Florian Văideianu - Memoria ca o Bunăvestire a unui octogenar

Ing. Aurel T. Stelea Popescu

În orașul Târgu-Jiu, de peste 70 de ani, trăiește domnul inginer, acum pensionar, Aurel Popescu. La venerabila sa vârstă de 82 de ani, uimește cu o memorie ieșită din comun. Bun cunoscător al istoriei literaturii române, excelent recitator al celor mai frumoase poezii scrise de marii noștri clasici, domnul inginer a avut amabilitatea de a răspunde pozitiv invitației noastre, pentru realizarea unui interviu.

F.V.: Domnule inginer Aurel Popescu, relatați-ne câteva date din biografia dumneavoastră.

A.P.: M-am născut în anul 1934, 25 martie (Bunavestire), în localitatea Pojogeni, jud. Gorj, în familia Tudor și Fima Popescu. Tatăl era agricultor, având doar două clase primare, mama casnică, neștiutoare de carte.

F.V.: Ce vă amintiți despre anii de început: școala primară, liceul, facultatea, citadele de cultură determinante în pregătirea dumneavoastră intelectuală?

A.P.: În anul 1940 (la vârsta de șase ani), am mers la școala primară din satul Comănești, școală organizată cu șapte clase primare. Pe tăblița de ardezie, cu ajutorul cărbunelui, domnul învățător Constantin Cioflea m-a învățat primele semne.

În urma rezultatelor excelente obținute la învățătură, la insistențele învățătorului, părinții se hotărăsc să continui studiile liceale la Târgu-Jiu, la renumita citadelă a învățământului „Tudor Vladimirescu”. Nici acum nu-mi pot explica cât de mari au fost greutățile părinților mei pentru continuarea studiilor (gazdă, îmbrăcăminte, cărți şi seceta din anul 1947). Menționez că era perioada imediată de după război, când domnea sărăcia peste tot.

Am absolvit liceul ca șef de promoție, spre bucuria dascălului, părinților și spre mândria satului meu natal.

Pentru rezultatele deosebite obținute după primele zece clase de liceu am fost trimis la București, la „Consfătuirea pe țară a elevilor fruntași la învățătură”, ca reprezentant al liceului.

Absolvind liceul cu medie maximă, am intrat la facultatea de electrotehnică din Craiova, fără examen de admitere. Era în toamna anului 1953, anul de început al studenției mele.

În anul 1958 am absolvit facultatea, tot ca șef de promoție, devenind inginer în specialitatea electrotehnică.

F.V.: Câte ceva din activitatea dumneavoastră de inginer:

A.P.: Am început activitatea de inginer la Uzina electrică a orașului Târgu-Jiu. În anul 1960 orașul a fost racordat la sistemul energetic național, eu devenind șeful acestei activități. Din cei 40 de ani de activitate, 31 de ani am deținut funcții de conducere. Din anul 1968 am fost promovat director al I.J.G.C.L. Gorj, funcție în care am activat 17 ani. În următorii 14 ani am fost directorul Direcției Tehnice Investiții a Consiliului Județean Gorj până la pensionare, în 1998.

F.V.: care a fost momentul când ați îndrăgit poezia?

A.P.: Dragostea de poezie a început încă din clasele primare, dezvoltându-se ulterior. Când am avut posibilitatea financiară de a cumpăra cărți, mi-am organizat o bibliotecă. De câte ori mergeam prin țară, în interes de serviciu, cumpăram cărți. Predilecție aveam pentru „Librăria Mihai Eminescu” din București. Mereu eram prezent la standul de noutăți. De fapt, pentru marele nostru poet național Mihai Eminescu am făcut o pasiune.

F.V.: De unde vine modul dumneavoastră de a recita şi nu în ultimul rând, această memorie ieșită din comun?

A.P.: Nu știu cum s-a format această pasiune, dar îmi amintesc momentul studenției, când mă plimbam cu prietenele şi le recitam versuri, îndeosebi poezii de dragoste. Memoria, într-adevăr, m-a ajutat, puteam reține cursuri întregi, care nu erau atât de simple.

F.V.: Domnule inginer Aurel Popescu, vă mulțumesc pentru amabilitate!

Interviul a fost realizat de jr. Florin Văideianu

Lucia Pătrașcu - Recenzie „Cireșe amare” de Ion C. Gociu

          CIREȘE AMARE DE ION C. GOCIU

                Editura TipoMoldova, Iași, 2014

         Volumul de proză „Cireșe amare”, semnat de Ion C. Gociu, un scriitor deja cunoscut în lumea literară gorjeană și nu numai, tipărit la Editura TipoMoldova , colecția Opera Omnia -proză scurtă contemporană, Iași, 2014, cu o prefață de prof. dr. George Mirea, intinulată „Debranșarea de la viciul… lecturii”, cuprinde în cele peste 300 de pagini titlurile a cinci nuvele: Idile, Jugul din Gura Lupoii, Coarba, Destăinuiri la ceas de seară și Cireșe amare       

        Prima nuvelă, intitulată Idile, este povestea sinuoasă a unei femei care era  „pur şi simplu revoltată de viaţa ei anostă, lipsită de bucuriile tinereţii” .Violeta Neşu, nora  Tomiţii lui Boian Neşu din Brădet, este venită la ţară, în casa soacrei sale, pentru a îngriji de gospodărie, cât timp  femeia era internată la spital. Persoană trăită la oraş, cu tabieturi „de doamnă abia trecută de 25 de ani”, căsătorită cu un bărbat mai mare cu câţiva ani, mereu plecat cu serviciul, este nevoită să se acomodeze pentru câtva timp cu treburile gospodăreşti într-o ogradă plină cu o „tâlvură” de păsări şi chiar să ducă vitele la păscut în Ogaşul popii, pe Valea cu Urzicile.

.       Acolo îl întâlneşte pe Bebe Popescu, student medicinist în anul IV, cu care are o scurtă poveste de iubire. Când se întoarce acasă, plină de remuşcări, constată trecerea unei alte femei prin patul conjugal şi atunci hotărăşte în sinea sa că ea trebuie să se realizeze, să  urmeze o facultate, să meargă la serviciu, indiferent de compromisurile pe care va trebui să le facă. La examene îl cunoaşte pa Ionel Pop, cu care va a vea cea mai frumoasă poveste de iubire, un om alături de care se simte încurajată  şi ocrotită. În al patrulea an de iubire şi întâlniri scurte, distanţa şi problemele familiale ale lui Ionel, duc la răcirea relaţiei. Totuşi Violeta îl aşteaptă să-i fie alături la examenul de licenţă, aşa cum i-a promis. El nu vine, ei i se face rău în sală şi „are un atac miocardic, petrecut în timpul susţinerii examenului de licenţă”. Moare, fără să fi aflat că, „în urma unui stupid accident de circulaţie” , nici Ionel nu mai trăieşte. Ca o stupidă coincidenţă, ei sunt înmormântaţi în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră, dar în localităţi diferite.

Cea de a doua nuvelă, Jugul din Gura Lupoii, poartă cititorul pe la Lupoaia, locul unde „plecam duminica, cu vitele să le păşunăm, toată ziua”. Aceasta era ocupaţia  copiilor mai mărişori, bucuroşi că merindele aduse de acasă le permiteau să petreacă toată ziua, prinşi în felurite hârjoane şi, de ce nu, în jocuri idilice. Astfel, autorul aduce  amintiri din copilărie, asemeni veşnicului copil humuleştean, al cărui suflet tremura pentru Smărăndiţa Popii. Aici, pe acest colţ de rai, se petrece idila cu Menţa, cea cu care „la  jocurile în care ne ţineam de mână, am fost nedespărţiţi ziua întreagă, iar transpiraţia palmelor ne-a unit şi mai mult sentimentele”.

Dar tot aici, în gura văii, pe „un salcâm scorburos de vreme” atârna un jug vechi şi, alături, o tăbliţă de lemn scorojită care explica: „Trecătorule, blestemă să se aleagă praful de el şi de copiii celui ce a furat boii care trăgeau la acest jug”.

Peste ani şi ani, avea să se vădească făptaşul  furtului în persoana lui nea Păntilie al  Constandinei din Boştini, gospodar cu trei copii, oropsit de necazurile acestora şi rămas singur. Pe patul de moarte, la spovedanie, mărturiseşte preotului că el este  vinovatul. Cu abilitate literară, folosind metoda poveste în poveste, autorul ne aduce obiceiuri, credinţe, mituri, superstiţii, eresuri din lumea satului Ciuperceni şi a împrejurimilor sale. Astfel este şi povestea cu  moroiul Vâjaică şi cu obiceiul cunoscut plaiurilor  olteneşti: „l-au dezgropat şi i-au înfipt în burtă un piroi de-al mare, de se bat în căpriorii coperişului la căşi”

.

Cea de-a treia nuvelă, Coarba, prezintă cititorului  o poveste de vânătoare petrecută în aceste locuri. Folosind iar metoda poveste în poveste, scriitorul îl lasă pe Vasile Popete, un prieten din tinereţe, să spună o întâmplare neobişnuită. Povestind acela despre locul special numit Coarba, după numele unei femei care a locuit singură în această poiană  „Coarba a fost frumoasă ca o zână, iar trecută  de tinereţe era harnică şi pricepută în toate” şi a întocmit un fel de han, ca Moara cu noroc, unde se adăposteau „în caz de primejdie....unii din locuitorii satului”.

Vasile Popete, întors după ani şi ani în locurile natale, unde „Poiana de la Coarba nu mai este ca altădată!”, pleacă la vânătoare prin locurile ştiute, „pe matca Puturoasei, înspre Coarba”. Ezită să tragă „într-o hâţă de mistreţi încolonaţi perfect…era o scroafă cu şase godaci”, apoi, într-o poieniţă, găseşte „în ciopor, nişte căprioare, toate îndreptate cu capetele spre mine”. Singurul foc de armă slobozit lasă căzută una, care nu este moartă și pe care vânătorul o înjunghie cu pumnalul. „Eu eram autorul fărădelegii și eram buimac”. Această întâmplare îi aduce alte remușcări și îl determină pe Vasile Popete să-și vândă prețioasa sa armă tânărului său coleg Nicu. Peste un timp acesta este găsit mort, împușcat în burtă și „cu arma găsită lângă el, în partea stângă”. Un sfârșit dramatic, pentru care autorul lansează o întrebare: „Cine oare decide și rostuiește cursul evenimentelor atât de nefericite!:”

Cea de a patra nuvelă Destăinuiri la ceas de seară, prilejuiește prozatorului o analiză minuțioasă a metamorfozei oricărei femei. Relația dintre Panti și Pușa, doi oameni trecuți de o anumită vârstă, care se află într-o relativă singurătate, soții fiecăruia plecați în străinătate, la nepoți, începe aproape instantaneu. Pentru Panti această legătură amoroasă, târzie și oarecum scurtă, îi întărește convingerea că femeia poate avea până la șaisprezece ani puritatea unei flori sfioase de Viorea, spre douăzeci de ani ademenirile unei Zambile, ce își dezvăluie parfumul delicat și promițător, fără a-și deschide petalele, după treizeci de ani este un adevărat Crin Imperial, în plinătatea puterilor cuceritoare, cu parfum amețitor și petale gata-gata să se deschidă în fața unui cuceritor care o merită, după patruzeci de ani. Trandafirul  darnic și parfumat, devine stăpânul inimilor, iar după cincizeci de ani, femeia capătă frumusețea și înțelepciunea unei Crizanteme, care știe că depinde numai de ea să trăiască armonios, cât mai armonios, împreună cu iarna care vine.

Pentru Pușa, stadiul de Viorea se scurge între descoperirea propriei înfloriri și statutul de „fiică de exploatatori”, stare  care-i creează neplăceri la școală. Trecând de această perioadă îl cunoaște pe Adrian, inginer petrolist, viitorul soț și stare de Zambilă, căsătorită deja, îi oferă o nouă viață. Apoi cucerită de Sandy, „șeful unei echipe de control… bărbat frumos, matur și serios”, Crinul Imperial acceptă o aventură extraconjugală, fără urmări majore. În continuare se desfășoară viața de floare Trandafir când Pușa descoperă o infidelitatea a soțului petrecută în căminul conjugal, însă nu poate înțepa fiindcă acesta conchide: „Să fii rezonabilă, să iei lucrurile așa cum sunt și să știi că și tu la vârsta ei, ai făcut la fel. …Mulțumesc, doamnă, pentru înțelegere și să trăiești sănătoasă, iubitoare și tot așa de frumoasă”…Acum, relația cu Panti este un început în viața florii Crizantemă: Bondarule cu crisalide argintii, nu uita că ești singurul care te-ai înfruptat din nectarul meu de Floare Crizantemă!”

 Cea de-a cincea nuvelă Cireșe amare, are o temă mai tristă. Ionel, copilul Mariei şi a lui Costică Bobocel, ajuns elev de liceu, părăseşte satul şi locuieşte cu tatăl său, acum muncitor la fabrică, într-o cămăruţă cu chirie. Alături erau şi alţi chiriaşi, printre care şi Florica, muncitoare şi ea. Ionel încearcă să se obişnuiască cu rigorile noii vieţi. În ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena merge împreună cu Victor, noul său prieten, la scaldă. În hârjoana lor, cocoţaţi apoi într-un copac, cei doi îi văd în zăvoi pe Costică Bobocel şi vecina Florica, prinşi într-o scenă  amoroasă. Băiatul este bulversat de această descoperirie, iar Costică, tatăl întors acasă, plin de remuşcări, a încercat să-şi împace feciorul cu cireşe dulci de mai, fructe pe care băiatul le refuză, lăsându-le neatinse. Şi  „Cireşele aduse în pungă, în dar pentru copilul său, într-o zi de mare  sărbătoare, din soiul de cireşe pietroase şi dulci, se făcuseră amare.”

Întregul volum de proză „Cireşe amare”, semnat de  domnul colonel (r) Ion C. Gociu, este o poveste  fabuloasă în care obiceiurile strămoşeşti, superstiţiile, blestemele se împletesc frumos cu descrierile  spaţiului, ale timpului şi ale anotimpului. Încât, ca şi  cititor, te întrebi dacă au fost necesare toate acestea pentru a învălui tema erotismului ce predomină aceste nuvele. Sau, dimpotrivă, înţelesurile şi subînţelesurile erotice au fost create special de acest autor talentat, pentru a avea posibilitatea să plimbe imaginaţia cititorului prin locurile de basm ale ţinuturilor natale. Oricare ar fi fost intenţia scriitorului, strategia folosită de domnul Ion C. Gociu a condus la o victorie: o carte frumoasă, bine scrisă şi captivantă,  pentru care scriitorul merită felicitări!

          

 Lucia Pătrașcu, Brăila, ianuarie 2016

Irina Bărbulescu la Sămănătorul

 

Întâlnirea tinerilor cititori cu scriitorii gorjeni

             „În seara zilei de joi 14 ianuarie 2016, înainte de Ziua Culturii Naţionale, dar subscrisă acesteia, la Biblioteca Judeţeană ”Christian Tell” Gorj, s-a petrecut un fapt inedit, care, cu siguranță va rămâne încrustat în memoria celor prezenți atunci la Sala de Lectură a instituției. „Întâlnirea tinerilor cititori cu scriitorii gorjeni” – așa cum a fost concepută de remarcabila profesoară Elena Roată, a prins contur și înfăptuire cu sprijinul managerului Bibliotecii, Olimpia Bratu și președintelui Cenaclului Columna, Marius Iorga.

             Elevi ai claselor a XI-a și a X-a de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” înfățișatu-s-au înarmați cu lecturile și, mai ales, cu punctele de vedere, obiective, bine structurate în prezentări, față în față cu autorii textelor împricinate, așadar – Iulia Popescu, Alin Negrea, Adina Lilă, Nicoleta Roșoiu, Eliza Alionescu, Irina Bărbulescu, Cristina Pănescu, Iulia Stroe, Ionela Marinescu, Mihai Merișescu, Eduard Mititică, Roxana Călin, Carina Oprea, Mihaela Guran, Annemarie Mocioi, Adelina Sichitiu, Andreea Croicu, Simona Santu și Mihaela Mogoș versus tot atâția scriitori.

Grupul elevilor participanți

            Și au fost nouăsprezece. Pionieri ai unei acțiuni inedite. Frumoși și sinceri, interesați și interesanți. Nouăsprezece temerari pe care i-am ascultat cu sufletul la gură – fiindcă niciodată nu ni se mai oferise o asemenea șansă: să fim față în față cu niște critici (chiar lipsiți de experiență!) de la care nu știam la ce să ne așteptăm. Perechile au fost astfel: Popescu Iulia – Doru V. Fometescu, Alin Negrea – Ion Popescu-Brădiceni, Lilă Adina – Spiridon Popescu și Mariana Cornoiu, Roșoiu Nicoleta – Eli Gîlcescu, Alionescu Eliza – Nina Voiculescu, Bărbulescu Irina – Ion Gociu, Pănescu Cristina – Vasile Ponea, Stroe Iulia – Viorel Gârbaciu, Marinescu Ionela – Gelu Birău, Merișescu Mihai – Lazăr Popescu, Mititică Eduard – Marius Iorga, Călin Roxana – Mihai Amaradia, Guran Mihaela – Ion Trancău, Ane Marie Mocioi – Ion Mocioi, Sichitiu Adelina – George Drăghescu, Croicu Andreea – Zoia Elena Deju, Simona Santu – Viorel Surdoiu, Mogos Mihaela – Cristian George Brebenel.

            Emoțiile s-au simțit de la început de ambele părți și-am încercat să le diminuăm trecând peste orice formă de politețe, fără prezentări și fără cuvântări premergătoare. Am intrat direct în program, așa cum s-au organizat elevii. Le-am dat mână liberă, urmărindu-i, studiind, în paralel, emoția cu care vorbea fiecare și emoția cu care îl privea autorul despre care se cuvânta. Spre final, când au terminat toți nouăsprezece, a venit rândul autorilor să se prezinte. Iar părerile au fost unanime: după-amiaza era salvată, fiindcă fusese un succes.

          Elevii găsiseră calea optimă pentru a se apropia de fiecare.”

Eleva Irina Bărbulescu

     NOTE DE CITITOR

Bună ziua!

Mă numesc Bărbulescu Irina și sunt elevă la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” în clasa XI-a H. Faptul că mă aflu aici în fața dumneavoastră, oameni de cultură ai județului Gorj, îmi face o deosebită plăcere să mă bucur, că noi, generația tânără avem ocazia să fim alături de Domniile Voastre.

Pusă în situația alegerii  unui autor a cărui operă să o pot promova și în rândul adolescenților, pentru mine a fost o circumstanță  destul de ușoară, după ce am citit lista cu scriitorii Cenaclului Columna, prezentată de către profesorul nostru de Limba română, doamna Elena Roată.

Pentru că îl cunosc de când eram la o vârstă fragedă,  l-am ales pe domnul colonel (r) Ion C. Gociu, despre care știam de la tatăl și bunicii mei unde am găsit volumele operei dânsului și le-am citit  în vacanțe. Dintre creațiile dumnealui: „Din Văianu la Toronto”, „Cireșe amare”, „Maia”  volumele I și II, „La vârsta senectuții” și co-autor împreună cu doamna Nelly Gociu  la romanul „Copilul nedorit”, am ales opera care se pliază mai bine pe sufletul meu. Fiindcă sunt o persoană pasionată de psihologia vieții, de modul în care omul își desfășoară întreg parcusul ființei sale, am ales prima carte lansată în anul 2010 „Din Văianu la Toronto”, un Bildungsroman (roman al vieții) sau cum noi adolescenții îl numim, un Jurnal.

Domnul Ion C. Gociu, născut la 10 mai 1934, în comuna Ciuperceni, județul Gorj, a ales să-și publice primul său roman semnat cu pseudonume: „Mugurel Pădureanu-Coarba”, un lucru destul de abstract pentru mine la început. Citind volumul, am aflat că prin locul unde s-a născut și a copilărit s-a considerat un mugurel al pădurii, iar Coarba este un loc dominant cu o poiană într-un codru secular. De asemenea, titlul a fost ales în urma unor întâmplări, domnul Gociu petrecând destul de mult timp în Canada, la fiica și ginerele dumnealui. Acolo, departe de Țară și soție, dispunând de mult timp fără alte griji, a început să scrie într-un Jurnal personal, gânduri, amintiri din copilărie și adolescență, întâmplări ce aveau să devină mai târziu, rânduri ce îi împânzesc cărțile.

În bildungsromanul „Din Văianu la Toronto”, autorul a reliefat în mod original satul gorjenesc, cu tradiții și obiceiuri, cu graiul specific și cu dor nemărginit asupra locurilor natale. Năzbâtiile petrecute la vârsta copilăriei, „Întâmplări pe drumul lung al târgului”, „Radioul învățătorului”, datinile care încă îi mai dăinuie prin minte și în suflet precum: Ignatul (sacrificarea porcului de Crăciun), „Pițărei” (colindeții), întâmplări din viața satului, „Casa în care m-am născut”, „Vârtejul”, „Mătușa Gheorghița”, „Am cum să n-am” sau „Dare-ai în punga lui popa Radu”.

Cu un talent deosebit este descris modul în care se săvârșea comerțul prin modul „Troc” (marfă contra marfă).

 În „Drumul lânii”, prin descrieri superbe ne amintește de relațiile dintre românii din Regat și de cei de dincolo de munți, pe vremea când încă nu se realizase Marea Unire. Chiva, regățeancă, fată săracă, dar frumoasă plecată  după lână cu sarsanaua plină de ulcele, tutun, arnici etc., ajunge la Cornereva, locul de destinație, să fie cerută în căsătorie de un gugulan bogat, cu multe stâne de oi, care o pețește mergând la părinți.

Plecată de acasă, în grupul de olteni încălțată în opinci, se înapoiază  adusă de gugulan călare pe un cal, în picioare purtând ghete oferite de acesta.

  De atunci,  „Odată pe an, pe un cal frumos, cu desage grele și bine cumpănite, Tanti Chiva trecea munții pe același  „Drum al lânii”, să-și vadă părinții și frații, cu copiii și nepoții lor. Așa am cunoscut-o și am asemuit-o cu Vitoria Lipan, eroina romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu”. (pag. 93)

Nelipsitele idealuri ale tinereții precum și bucuria împlinirii acestora, emoțiile simțite în timpul dragostei adolescentine, a primului sărut și nu numai, „Galbenă gutuie”, dar și greutățile întâmpinate de-a lungul vieții, au format omul de azi. Vezi „În căutarea destinului” (pag.121)  din care, încă de la început reții din moto:„Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri”(J.F.Kennedy).

  Ajuns elev în școala militară,  Ion Gociu a suportat cu stoicism toate privațiunile  și servituțiile învățământului militar, gândind că drumul pe care l-a început îl duce spre realizarea idealurilor sale.

Din punctul meu de vedere, omul de azi (autorul) a realizat faptul că în ciuda apăsărilor sufletești ce bântuie viața oricărei persoane, viața merită cu adevărat trăită.

Aceasta este cea mai mare învățătură pe care noi, cititorii de pretutindeni, o putem concluziona la citirea acestei cărți, că nu trebuie să ne dăm în lături de la această luptă permanentă cu viața și trebuie să facem tot ce ne stă în putință să nu ni-o irosim.

Indic această operă, nu pentru că sunt aici să fac asta, o propun din suflet.

O recomand atât adolescenților care, cu siguranță  au ce învăța   din această scriere, o propun și persoanelor mai pretențioase din punct de vedere al literaturii, pentru că merită cu adevărat, dar nu în ultimul rând, o indic și oamenilor ce se încumetă să dea piept cu adevăratele greutăți și sentimente pe care un om ajuns la o vârstă octogenară le-a trăit cu atâta patos.

Vă mulțumesc!

Irina Barbulescu, 14 ianuarie, 2015.

Nicu N. Tomoniu - Sărbătoarea Sf. Mc. Trifon în satul Vânăta

Slujba religioasă a părintelui Bivolaru Sărbătoarea „Trifului” din satul - Vânăta

- O inițiativă demnă de laudă -

Un articol de Nicu N. Tomoniu
Precizare. Satul Ciocârlii aparține de parohia Vânăta -Tismana, ambele sate Ciocârlii și Vânăta, făcând parte din vechiul sat Groșani. Slujba religioasă a avut loc practic pe o uliță din Vânăta, nu din Ciocârlii. Facem cuvenita precizare și modificările din titlu necesare...  

 Glasul străbunilor și al pământului. Un pic de istorie a Groșanilor.

Nu trebuie să ne mirăm de receptivitatea și solidaritatea sătenilor în jurul unei sărbători a anului agricol și nici de alegerea închinării acestei vechi sărbători Sfântului Mucenic Trifon. A fost de-ajuns o scânteie și oamenilor li s-a trezit în subconștientul ancestral, ciclul dumnezeiesc al anotimpurilor, așa cum viața, ne e condusă de ciclul lunar biologic al nașterii iar ziua, de bioritmul de 24 de ore al fiecărui om. Moșia Groșanilor se întindea spre capătul estic al depresiunii Tismeana (denumirea antecreștină) alături de moșia ligăcească a lui Ligăcea de lângă Secșori (azi Sarșori) și de moșia rușească a lui Rușea pe partea cealaltă a râului Tismenii, așa cum este scris în hrisovul lui Dan I Vodă din 3 oct. 1385. Dan I Vodă cade însă în luptă cu țarul Șișman al bulgarilor iar la domnie îl urmează Mircea cel Bătrân. Care peste doi ani, la 1387, dă mânăstirii „jumătatea satului Groșani” ascultând de sfatul „popii Kir Nicodim” ce fusese găzduit în această parte a Groșanilor și s-a simțit dator să scutească satul de dări către domnitor, satul urmând să țină de mănăstire pentru pază și alte lucruri obștești.

Clic imagine pentru format mare

Moșiei Groșanilor i se trage numele de la gorunii groși – groșanii din capul viilor și din poieni -  ce se întindeau în vechime pentru umbra oilor, de aici din Vânăta, spre lunca Tismenii până la gorunul cel mare din Dașova iar spre est, având hotarele spre Coada Lacului, Homorâciu și până în Cături, apoi spre Vișa.

Partea din Groșani de la est de râul Sohodol, se afla pe vechiul drum amenajat de romani de la castrul roman de la Ciuperceni, prin Godinești până în Cetățuile de la Vălcele (Intersecția din fața bisericii din Vălcele se numește Piaz, după latinescul „piazza”, piață). Alt drum nu era acum șase secole și nici locuințe nu erau multe. Până nu s-a construit șoseaua Tg-Jiu – Baia de Aramă, apoi satul a migrat pe mai multe ulițe, spre această șosea.

Icoana Sf. Mc. Trifon, de pe troiță

Partea Groșanilor dată mânăstirii de Mircea cel Bătrân, de la moșia lui Ligăcea până la râul Sohodol avea două așezări: cea de lângă Poiana Ciocârliilor s-a numit Ciocârlii, cea din capătul de nord al Poienii Ponoave s-a numit Cot, după coturile uliței ce ducea la mănăstire, unul la locuința de azi a lui Nicuță Târban și unul la intersecția dintre ulița din Ponoave a mânăstirii și ulița lui Argint. Cotul, avea această veche denumire pentru a se ghida drumeții spre mănăstire și a nu coborî în Dașova. Pentru că nu exista un sat în spațiul actual al centrului orașului. Abia mai târziu aici s-a întemeiat Mahalaua Prundu, vechiul sat al Tismenii fiind cel care se întemeiase acum 6-7 secole la intrarea în Valea Mânăstirii, cu biserica „Buna Vestire”, construită la 1720. (Se va scrie un articol special pe această temă, care va fi inclus în Monografia orașului Tismana)

 Inițiatorii și sponsorii.

Părintele Ion Bivolaru, „Părintele Jean” cum îi spun prietenii, a acceptat cu bucurie propunerea lui Florin Văideianu de organizare mai amplă a unei vechi sărbători din Ciocârlii sub un hram al Sf. Mucenic Trifon, pe 1 februarie recent. Deși mică, așezarea de păstori - unii veniți din Mărginimea Sibiului - are o mare valoare de patrimoniu, aici poposind pentru prima[1] dată Sfântul Nicodim, în căutarea locului sfânt de la cascadele Pișători.

Satul neavând biserică, locul ales pentru slujba religioasă închinată sărbătoririi Sf. Mc. Trifon a fost

Nicuță Târban și troița ridicată

troița cea nouă, ridicată pe locul celei străvechi și pe care timpul o deteriorase. A fost ridicată de bine-credinciosul fiu al satului, Nicuță Târban pe cheltuială proprie și cu ajutorul sătenilor, la o intersecție din satul Vânăta unde o uliță dă spre Groșanii dinspre Dumbrava, adică spre Coada Lacului.

Informând enoriașii despre noua organizare a „Trifului” locuitorii au fost încântați să afle că prozatorul[2] Florian[3] Vădeianu, fiu al satului va fi sponsorul principal din perspectiva cheltuielilor de deplasare a unor personalități care să dea valoare adunării creștinești.

Joi, 28 ianuarie, am adus ca argument în Consiliul Local Tismana, susținerea materială a revistei „Sămănătorul” tocmai pe această bază. Le-am spus domnilor consilieri că revista am reprofilat-o anul trecut din revistă literară lunară, în revistă de patrimoniu istoric și cultural, tocmai datorită încărcăturii patrimoniale bogate pe care o au satele noastre. Și intenționez, l-am spus, ca anul acesta să apară în revistă și alte articole pe lângă cele despre istoria ungurenilor apărute anul trecut. Pentru că am elemente noi și motive noi, cum ar fi de pildă această organizare religioasă dar, de astă dată și cu o componentă laică.

Înainte de slujbă s-a arătat curcubeul !

Era dezbatere mare atunci în consiliul local, pe marginea veșnicei hârtii care mai trebuie cerută, în orice localitate din România, de către aparatul administrativ în cazul unei aprobări. Așa că, anunțul meu despre „Trif„ credeam că n-a avut mare impact. Spre surprinderea mea, părintele Bivolaru și-a mobilizat exemplar enoriașii, veștile privind un hram nou, cu invitați de înaltă ținută, a creat o adevărată emulație în rândul tuturor după ce vineri, împreună cu Florin Văideianu, am stabilit programul zilei Sf. Mc. Trifon, cunoscută sătenilor sub denumirea laică de Trif.  Am convenit să cerem sprijin logistic domnului lt.col. (r) Gheorghe Buşe pentru filmări, având deja împreună experiența organizării a 80 de ani de viață a altui mare prozator al Gorjului Ion C. Gociu. Colaboratorul nostru la „Sămănătorul” dr. în filozofie Ion Mocioi și-a anunțat cu drag sprijinul, deci ideea participării sporea. Spre bucuria noastră s-a alăturat echipei de organizare dl col. (r) dr. ing. Walter LOGA și studentul de origine străină Sheik Ahmed  IDREES – student la U.C.B. Tg-Jiu care a fost cooptat imediat în echipa de filmare.

Sătence participante

Anunțul programului a creat o adevărată emulație printre săteni, cadrele didactice din Ciocârlii și Vânăta și unii cunoscători ai oamenilor din sat, ne-au adus la cunoștință participarea unui alt nonagenar pe lângă nea Ion Brotea, veteranul de război Victor Mănăilă. Și iar a alergat Florin Văideianu să-l aducă pe primar de acasă la primărie să ștampileze înc-o diplomă, ca apoi s-o laminăm la aparatura Asociației „Semănătorul Tismana”.

Sătencele împreună inimoasele educatoare ale satelor Ciocârlii și Vânăta, doamnele Camelia Croitoru și Mariana Buzianu și-au gătit copiii cu haine de sărbătoare, gospodinele  satului au pregătit sâmbătă și duminică bucate alese. Luni, până la ora 12, când au venit copiii de la școală, o cale de acces a șoselei s-a umplut de mese bine încărcate.     

 Programul manifestării religioase a început la ora 12

1. Cuvânt de deschidere

- jurist Florin VĂIDEANU (fiu al satului)

2. Slujbă religioasă închinată sărbătoririi Sf. Mc. Trifon, realizată de către preotul satului – Ion BIVOLARU

O ungureancă din Mărginimea Sibiului

3.  Alocuţiuni:

- primarul oraşului Tismana: ing. Marian SLIVILESCU

- col. (r) dr. ing. Walter LOGA – preşedintele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala judeţului Gorj

- profesor Nicu N. TOMONIU – preşedintele Asociaţiei „Semănătorul” Tismana, directorul Editurii „Semănătorul”

- profesor dr. Ion Mocioi – cercetător ştiinţific, scriitor

4. Sărbătorirea nonagenarilor Ion BROTEA și Victor MĂNĂILĂ – Veteran de război.

5. Cuvânt de încheiere – jurist Florian VĂIDEANU

ECHIPA de FILMARE:

- prof. Nicu N. Tomoniu

- lt.col. (r) Gheorghe Buşe

- Sheik Ahmed  Idrees – student la U.C.B. Tg-Jiu

În prima parte a evenimentului, Slujba religioasă închinată sărbătoririi Sf. Mc. Trifon, realizată de către preotul satului – Ion BIVOLARU, a fost una dintre cele mai frumoase slujbe pe care le-a ținut în ultimul timp, având în față numeroase mese pline de bunătăți, lumânări și flori, lumea ascultând smerită vocea preotului și a cantorului său Elvira Jerca. 

Slujba lângă o masă bogată

. Secvența video nr. 1 slujba religioasă. Apăsați pe legătura (link-ul) din stânga.

În cuvântul de deschidere a părții a II-a,  dl jurist Florin VĂIDEANU, a explicat faptul că motivația sponsorizării de către dânsul a acestei sărbători religioase, pe lângă gospodinele care au adus de acasă coșuri pline de bunătăți, este că se simte și s-a simțit întotdeauna un fiu al satului Vânăta. A prezentat înalții oaspeți care au venit cu dânsul din Târgu-Jiu. Secvențele video ale cuvântărilor sunt inserate pe această pagină. Noi sperăm ca să punem și alte filmări de ziua

Gospodinele au venit cu mic cu mare

mărțișorului, pentru a recompensa strădania de acum a gospodinelor dar și strădania lor din tot timpul anului, când robotesc în gospodărie din zori și până seara târziu.

 

Primarul Marian Slivilescu

În cuvântul său, primarul Marian Slivilescu a reiterat vechea tradiție a satului în creșterea animalelor, în plantarea de pomi fructiferi în grădinăritul cu specii autohtone, de cu mult mai înaltă calitate decât produsele similare aduse din străinătate și prelucrate cu chimicale. Să reînviem în locurile noastre și în cele dinspre Dealul Sporăști prunul, mărul, părul, gutuiul și castanul de origine românească străveche, așa cum ne-au învățat călugării aduși de Sfântul Nicodim de la muntele Athos. Când era mic, spunea primarul, tatăl său i-a arătat un prun și i-a spus: „- Îl vezi ? Acesta este un prun mănăstiresc !” Să le păstrăm sămânța și să sporim plantarea de puiet pe dealurile noastre pentru a bea țuică românească, țuischi[4]  și nu whisky din Marea Britanie. Secvența video nr. 1 prima parte. Deplasați cursorul la minutul 4:44.

In timpul discursului, cuvântul primarului a fost întrerupt de trecerea unei mașini. Secvența video nr. 2. Reluarea părții a doua a discursului. 

Îndemn la cititul revistelor și cărților

Directorul revistei și editurii „Sămănătorul”, dl Nicolae N. Tomoniu a vorbit despre faptul că revista pe care o tipărește și cu sprijinul primăriei, a avut anul trecut, pe lângă temele literare, numeroase articole privind păstorii ardeleni sosiți în Țara Românească, respectiv ungurenii așezați definitiv aici în satele Ungureni, Ciocârlii și Vânăta. A adăugat în revistă imagini inedite cu ungurenii noștri, a scris despre învârtita ungurenilor în care a intrat, în iulie 1939 și M.S. Regele Mihai, luând în cap pălăria ungurenească a lui Ion Gârleanu și invitând la învârtită pe Leonica, fata  lui Gheorghe Bucur din Ungureni. Și în acest an va scrie în revistă și va insera imagini inedite despre hora de atunci din Zăvoiul Duiculeștilor.

La editura „Semănătorul Tismana”, s-au tipărit și cărțile prozatorului Florian Văideianu, în schițele și nuvelele primelor cărți tipărite la editura noastră, autorul povestind despre oamenii satului Vânăta, în cartea „Durerea aurului” se reiau unele din ele, printre care și „haiducul” Petrilică din Ungureni. Florian Văideianu a tipărit apoi „Boier printre tovarăși”, cu aspecte din viața lui Traian Burtea și a artizanilor de la Arta Casnică. Redacția „Sămănătorul” a realizat filme în Nereaz, la „Monumentul căpitanului Ion Neferescu” și a tipărit memorialul „Prin vremuri de război” unde fiul satului Ciocârlii, Ion Aurariu povestește dramaticele întâmplări din Războiul pentru Întregirea Neamului Românesc declanșat în august 1916. Secvența video nr. 2. Deplasați cursorul la minutul 4:18.  

Cu veteranul Victor Mănăilă

 

Dl col. Loga cu cartea lui Ion Aurariu

Dl col. (r) dr. ing. Walter LOGA – preşedintele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala judeţului Gorj, a mulțumit celor care l-au invitat și vorbit cu mult entuziasm despre faptul că descoperă, aici în sat, adevărata viață românească care ne aduce liniște în suflet. Aduce felicitări sătencelor care și-au îmbrăcat copiii atât de frumos îmbrăcați în costume populare, mulțumește doamnelor Mariana Buzianu și Camelia Croitoru pentru grija pe care o poartă acestor copii, pentru educația și instruirea lor școlară care se observă imediat la acești copii cuminți și frumos organizați. Vă mulțumesc că nu v-ați uitat tradițiile. Probabil vă întrebați ce caută „Cultul Eroilor” aici. Spunea dl Tomoniu că a editat o carte. Cartea este aceasta (o arată) și eu am citit-o. Este vorba despre consăteanul dvs. Ion Aurariu care la vârsta de 19 ani, a mers prin toată țara pentru a ajunge la destinație și a-și apăra țara și pământul strămoșesc. În carte, acest tânăr spunea din teatrele de operații: „Mi-e dor de-acasă !” și când spunea aceasta se referea la satul lui, la comuna lui, nu spunea în special la părinți, pentru că acolo unde noi ne-am născut, acolo ne simțim noi bine ! Gorjul a dat țării o seamă de eroi. În primul și al doilea război mondial România a plătit cu sânge 800.000 de oameni pentru ca astăzi să ne aflăm noi aici. Să nu uităm niciodată că noi suntem Români iar astăzi noi milităm pentru recâștigarea mândriei naționale. Indiferent unde mergeți să

Copiii au fost vedetele zilei

țineți capul sus că sunteți români. Pentru că indiferent unde vă veți duce, indiferent în ce țară, cât ar fi ea de dezvoltată, n-o să vedeți așa ceva (arată grupul de copii) Copiii s-au îmbrăcat cu drag în aceste costume populare și le poartă cu mândrie. Nu trebuie să uităm de așa ceva, să ne păstrăm tradițiile… discutam despre aceste diplome că sunt un lucru bine gândit: ne ducem cu coroane de flori la monumente, la moaștele eroilor dar trebuie să mulțumim acelora care au făcut ceva pentru comunitatea lor atât timp cât sunt încă în viață ! Astăzi organizăm acest eveniment, urmând ca de la anul să facem a doua etapă, a treia și așa mai departe… pentru că există potențial, pentru că sunteți aici și vă iubiți satul… văd aici și mulți tineri și nu m-așteptam pentru că satele sunt acum văduvite de tineri. Mă bucur pentru că-i văd aici și să nu uite să-și iubească satul și să aibă mândria de a fi român ! În încheiere vorbitorul a arătat revistele pe care asociația dânsului le tipărește, „Gorjul eroic”, „Jurnalul eroic” cu participarea elevilor din clasa a XII-a din Târgu Jiu și un volum la și-au dat concursul copiii de la clasa a V-a până la clasa a XII-a. Și dvs. vă revine această sarcină: să vă iubiți copiii și să-i învățați să-și iubească națiunea. Secvența video nr. 2. Deplasați cursorul la minutul 7:05.  

Prof. dr. Ion Mocioi

 Un pic de religie și istorie cu dr. Ion Mocioi

Cercetătorul Ion Mocioi, un colaborator de mare cinste al revistei „Sămănătorul”, căruia i-am publicat, în serial, cartea cu descifrarea Discului din Phaitos – Creta, ne-a ținut o extraordinară lecție de religie, de patrimoniu istoric și cultural. Adresându-se participanților dânsul a spus că, în această zi de 1 februarie care este și prima zi a anului agricol 2016, se simte mândru pentru că românii nu-și uită tradițiile, nu-și uită religia. Pentru că religia există de când este omul, de când omul a vorbit pentru prima dată, de când a gândit. De aceea, trebuie să aducem un respect deosebit tuturor celor care au trăit pe aceste meleaguri. Care au lăsat generațiilor următoare învățături pentru un trai mai bun și modele de viață. Religia ne aduce mai multe modele. Ne aduce, de fapt, în față istoria. Aici la Tismana s-a redactat prima scriere, a țării, care se păstrează, în limba slavonă. Făcută de Nicodim la 1405. Avea să moară imediat după aceea și știți mormântul pe care-l păstrăm la mânăstirea pe care a realizat-o. A scris această carte, Tetraevangheliarul românesc, început în mânăstirea Prislop și definitivat aici, iată că suntem legați în această localitate nu numai de religie dar și de cultura românească. Pe care trebuie să o respectăm și să o dezvoltăm, să o facem cunoscută pentru toți și mai ales pentru tinerii de astăzi.

O amintire cu dl Mocioi

Tot la Tismana, s-au strâns foarte multe personalități ale României de-a lungul istoriei. Și aici, n-au făcut altceva decât să preamărească acest popor, pe care mulți alții astăzi îl calcă în picioare, într-un fel sau altul. Dar poporul acesta este mândru că trăiește și este mândru și pentru religia pe care o are, religia crucii, crucea care de fapt a stat la baza unei doctrine, care începe cu Iisus Hristos. Crucea este și aici în troiță (o arată) simbolul tradiției vieții noastre pe aceste locuri. Vreau să vă spun în continuare câte ceva despre acest mucenic, care se numește Trifon și care s-a îngrijit, nu numai în a cunoaște lumea cât mai mult despre agricultură dar el s-a îngrijit ca medic de oamenii din vremea sa. El a trăit în secolul al III-lea, după Hristos, în Frigia. Frigia este o țară în Orientul Apropiat. Era… Și era formată din geții plecați din zona Macedoniei. Acolo el a propovăduit această doctrină a lui Hristos. Și pentru acest fapt, un împărat al Romei, avea să-l decapiteze către sfârșitul sec. al III-lea, pe la 295. A trăit mult acest martir al creștinismului și nu este singurul. Noi știm că pe 9 martie sărbătorim pe toți cei 40 de martiri, pe mucenicii care au popularizat religia noastră, susținerea religiei noastre ortodoxe. Avea și o putere tămăduitoare, cunoștea foarte bine care erau tradițiile în domeniul medicinii, ale civilizației de la Dunărea de Jos. Care să știți că e prima civilizație a lumii ! Și vom sublinia acest lucru. Nu întâmplător copiii voștri, ai

Altă amintire, cu copiii frumos costumați

dvs. și ai noștri câștigă în fiecare an mai toate olimpiadele din lume, la toate științele. Pentru că ei sunt urmașii unei civilizații vechi. Nu este o exagerare ! Civilizațiile își au vechimea după vechimea scrierii folosite. Începând din anul 1961, știm, și este apreciat de toate popoarele lumii că la noi aici civilizația de la Dunărea de Jos a avut cea mai veche scriere. Din mileniul 6 î.e.n. Se știe după descoperirea tăblițelor de la Tărtăria, într-un mormânt al unui sacerdot. Tărtăria fiind, peste munte, dincolo de Novaci, cum coborâm Transalpina. Acolo, într-un sat, după o ploaie în 1961, s-a rupt un deal în două și la vreo 6 m adâncime a apărut un mormânt. În acel mormânt, care a fost datat științific cam pe la 5.500 î.e.n. s-au găsit trei tăblițe de lut cu o scriere, prima în lume cunoscută. Asta dă vechimea nației noastre ! A celților în primul rând, de fapt poporul din care provenim. E bine să știm acest lucru, pentru că noi suntem puternici și trainici prin toată istoria noastră. Iar dintre meseriile pe care le-am practicat, să nu uităm pe aceea care-i zicem ciobănie. Ciobănia a susținut existența acestui popor. Iar un istoric de la Roma, zicea că geții și dacii trăiesc aninați de munți. Tocmai de aceea pentru că ei, au cunoscut și primul grâu din lume, se numește paranga. Îl cultivau cam într-o lună jumătate, pe Parâng. Noi suntem oameni vechi. S-au găsit la Mehedinți când s-au făcut săpături pentru hidrocentrala de acolo, la mari adâncimi, multe elemente care dovedesc la anul 10.000 î.e.n. că făceam agricultură și cultivam grâu înaintea altor popoare ale lumii. De ce să nu ne mândrim cu istoria noastră ? Să ne mândrim ! Inclusiv cu cei care au susținut religia. Știu că de 9 martie, în toată țara de fapt, sărbătorim pe cei 40 de mucenici. Sunt oameni care au devenit martiri în apărarea creștinătății. Cetățenii noștri le oferă în amintire colaci care sunt făcuți cu sâmbure de nucă și miere. Iată deci că respectul pentru istorie se regăsește față de acești înaintași.

Tradiție

Și acum aș vrea să vă spun niște lucruri legate direct de viața lui Trifon. Care ocrotește și acum, pe unde o fi începutul anului agricol. El ca medic, putea să dea viață tuturor bolnavilor care ajungeau la el. Un împărat de la Roma, Gordin, care avea o fată foarte frumoasă care se numea Gordina – Gordina se găsește și la Tismana – nu știa cum s-o însănătoșească până la urmă. Toți spuneau că în ea a pătruns Necuratul, cum îi zicem noi mai frumos, Diavolul. Diavolul era, cum se știe din istoria religiei, copilul lui Satana, care era în iad și acolo pedepsea lumea. Împărații Gordinei, erau vreo trei, ultimul dintre ei l-a chemat pe Trifon să- însănătoșească fata. Și a venit... și i-a făcut-o bine. Există o legendă cum că Diavolul însuși le-ar fi spus celorlalți de la Roma, că lui i-e frică numai de Trifon. Și când Trifon, spune legenda, s-a apropiat de Roma, Diavolul a dispărut din zonă și fata s-a făcut bine. Împăratul Gordin, a vrut să se convingă, pentru că el nu era de acord cu religia creștină. Și l-a chemat încă o dată pe acest mucenic, să-i dovedească faptul că religia pe care o susține este cea potrivită, adică să nu mai

Și dna Camelia scrie cărți

creadă în idoli ci să creadă în Hristos. Și a vrut să-i arate pe Diavol și se spune că atunci când a ajuns acolo, în fața împăratului, din cele ce a făcut el ca rugăciune pentru Hristos, în față undeva, a venit Diavolul, a venit sub forma unui câine negru. E o legendă… dar vedeți că a rămas în tradițiile noastre și mi se spune, „Vedeți că v-a ieșit în cale un câine negru sau o pisică neagră”. Nu-mi merge bine.  E o superstiție dar este legată de istorie din timpuri îndepărtate. După ce a văzut minunea asta, Gordin a dat un decret prin care ecludea credințele care aveau la bază idoli. Și astfel, cât a fost acesta împărat la Roma, a susținut credința creștină, zisă a crucii și vreau să vă mai spun o chestiune. Cea mai veche cruce ritualică din Europa s-a găsit în România, unde la Polovragi, în cetatea dacică de pe vârf de munte. În anii 1970 când s-a făcut o cercetare acolo. De aceea se spune că, noi suntem credincioși în doctrina acesta a crucii, încă dinainte de a se fi născut Hristos. Și așa este. A apărut acum o carte care vorbește despre ce a zis papa despre România. Că este grădina Maicii Domnului. Vedeți că este un lucru frumos și trebuie să ne mândrim și cu religia noastră pe care trebuie să o apărăm, pentru aceste fapte foarte frumoase care au început să fie uitate. Fiecare din acei 40 de martiri au câte o istorioară frumoasă și ele trebuie amintite la orele de religie. Și acum aș vrea să vă mai spun, deși v-am ținut cam mult, cum a murit Trifon. Ceilalți împărați care au venit după Gordin, au venit să-l muștrule și l-au supus la tot felul de cazne. L-au bătut și unul din împărați l-au decapitat. Îmi pare rău că v-am spus aceasta dar istoria religiei la români e foarte frumoasă. Vă mulțumesc că m-ați ascultat și vă urez să aveți un an agricol din cele mai bune !  Secvența video nr. 3. Discursul îl vedeți integral.         .   

 Cuvânt de mulțumire al domnului jurist Florin Văideianu.

Doi muguri de fată

Mulțumesc dlui profesor pentru frumoasa expunere, mulțumesc părinților care au îmbrăcat acești copii atât de frumos și sunt mândru și uimit că în satul meu, mai există costum național. Bravo lor !

O a doua problemă: această troiță, dvs. poate știți, a fost confecționată de colegul meu de bancă, Nicuță (Târban), am fost colegi, ne urechea dl învățător Slivilescu pe amândoi, odată ne-a dat și cap în cap… Acuma, cred că l-am uimit cu știința. Noi vă mulțumim, mult, mult, mult, întâlnirea de astăzi a avut un dublu scop, și anume, susținerea tradiției și a religiei noastre ortodoxe, cum spunea și dl profesor, și, cealaltă parte, ridicarea puțin spre cultură, pentru că am mai evoluat și copilul acesta sunt convins că știe mai multe la calculator decât mine. Asta-i generația ! Noi vă mulțumim mult de tot, atât am avut de spus și mulțumesc încă o dată, și nu la sfârșit, chiar prima dată, dnei Mariana Buzianu care într-adevăr a depus un efort, a printat la cerința și la rugămintea noastră. Mulțumesc dlui primar care a fost alături de noi, dlui colonel, ing. dr. Valter Loga și tuturor celor care ne-au sprijinit. Și promit că dacă e bine și frumos așa, la anul să ne întâlnim din nou.

Bunătăți de la Camelia

Cuvântul dnei Camelia Croitoru.

Noi vă mulțumim pentru amabilitatea pe care ați avut-o, pentru a ne oferta acest prilej de a ne aduce puțin în mijlocul comunității, pentru că aceste acțiuni sunt binevenite, și foarte important pentru dezvoltarea personalității copilului mic, pentru dezvoltarea lui intelectuală, pentru a-i încuraja să păstreze tradiția, patrimoniul cultural în acest context european, noi avem multe acțiuni în care ei poartă cu mândrie și drag costumul popular. Ca atare, iubiți copiii, să-i mulțumim dnei Mariana, pentru invitația pe care ne-a făcut-o, și noi, la rândul nostru eu personal împreună cu doamnele învățătoare și educatoare, vă mulțumim că ne-ați fost alături, mulțumim părinților pentru că ne-au ajutat și astăzi, sunteți cei mai frumoși copii ai satului Vânăta și ai localității Tismana și să-l cinstiți prin acest costum popular pe Sfântul Trifon, care cu siguranță vă va ajuta să creșteți mari, sănătoși și frumoși și pe deasupra și deștepți. Vă mulțumim ! Secvența video nr. 3. Discursul dnei Camelia îl vedeți la sfârșitul cuvântării dlui Mocioi.

 

Doi vecini: Mariana și Florin

Cuvântul dnei Mariana Buzianu.

Discursul face obiectul unui video separat, în care intră și secvențele cu darurile pentru copii, sătence dând prăjituri copiilor și nea Ion Brotea cântând la fluier.

Secvența video nr. 4. Discursul și celelalte le vedeți pe linkul din stânga.

Secențele video le puteți vedea în miniatură și aici.

Video 1

Video 2

Video 3

Video 4

---

[1] Argumente istorice și de toponimie conduc spre această ipoteză care va fi curând detaliată in vol. al II – lea al monografiei orașului Tismana, după ce se vor aduna toate datele. TOPONIMÍE s. f. 1. Totalitate a numelor proprii de locuri, de ape, de munți etc. dintr-o țară sau dintr-o regiune. 2. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii de locuri; toponomastică. – Din fr. toponymie. Sursa: DEX '09 (2009)

[2]  PROZATÓR, -OÁRE, prozatori, -oare, s. m. și f. Autor de opere literare în proză, scriitor în proză. – Din fr. prosateur. Sursa: DEX '09 (2009)

[3] Florian Văideianu – Nume sub care Florin Văideianu  își semnează cărțile, fiind o practică frecventă printre scriitori.  Și eu, autorul al unor articole pe blogul „Sămănătorul”,  le semnez folosind diminutivul, Nicu N. Tomoniu dar cărțile sunt semnate, Nicolae N. Tomoniu. Putem da și un exemplu mai cunoscut, poetul nostru ce-și făcea vacanțele la Vila Sfetea, George Coșbuc, se semna uneori C. Boșcu, prin anagramarea numelui său. ANAGRAMÁ, anagramez, vb. I. Tranz. A schimba ordinea literelor unui cuvânt pentru a obține alt cuvânt; a transcrie sub formă de anagramă; a anagramatiza. – Din anagramă. Sursa: DEX '09 (2009) |

[4] țuischi s. invar. (glum.) whisky. Sursa: Argou (2007)