Faceți căutări pe acest blog

vineri, 29 aprilie 2016

Alexandru Melian - IN SPIRITUL « SĂMĂNĂTORULUI »



IN  SPIRITUL  « SĂMĂNĂTORULUI »


            Cartea « George Coșbuc de la Tismana » este o scriere oarecum neobișnuită . Mai întâi, prin cuplul de autori. Un profesor de matematică, căzut în mrejele informaticii și ispitit de cultură, mai ales în aspectele ei istorice, îi dă întâlnire unui tânăr slujitor al bisericii care, - deși absolvent foarte apreciat al Facultății de teologie – a preferat, în locul preoției cu perspective ierarhice și avantaje de toate felurile, calea aspră a călugăriei, unde slujirea lui Dumnezeu nu este intermediată decât de credința și dăruirea ieromonahului.                 
Mai apoi, însăși identitatea cărții. Ea este un fel de mozaic asimetric, având în centru figura lui G. Coșbuc, proiectată în orizontul istoriei tismănene, într-un soi de caleidoscopie a documentarului, a amintirii și a evocării, a mesajului combativ în numele unor valori primejduite care se impune a fi reactualizate și apărate. Desigur contribuția autorilor este diferită. Ea se situează în coordonatele ecuației meșter-învățăcel, purtător de mesaj-discipol. Ceea ce conferă unitate  ansamblului, dincolo de efigia poetului evocat, este afinitatea comună pentru ideea de cultură națională, pentru sentimentul datoriei față de cei mulți, anonimi și disprețuiți, pentru conștiința că adevărata răsplată se află în făptuirea însăși, curată, curajoasă și dăruitoare.
            Aparent, capitolele sau articolele pot fi percepute ca un ansamblu patronat de
Măn. Tismana. Alexandru Melian și Gheorghe Doca
jocul între centripet
și centrifug. Considerațiile de istorie literară sau de istorie pur și simplu, (cum sunt capitolele substanțiale, fortificate de documente revelatorii, privind bătăliile românilor între 1916-1918), paginile consacrate mânăstirii Tismana, ca « bastion al ortodoxiei, al învățământului și culturii în veacurile trecute » ori ca « loc de întâlnire al oamenilor de cultură », mai ales la Vila Sfetea, răscoala de la Salva, cum s-a născut Sămănătorul cel nou, toate acestea par componente dezintegrate, în raport cu titlul.  De fapt însă, vorbind despre Sămănătorul de astăzi, despre întâlnirea de grație dintre Artur Silvestri și Nicolae Tomoniu, care a rodit, între altele, renașterea publicației editate  în 1901 de G. Coșbuc și A. Vlahuță, evocând propria copilărie marcată de umbra poetului și a doamnei sale la Tismana, referindu-se la « curente și reviste literare apărute în jurul anului 1900 », oferind informații bogate, documentate și ilustrate despre România în primul război mondial, chiar evocând figura legendară a lui Tănase Todoran ori republicând recenzia lui Iuliu-Marius Morariu la cartea « Prin vremuri de război » semnată de Ioan Aurariu, autorii, - părând că sunt alături de titlul cărții -  converg mereu către miezul acesteia : poetul, omul, căutătorul de frumuseți George Coșbuc. Cel care, descoperind Tismana pe la începutul secolului, a transformat-o, pentru aproape 15 ani, în grădina lui de refugiu, de meditație, de dialog solitar cu Dante Alighieri sau, în fața unei ulcele pline de rubiniu, de dialog animat cu oameni simpli sau cărturari de seamă, cum a fost de pildă Ramiro Ortiz. El nu numai că a descoperit-o și și-a asumat-o, dar grație și împreună cu Spiru Haret  a transformat-o uneori într-un adevărat spațiu de pelerinaj pentru mari personalități ale culturii și vieții publice românești la începutul veacului trecut. Nume precum cele ale lui Spiru Haret și mai toți miniștrii Cultelor și Instrucțiunii publice din guvernele Th. Rosetti, Dimitrie  A. Sturza, Ion C. Brătianu, T. Maiorescu, A Vlahuță, Gr. Moisil, Alfons  Castaldi, Ramiro Otiz, - și lista ar putea continua – au venit la Tismana pentru că au înțeles că acolo  sălășluia un duh pe care-l înnobila, nu doar istoria meleagurilor , ci și prezența unei personalități emblematice, precum G. Coșbuc .
Cartea de față dezvăluie , prin proiectări încrucișate, cât de mult, cât de divers și cât de puțin cunoscut s-a implicat mesagerul și discipolul inegalabilului ministru Spiru Haret, în răspândirea luminii și a speranței acolo unde era întreținut întunericul și hrănită disperarea. Meritul autorilor este, din acest punct de vedere, demn de toată lauda. Tismana capătă, grație lor, aura unui spațiu încărcat de istorie și purtător de mesaj, atât pentru contemporanii noștri, cât și pentru cei ce vor veni după noi. Vila
Fam. prof.dr. Al. Melian (dreapta), prof.dr. Gh. Doca (stânga) și prof. N.N.Tomoniu la vila Ursu
« Sfetea » și chioșcul umbrit de fagi nu mai sunt doar spații turistice, aducătoare de bani, ele sunt realități inefabile, înnobilate și iradiate de spiritul și făptuirile lui G. Coșbuc și ale celor care au fost alături de el. Si au fost alături de el pentru că s-au simțit în prezența unui artist exponențial prin poezia și angajarea lui de apostol dăruitor. Nu este de loc întâmplător că Octavian Goga și-a dedicat discursul de primire în Academia Română lui G. Coșbuc, cel în descendența căruia se situa cu mândrie și a cărui poezie o aprecia la superlativ, deși altul îi era portativul liric.  Una dintre rostirile elogiului său în aula Academiei îi sintetiza acestuia specificul și
Vila Ursu, Tismana. N.N. Tomoniu citind istoria vilei Ursu, fostă Sfetea
anvergura creației poetice. Poezia lui era comparată cu 
„o harfă eoliană pe care natura cântă în dragă voie. E concepţia omului de la ţară, în intimitate străveche cu cerul şi pământul, de aceea pulsaţiile vii, multitudinea de senzaţii, panteismul estetic  care se revarsă din aceste pagini pline de mişcare.
      Fiecare anotimp îşi desface bogăţiile prodigioase ce se risipesc sub ochii noştri stropite cu pulbere de aur. E o încrucişare de forţe ascunse, un uriaş erotism al firii,
o măreaţă învălmăşeală de energii active, printre cari omul apare ca un atom ce se pierde în infinit »
Din păcate, în august 1915, singurul său fiu, Alexandru, care era student, se prăpădește în urma unui accident de mașină, poate primul astfel de accident pe meleagurile noastre. Tragedia bulversează și omul și poetul. In mai puțin de trei ani, ani de suferință și vid interior, George Coșbuc pleacă în pribegie să caute sufletul băiatului său. El îi lasă însă trupul la Tismana, așa cum lasă în această oază de frumusețe și istorie, moștenirea trecerii sale pe acolo, pusă în lumină de această carte a restituirii generoase.

                                                             Alexandru MELIAN

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Radu Botiş - Moartea şi Învierea Domnului


Răstignirea lui Iisus Hristos.
Tablou de Giovanni Battista
Sursa: wikipedia

Moartea şi Învierea Domnului
Pr. stavr. Radu Botiş

          Toate cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).
          Despre semnificaţia pe care o dă morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe a lui Iisus. El concentrează în ultima cină toată viaţa Sa. Cina cea de taină s-a desfăşurat în cadrul unei cine pascale. Cina cea de taină a avut loc în Joia Mare, către seară. Aceasta a fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi paştile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit un nou Paşti, adică Taina Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel pascal[1].
          Patimile desemnează ultima perioadă din viaţa lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arestării Sale în grădina Gehtimani şi cel al înmormântării într-o altă grădină, lângă Golgota. Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la casa lui Anna, a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa şi în sfârşit, de la pretoriu la Golgota sau „locul Căpăţânii”, dealul execuţiilor lângă care este mormântul. 
          La romani existau trei tipuri de pedepse capitale şi anume: decapitarea,           arderea şi crucificarea prin care a fost ucis şi Mântuitorul Iisus Hristos. De obicei pedepsele capitale erau precedate de flagelare. Biciuirea însoţea crucificarea. Flagelarea, obişnuită într-o condamnare la crucificare, a fost aplicată lui Iisus în urma hotărârii lui Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulţi condamnaţi nu rezistau şi mureau în timpul biciuirii.
          După încheierea flagelării, lui Iisus i-au fost puse haine, după care porneşte spre Golgota. Iisus străbate drumul până la Golgota purtând crucea în spate. La sosirea pe Golgota, soldaţii execută sentinţa. Deşi Evanghelia după Marcu (15, 25) situează ora crucificării la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan relatează că Pilat ar fi pronunţat sentinţa cam la al şaselea ceas, iar răstignirea ar fi avut loc înainte de unu după amiază. De fapt, acesta este momentul în care cele trei Evanghelii sinoptice situează începutul unui fenomen extraordinar, întuneric, care însoţeşte agonia lui Iisus şi care se prelungeşte până la trei după amiază, ora morţii. Deasupra capului, pe cruce, este pusă o tăbliţă care conţine nucleul acuzaţiei şi sentinţei, cu expresia „regele iudeilor”. Scena răstignirii este dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este aşezat între doi bărbaţi răstigniţi şi ei [2].
          Evanghelia lui Luca menţionează un răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui. E vorba de o scurtă rugăciune în care cere ca aceia care-L crucifică să fie iertaţi: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Agonia lui Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost surprins (Marcu 15, 44).
          După cel puţin doua ore de la răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ ora trei după-masa. Evanghelia după Marcu (15, 37) şi cea după Ioan (27, 50), relatează moartea lui Iisus însoţită de „un strigăt mare” scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da oţet. Ioan (19, 30) situează moartea după acelaşi episod, deşi aici se spune explicit că Iisus a luat băutura şi rosteşte, înainte de a muri, fraza: „Săvârşitu-s-a”. Apoi „plecându-şi capul, şi-a dat duhul”. Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de către Iisus nu înseamnă că rămâne inconştient, ci că, murind, se adresează celor apropiaţi Lui care sunt jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt. Conform Evangheliei lui Luca, ultima frază a lui Iisus este o rugăciune de încredere în Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46).
          Moartea lui Iisus este una reală, fizică, venită după o lungă succesiune de injurii, umilinţe şi chinuri, începute odată cu arestarea la Gehtimani în noaptea de joi spre vineri, culminând cu răstignirea, pe Golgota. În cele din urmă, cu trupul şi duhul distruse de ostilitatea umană şi de tăcerea divină, Iisus moare.
          De obicei, la romani, agonia crucificării se prelungeşte ore, poate chiar zile. După moarte, cadavrele erau lăsate în voia vulturilor şi a păsărilor. Paznicii aveau grijă ca nici rudele, nici prietenii, să nu vină să le ia de pe cruce trupul, lăsând trupurile neînmormântate, condamnaţilor le era interzisă înmormântarea.
          Sensibilitatea iudaică nu tolera ca cei executaţi să nu fie înmormântaţi în chiar ziua morţii. Această justificare reiese din Deuteronom 21, 22-23: „Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropaţi tot în ziua aceea”. La iudei, dacă după crucificare era zi de odihnă, cei crucificaţi trebuiau daţi jos de pe cruce, astfel trebuia să li se grăbească moartea şi să fie înmormântaţi înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de sărbătoare. În cazul lui Iisus şi a altor condamnaţi, în vinerea aceea era ajunul celei mai mari sărbători iudaice, Paştile, şi, prin urmare, trebuiau să moară şi să fie înmormântaţi înainte de sfârşitul zilei.
          Din acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a acceptat cererea autorităţilor iudaice de a da trupurile jos de pe cruce să fie înmormântate. Sistemul obişnuit era să li se zdrobească fluierele picioarelor celor atârnaţi, încă vii, deoarece astfel se producea o moarte rapidă. Această practică a fost aplicată celor doi bărbaţi crucificaţi odată cu Iisus. La Iisus n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a fost scurta, de aceea, când soldaţii au ajuns la Iisus au văzut că este deja mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i coasta cu suliţa, să-i dea lovitura de graţie. Tăietura este făcută atât de mare încât poate intra în ea mâna (Ioan 20, 25). Şi din rană iese „sânge şi apă” (Ioan 19, 34).
          Evanghelia după Ioan pune în legătură sfârşitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali care avea loc în acel ajun de Paşti şi căruia, aşa cum este prescris, nu I se zdrobeşte nici un os şi care moare străpuns, dând viaţă şi dăruindu-se total ca instaurator al noului legământ între Dumnezeu şi omenire. Este relatarea celui care a văzut cu propriii ochi şi poate depune mărturie. Şi încheie: „şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19, 35-37).
          Responsabilitatea pentru înmormântarea lui Iisus şi-o ia un bărbat şi anume Iosif din Arimateea. Acesta, membru al aristocraţiei laice din Ierusalim, singurul cunoscut de guvernator, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). După ce a primit permisiunea din partea lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un giulgiu pe care l-a cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan 19, 39, pe Golgota a venit şi Nicodim.
          După ce L-au coborât de pe cruce, trupul lui Iisus este aşezat pe giulgiu. Înfăşurarea în giulgiu a unui cadavru este specific obiceiurilor funerare iudaice. După ce a fost înfăşurat, trupul a fost pus în mormânt.
          Moartea Mântuitorului a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni este inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui[3].
          De obicei biografia unui personaj se sfârşeşte odată cu moartea lui, capătul vieţii. În cazul lui Iisus Hristos se întâlneşte un eveniment neobişnuit. Acest eveniment este Învierea Lui. Trecerea Lui de la viaţă la moarte, consecinţă a crucificării, a fost urmată imediat de o altă trecere, inversă, imprevizibilă şi anume trecerea de la moarte la viaţă, la o viaţă nouă şi total diferită, care cuprinde prezentul şi viitorul, pământul şi cerul, Dumnezeu şi umanitatea, lumea prezentă şi cea care va veni.
          Învierea lui Hristos ne întemeiază, în general, credinţa într-o continuare a vieţii după moarte. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (I Corinteni 15,17). Învierea L-a adus pe Iisus într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile acestora nu sunt şi ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea tuturor. Învierea cu trupul a însemnat atât o înălţare a propriei Sale stări, cât şi o apropiere mai mare de oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului lor. Dar ridicarea propriei Sale stări însemnă şi o mai mare apropiere de Dumnezeu, ca om.
          Prin Înviere, Iisus, ridicându-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin însuşi acest fapt la treapta cea mai înaltă a umanităţii, care este o comunicativitate în relaţiile cu oamenii.
          Despre fiinţa şi atributele trupului înviat a lui Hristos nu poate omul din trup pământesc să spună ceva determinat şi inteligibil. Sfintele Evanghelii ne relatează, pe de o parte, că trupul lui Iisus a putut fi pipăit cu mâinile, a primit hrană iar, pe de altă parte, că pătrundea prin uşile încuiate, apărea şi dispărea din ochii ucenicilor şi, în general, că atingerea fizică obişnuită de mai înainte nu mai era posibilă, cum reiese din cazul Mariei Magdalena în dimineaţa Învierii.
          Preotul Serghei Bulgakov observă că petrecerea lui Iisus cel înviat în lume până la înălţare stabileşte legătura între starea actuală a lumii cu trupul sufletesc al omului şi între starea preamărită a lumii de după schimbarea universală şi transfigurarea făpturii cu trupul duhovnicesc al omului. Prin Învierea lui Iisus, s-a făcut începutul lumii viitoare. Ea este începutul noii creaţiuni a lumii, care numai prin pauza creatoare, în care ne aflăm, e oprită pentru un anumit timp, înainte de a fi dusă la capăt[4].
          Apariţiile lui Iisus după Înviere sunt în număr de douăsprezece, acestea acoperă persoanele şi sectoarele cele mai importante din activitatea Sa şi din comunitatea creştină care va apărea după moartea Lui. Grupul care a beneficiat de cele mai multe apariţii este al ucenicilor Lui, al celor pe care i-a chemat Iisus la începuturile activităţii Sale publice. Arătările se produc întotdeauna ca rezultat al iniţiativei personale a lui Iisus, care-i ia prin surprindere pe destinatari. Se produc în locuri diferite, dar legate întotdeauna de locurile prin care au mers Iisus şi ucenicii înainte de moartea Lui.
          Apariţia este prezentată ca o vedere reală, nu ca pe o viziune. Iisus este prezent ca persoană. Iisus se arată oamenilor care îl cunosc şi care vor fi capabili să-şi dea seama cine este El. De exemplu, în seara duminicii Paştelui Iisus apare printre ucenici şi Li se adresează cu salutul iudaic: „Pace vouă” (Luca 24, 36;Ioan 20,19). Apoi le arată urmele crucificării vizibile pe trup, concret, semnele cuielor în mâini şi picioare şi ale suliţei în coastă. Şi, conform lui Ioan 20, 22, le zice: „Luaţi Duh Sfânt”. El apare în mijlocul lor şi teama se transformă în bucuria regăsirii.
          Odată Înviat, Iisus inaugurează viaţa viitoare, lumea definitivă. Învierea Lui a purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul Său iubit şi pentru toată omenirea.
          După cele patruzeci de zile de la Înviere, petrecute de Mântuitorul Iisus pe pământ, S-a înălţat la cer. Înălţarea la cer se înţelege ca şi înălţarea oricărui corp în aer, cu deosebire că Domnul Hristos, având trup preamărit şi fiind totodată şi Dumnezeu Atotputernic, nu avea nici o greutate care să-i împiedice înălţarea la cer.
          Domnul Hristos S-a înălţat cu trupul la cer, căci cu Dumnezeirea era şi este pretutindeni, şi astfel ne-a arătat şi nouă care este ţinta ultimă a călătoriei noastre pe pământ: cerul[5]. Înălţarea este ridicarea umanităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină.
          Pentru că Iisus şi-a ridicat, prin înălţare, umanitatea în ultima intimitate a Sfintei Treimi, păstrând şi adâncind, în proporţia înălţării, apropierea de toată omenirea, coboară la scurt timp după înălţare Duhul Sfânt peste cei care sunt ai lui Hristos, realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui, ca manifestare a intimităţii Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a aşezat întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultimă intimitate divină. Deoarece intimitatea lui Hristos, înălţată în acea intimitate a Duhului Sfânt, asemenea dumnezeirii Lui, se află în acelaşi timp în cea mai adâncă intimitate a oamenilor care îşi deschid poarta sufletului lor prin credinţă, Duhul Sfânt îi învăluie şi pe aceştia, ca pe purtătorii de Hristos. Biserica, mistica omenitate a lui Hristos, primeşte pe Duhul Sfânt, în calitatea ei de trup al lui Hristos[6].
          Iisus Hristos S-a înălţat la cer după Înviere, atât pentru a primi toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire, cât şi pentru a lăsa oamenilor la latitudinea lor să se decidă liber:a crede în El sau nu. Dacă ar fi continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceştia ar fi fost siliţi să-L recunoască drept Dumnezeu. Istoria, ca un loc al vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă.



[1] Annie Jaubert, La date de la Cene, Paris, 1957, citat din Preot Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc;  Ioan Mihoc, op. cit., p. 110.
[2] Michel Henry, Ioan Ica, Cuvintele lui Hristos, Sibiu, Editura Deissis, 2005, p. 87.
[3] Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 336.
[4] Karl Heim, Jesus der Weltvollender, Furche-Verlag, Berlin, 1937, p. 178, citat din Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 355.
[5] Îvăţături ale Bisericii Ortodoxe, Timişoara, 1987, p. 85.
[6] Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 363.