris în cartea vieţii
este şi de veacuri şi de stele,
20
„Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii
mele".
Şi cum o privea
sultanul, ea se 'ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte
un copac cum că răsare,
Care creşte într'o clipă
ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste
lume, peste mare se lăţeşte;
25
Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul
într'o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a
lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul,
Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris,
Nilul, Dunărea bătrână —
30 Umbra arborelui falnic
peste toate e stăpână.
Astfel Asia, Europa,
Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre
legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâe
legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi
cetăţi lângă limanuri,
35
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi
popor lângă popor,—
Ca prin neguri alburie
se strevăd şi se prefac
In întinsă 'mpărăţie sub
o umbră de copac.
Vulturii porniţi la
ceruri, pân' la ramuri nu ajung;
40 Dar un vânt de biruinţă
se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri,
rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de Allah!
Allah! se aud pe sus prin nori,
Sgomotul creştea ca
marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie
s'alungau după olaltă;
45 Insă frunzele-ascuţite se îndoae după vânt
Şi deasupra Romei nouă
se înclină la pământ.
Se cutremură Sultanul...
se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna ce pluteşte
peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la
casa Şeihului Edebali;
50 După gratii de fereastră
o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă
ca o creangă de alun;
E a Şeihului copilă, e
frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul
că-i trimis dela profet,
Că pe-o clipă se
'nălţase chiar în raiu la Mohamet,
55 Că din dragostea-i
lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini
numai cerul le cunoaşte.
Visul său se 'nfiripează
şi se 'ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot
mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde
se înalţă an cu an,
60 Neam cu neam urmându-i
sborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară
drum de glorie-i deschid...
Pân' în Dunăre ajunge
furtunosul Baiazid...
La un semn, un ţărm de
altul, legând vas de vas, se leagă,
Şi în sunet de fanfare
trece oastea lui întreagă;
65 Ieniceri, copii de
suflet ai lui Allah şi Spahii
Vin de 'ntunecă pământul
la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în
roiuri, întind corturile mari...
Numa 'n zarea depărtată
sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace
c'o năframă 'n vârf de băţ.
70 Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
— „Ce vrei tu?"
— „Noi? Bună pace! Şi de
n'o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să
vază pe măritul împărat".
La un semn deschisă-i
calea şi s'apropie de cort
Un bătrân atât de simplu
după vorbă, după port.
75 — „Tu eşti Mircea?"
— „Da 'mpăratel"
— „Am venit să mi te
'nchini,
Să nu schimb a ta
coroană într'o ramură de spini".
— „Orice gând ai,
împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace,
eu îţi zic: Bine-ai veniţi
Despre partea închinării
însă, Doamne, să ne ierţi;
8o Dar acu vei vrea cu
oaste şi războiu ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci
întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi
nouă de mila Măriei-Tale...
De-o fi una, de-o fi
alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce
toate, de e pace, de-i războiu".
85 — „Cum? Când lumea mi-e
deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să
se 'mpedice de-un ciot?
O, tu nici visezi,
bătrâne, câţi în cale mi s'au pusl
Toată floarea cea
vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra
crucii, împăraţi şi regi s'adună
90 Să dea piept cu uraganul
ridicat de Semilună.
S'a 'mbrăcat în zale
lucii cavalerii dela Malta,
Papa cu-a lui trei
coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au
contra fulgerului care
In turbarea-i furtunoasă
a cuprins pământ şi mare.
95 N'au avut decât cu
ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi apusul îşi împinse
toate neamurile 'ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă
se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite,
ori stârnite din pustiuri,
Sguduind din pace-adâncă
ale lumii începuturi,
100 Înnegrind tot orizonul
cu-a lor zeci de mii de scuturi;
Se mişcau îngrozitoare
ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată
marea de-ale lor corăbii 1...
La Nicopole văzut-ai
câte tabere s'au strâns
Ca să stee înainte-mi ca
şi zidul neînvins.
105 Când văzui a lor mulţime
câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne 'mpăcată
mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat că peste dânşii
să trec falnic, fără păs,
Din pristolul dela Roma
să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie
tu te aperi c'un toiag ?
110 Şi, purtat de biruinţă,
să mă 'mpiedec de-un moşneag?"
— „De-un moşneag, da,
împărate, căci moşneagul ce priveşti,
Nu e om de rând, el este
Domnul Ţării-Româneşti.
Eu nu ţi—aş dori
vr'odată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să 'nece
spumegând a tale oşti.
115 După vremuri mulţi veniră, începând cu acel
oaspe
Ce din vechi se
pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe-,
Mulţi durară, după
vremuri, peste Dunăre vr'un pod,
De-au trecut cu spaima
lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea
nu putea să—i mai încapă,
120 Au venit şi 'n ţara
noastră de-au cerut pământ şi apă.
Şi nu voiu ca să mă
laud, nici că voiu să te 'nspăimânt,
Cum veniră, se făcură
toţi o apă ş'un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi
răsturnat-ai val-vârtej
Oştile leite 'n zale de
'mpăraţi şi de viteji?
125 Tu te lauzi că Apusul
înainte ţi s'a pus?...
Ce-i mâna pe ei în
luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să—i smulgă
de pe fruntea ta de fer,
A credinţii biruinţă
căta orice cavaler.
Eu? îmi apăr sărăcia şi
nevoile şi neamul...
130 Şi de-aceea tot ce mişcă
'n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie,
iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate
făr' a prinde chiar de veste.
N'avem oşti, dară
iubirea de moşie e un zid
Care nu se 'nfiorează
de-a ta faimă, Baiazid!"
135 Şi abia plecă
bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai sbucium!
Codrul clocoti de sgomot
şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea
verde mii de capete pletoasă,
Mii de coifuri lucitoare
ies din umbra 'ntunecoasă.
Călăreţii umplu câmpul
şi roiesc după un semn
140 Şi în caii lor sălbatici
bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă
faţa negrului pământ,
Lănci scântee lungi în
soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi
ca ropotul de grindeni,
Orizonu 'ntunecându-l,
vin săgeţi de pretutindeni,
145 Vâjâind ca vijelia şi ca
plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot
şi de strigăt de bătaie.
In zadar striga
'mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde
tot mai mare şi mai mare;
In zadar flamura verde o
ridică înspre oaste,
150 Căci cuprinsă-i de peire
şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite
şiruri lungi de bătălie,
Cad Arabii ca şi pâlcuri
risipite pe câmpie;
In genunchi cădeau
pedestrii, colo caii se răstoarnă,
Cad săgeţile în valuri
care şuieră, se toarnă,
155 Şi lovind în faţă 'n
spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare
că se nărue tot cerul...
Mircea însuşi mână 'n
luptă vijelia 'ngrozitoare,
Care vine, vine, vine,
calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării
ca un zid înalt de suliţi,
160 Printre cetele păgâne
trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se 'mprăştie a
duşmanilor şiraguri,
Şi, gonind biruitoare,
tot veneau a ţării steaguri
Ca potop ce prăpădeşte,
ca o mare turburată...
Peste-un ceas
păgânătatea e ca pleava vânturată.
165 Acea grindin' oţelită
înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se
'ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se aşează,
iată soarele apune,
Voind creştetele 'nalte
ale ţării să 'ncunune,
Cu un nimb de biruinţă:
fulger lung încremenit
170 Mărgineşte munţii negri
în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din
veacuri stele una câte.una
Şi din neguri, dintre
codri, tremurând s'arată luna:
Doamna mărilor ş'a
nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i unul
dintre fiii falnicului Domn
175 Stă zâmbind de-o
amintire, pe genunchi scriind o carte,
S'o trimiţă dragii sale dela Argeş mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, cătră Tine,
Nu din gură, ci din carte,
180 Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru 'n valea Ta:
Codrul cu poenele,
185 Ochii cu sprâncenele ;
Că şi eu trimite-voiu
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
190 Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Christos,
Te sărut, Doamnă, frumos".
………………………………
……………………………..
……………………………...
195 De-aşa vremi se
'nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-1
umplură saltimbancii şi Irozii...
In isvoadele bătrâne pe
eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori
cu sunete de flaut
Poţi să 'ntâmpini
patrioţii ce-au venit de-atunci încolo ?
200 Înaintea acestora tu
ascunde-te, Apollo !
O eroii care 'n trecutul
de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă
de vă scot din letopiseţi
Şi cu voi drapându-şi
nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur
în noroiul greu al prozii.
205 Rămâneţi în umbră
sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară,
dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada
aţi întins moşia voastră
Dela munte pân' la mare
şi la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni—i
mare? N'o să-mi dea ce o să cer?
210 N'o să aflu între-ai
noştri vre-un falnic juvaer ?
Au la Sybaris nu suntem
lângă capiştea spoelii,
Nu se nasc glorii pe
stradă şi la uşa cafenelii?
N'avem oameni ce se
luptă cu retoricele suliţi
In aplauzele grele a
canaliei de uliţi,
215 Panglicari în ale ţării
care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume
din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute nu
vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e
curată ca cristalul ?
Nici visezi că
înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
220 Ce îşi râde de-aste
vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea
fără suflet, fără cuget,
Cu privirea 'mpăroşată
şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom,
un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune
veninoasele-i nimicuri;
225 Toţi pe buze-având
virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii
dela creştet până 'n talpă.
Şi deasupra tuturora,
oastea să şi-o recunoască,
îşi aruncă pocitura
bulbucaţii ochi de broască...
Dintr'aceştia ţara
noastră îşi alege astăzii solii !
230 Oameni vrednici ca să
şează în zidirea sfintei Golii,
In cămăşi cu mâneci
lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun
biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii,
ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în
mişcări şi în cuvinte,
235 Cu evlavie de vulpe ca
în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic
schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul Ţării
se adun' să se admire,
Bulgăroi cu ceafa
groasă, grecotei cu nas subţire.
Toate mutrele acestea,
sunt pretinse de Roman,
240 Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta 'nveninată,
astă plebe, ăst gunoiu,
Să ajung' a fi stăpână
şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce 'n ţările vecine
e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu
pata putrejunii de natură,
245 Tot ce e perfid şi
lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea
şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi
flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă
sunt stăpânii astei naţii !
Voi sunteţi urmaşii
Romei? Nişte răi şi nişte famenil
250 I-e ruşine omenirii să
vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă 'n lume
şi aceste creaturi
Nici ruşine n'au să iee
în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru
spre-a o face de ocară,
Indrăsnesc ca să
rostească pân' şi numele tău... ţară!
255 La paris, în lupanare de
cinisme şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi
'n orgiile-i obscene,
Acolo v'aţi pus averea,
tinereţele la stos...
Ce a scos din voi
Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept
minte o sticluţă de pomadă,
260 Cu monoclu 'n ochiu,
drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme,
dar cu creeri de copil,
Drept ştiinţ' având în
minte vreun vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea
toată vr'un papuc de curtezană..,
O, le-admir, progenitură
de origine romană !
265 Şi acum priviţi cu
spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi, cum de
minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi
aceia, care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează
şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza
lustruită nu ne poate înşela,
270 Astăzi alţii sunt de
vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v'aţi arătat arama,
sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul
nostru de ruşine şi ocară,
Prea v'aţi bătut joc de
limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s'arate-odată, ce sunteţi: nişte mişei!
275 Da, câştigul fără muncă,
iată singura pornire ;
Virtutea? e-o nerozie;
Geniul? o nefericire !
Dar lăsaţi măcar
strămoşii ca să doarmă 'n colb de cronici;
Din trecutul de mărire
v'ar privi cel mult ironici
Cum nu vii tu,
Ţepeş-Doamne, ca punând mâna pe ei,
280 Să-i împărţi în două
cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large
cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie
şi la casa de nebuni !
Sursa:
MIHAIL EMINESCU - POEZII - EDIŢIE BIBLIOFILĂ
ÎNGRIJITĂ DE M. TONEGHIN
ILUSTRATĂ DE A. BORDENACHE
EDITURA CARTEA ROMANEASCĂ BUCUREŞTI,
ACEST VOLUM S'A TIPĂRIT IN ATELIERELE DE ARTĂ GRAFICĂ „CARTEA ROMÂNEASCĂ" IN ANUL 1944 CA EDIŢIE FESTIVĂ CU PRILEJUL ANIVERSĂRII A 25 DE ANI DELA ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII-TEXTUL PRIN PROCEDEUL OFFSET IAR PLANŞELE HORS-TEXTE IN FOTOGRAVURĂ
