MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC AL SECOLULUI XX
Al Florin Țene
 |
| Al Florin Țene - Cluj-Napoca |
Această
lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului
Edenului ca Paradis în poezia europeană, cu sensurile, semnificaţiile
conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusive cu toposurile ce tangenţiază
acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană, Marea
Nordului, oceanul Atlantic, până în Munţii Urali. Tot odată încercăm să clarificăm modul de
înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană
a secolului trecut.
În contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce
scria Eugen Simion în „Scriitori români de azi”, a lua în considerare
binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri. Prin construcţia
psihică a omului, natura existenţei este duplicitară şi conflictuală, iar
profilul spiritului său creator analizat, cum prisma descompune lumina - ne
lasă vederii starea de graţie lirică nesigură, discontinuă, ce trebuie continuată,
exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile
limite inspiraţia ca hazard. Orice mare creaţie de cultură, cum scria Nichifor
Crainic în „Nostalgia paradisului”, e însufleţită de avântul transcenderii
limitelor terestre.
Există la omul European, şi mai ales
la poet, o nostalgie a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului,
iar poezia este salvarea particularului în universal, a trăirii clipei în
eternitate, căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil, spre climatul
superior, din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămiţat, cândva. (Nichifor
Crainic-Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Bucureşti, 1987, pg. 526/527).
Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în acelaş
mod şi sens. Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme, pentru alţii este
efortul intelectual şi fizic care, în final, creează euforia paradisiacă mult
visată.
Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa
omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului, ca beznă a
neputinţei, acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi
infinitului. Insă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în
imnurile cultice şi odele pindarice. După explozia romantică orice regulă
clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură, ca fenomen
edenic, pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului;însă nu peste mult
timp, parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul, ci
artificialul creat de poet, poezia însăşi. Paul Valery, în acest context aşează
imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poesis-ului, avertizându-ne
acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil, şi
de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese, nici n-a văzut în limpedele
aer a construcţiei ce nu este acolo, acela pe care nu l-a bântuit ameţeala
îndepărtării de un ţel, neliniştea de mijloace, previziunea întârzierilor şi-a
deznădejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeţi europeni văd edenul în
imaginea tulburată de posibil, aşa cum după Valery, logica imaginativă
specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a
lucrurilor şi le evocă pe taote celelalte.
Edenul în poezie era văzut de A. E. Baconsky ca realitate suprapusă, iar G.
B. Vico scrie că toate naţiunile erau naţiuni de poeţi căci poezia nu este
decât imitaţie. Numai contradicţia acceptată şi evidentă dintre frumosul
natural şi frumosul artistic realizat cu totul independent şi sincronizat
adeseori cu urâtul natural, ne duce cu gândul la eden. Platon spune că poeţii
crează fantome, şi nu realităţi, fapt ce ne duce cu gândul la edenul visat, iar
Heidegger spunea: Poezia îşi creează
operele în cadrul limbajului şi le creează din materia limbajului, tocmai această
materie construieşte edenul poetic.
In secolul XX, la noi, au văzut lumina tiparului multe lucrări ce au
abordat diferite aspecte şi probleme ale poeziei europene însă foarte puţine
dintre acestea au analizat, doar în trecere, tema edenului în poezia europeană.
T. S. Eliot spunea, chiar dacă unele din ele vădesc o contigentă baudelairiană,
că Poezia nu este frâu liber lăsat emoţiei, ci e un mod de a evada sub
imperiul ei. Şi această evadare, cum spunea, sub imperiul poeziei este indubitabil zona
inefabilului eden.
Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a stârnit interesul după al doilea
război mondial. Poezia acestuia se intersectează cu cea a lui Robert Musil, concetăţean
austriac, pentru care edenul este o stare de spirit. Tonalitatea poeziei lui
Trakl o aminteşte pe aceea a lui Holderlin, la care edenul se află în diafanele
anale ale vântului., de fapt cum spune odinioară Don Luis de Gongora. Aerul
enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger, ne descoperă un poet
pentru care edenul este; Luna, ai spune un mort/Ieşind din genunea-I albastră. (Occident).
În antiteză cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian
exotic, la confluenţa Levantului cu anticile civilizaţiei, pentru marele poet
grec edenul este o insulă sau o călătorie. In versul lui simţi gustul esenţelor
tari, a formelor imateriale rămase străvezii în văzdu, aşa cum ne închipuim tipologic grădina biblică
a edenului. Religia şi experienţa trăită devine la el o raţiune a vieţii. Acest
fapt îl vedem în poemul său Itaca unde insula lui Ulise capătă valoarea
edenului, altfel decât în mitul Homeric. Ea este pretextul care în sine
justifică îmbogăţirea: Du-te-n cetăţile Egiptului/c a să primeşti de
la-nţelepţi învăţătură. Ţinta călătoriei rămâne un reper simbolic, iar edenul
ca răsplată fiind în ultima instanţă însăşi călătoria.
Genialitatea, spunea Eugenio Montale, constă în a fi înţeles că elinul de atunci
corespunde cu homo europaeus de astăzi, şi în a fi reuşit să ne scufunde în
acea lume ca şi când ar fi fost a noastră. Aceasta e într-adevăr marea metaforă
(edenul) a lui Kavafis. Spre deosebire de poetul grec, Ruben Dario devenit un
fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia Unamuno îi cere poetului să
găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se
declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseşte edenul. La poeţii europeni, inclusiv
cei din spaţiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea raţională al
sublimului, cum spunea Kant, dar şi jocul de fugă către teritorii sublime.
La Eugenio Montale, poetul italian, ale
cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică şi de o frisonare
dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, copleşit
fiind de anodin sau răvăşit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în
roiuri. (Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică, dar şi
marea ca suveran principiu al existenţei şi al vieţii: Tu prima mi-ai spus/ că
măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă. A te apropia de mare
presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc. Universul edenic
pentru poet sunt vechile rădăcini care convieţuiesc cu tendinţa spre înălţimi, spre
lumină, spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenţă
miraculoasă, această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden: Adă-mi
tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparenţe răsar/ şi ziua-ntreagă
să răsfrângă, în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de
lumină.
Planeta visată este edenul iar, pe când înebunită de lumină este metafora
care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen, din aceeaşi
generaţie cu Montale. In timp ce la Montale edenul este lumina, luată ca
înţelepciune, la T. S. Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp. Un
rol important ]n ]n’elegerea edenului este creştinismul lui Eliot cu valoarea
unei mitologii compozite, în care se interferează elementele biblice cu
amintirea elină şi cu succesiunea civilizaţiilor. Edenul la acest poet este
istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenistă, aşa cum subliniază
Clonde Viger. Melancolia timpului, a anilor care iau/Cu ei, departe, viori şi
flaute, care poartă falduri albi de lumină, pentru Eliot face parte din indisolubilul
tablou ce ne aminteşte de paradisul visat.
Umberto Saba, propus pentru Premiul
Nobel, născut în Triest, este un poet al dramelor ascunse, (putem să-l asemuim
cu Bacovia), găseşte edenul în înserarea Europei, sau, mai degrabă, în valoarea
propriei biografii, fiindcă nimic nu te odihneşte de viaţă/ca viaţa. În
estetica, poeţilor amintiţi până aici, şi în etica lor, totul se clădeşte pe
fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le indentificăm ca
spaţiu edenic. Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizări ale lui
cogito, ce trec prin procese evolutive, de rafinare, nuanţare şi diversificare
impuse de realitatea a cărei esenţă o exprimă.
Poezia edenului dezvoltă o responsabilitate asumată din partea autorilor ei,
ci implică o angajare a speranţei deşarte, ca privire spre real, asemănătoare
aruncată de Moise spre Pământul Făgăduinţei. (Observaţie făcută de Kafka). Poetul
Serghei Esenin, ajuns o legendă şi prin accidentele existenţei sale, are
sentimentul naufragiului care-şi repudiază cosmosul, tocmai pentru faptul că
poetul rus nu are în perspectiva viziunii sale, edenul ca ultima speranţă: Vânturi,
o furtuni înzăpezite/Măturaţi viaţa mea trecută!Această luptă cu propriul său
trecut va domina existenţa şi poezia lui din perioada următorilor ani pe care-i
mai trăieşte, după 1919, când a scris versurile citate. După vizitarea Statelor
Unite ale Americii Esenin este convins că „adevărurile” pe care le aflase de la
comuniştii sovietici contraveneau realităţii. La înapoiere, se simte tot mai
bolnav şi edenul visat îl găseşte în „universul” absintului şi al vodcii. Este
tot mai bolnav sufleteşte şi trupeşte. Pentru el edenul nu mai există, dar îl
reconstruieşte, aşa cum îl înţelege, în poezia Moscova cârciumărească, o capodoperă
a poeziei europene.
La fel ca odinioară Verlaine (Dis, qu/ as tu fait, toi que voila/ De ta
jennesse?), poetul rus se întreabă: Oare nu mi-am băut, parcă ieri, tinereţea? Aceasta
fiind timpul edenic, şi îşi mărturiseşte pustiul ce-l chinuie: Nu mă lăsa cu
privirea ta rece,/ nu m ă-ntreba câţi ani am, cum arăt,/ Bântuit de un spasm
epileptic/, sufletul mi-e ca un galben schelet. Poetul, totuşi, cunoaşte frecvente interludii de scăpărări de
lumină, pe care le putem lua ca edenice, atunci scrie „Balada celor 26” şi „Drumul
meu”. Poezia eseniană refuză happy-end-ul. Puterea ei magică rezistă în
sinceritate, fiind poezie de confesiune dureroasă, tocmai de aceea edenul nu
prea îşi găseşte locul şi datorită lipsei visului frumos. Există un conflict
fundamental între structura visătorului cu naivităţi de himeră paradisiacă (aici
edenul este tot mai îndepărtat) şi viaţa dură a timpului său de răscruce
istorică.
Eugenio Montale în poeziile sale, cum subliniază Angelo Jacomuzzi, rareori
are o preocupare a unei comunicări fericite cu metafizicul, pentru a regăsi
vestigiile edenului, ca reminiscenţă a unei divinităţi ce a rupt vălul şi a
tangenţiat cu lumina oamenilor. Fiind masca poetică a unei ieşiri în afara
timpului, a unei intrări în mirajul edenic: negrele semen de ramuri pe alb/ca
un alfabet esenţial. (Quasi una fantasio). În Elegia de Pico Farnease limbajul
este alauatul care dospeşte preistoria unei hermeneutici, frământat de un eu
poetic stăpânit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor. In seria
fantomelor salvatoare din În prag (In limine), analizate de Gianfranco Cotini, semnalăm
prezenţa iubitei angelice. Aceasta este surprinsă într-un gest enigmatic: …şi
deasupra/ vreun gest ce şovăie…/ Precum atunci/ te-ai răsucit şi cu o mână, fruntea/
dezvăluind-o de sub nor de plete// m-ai salutat spre a intra în beznă. (La
bufera). Evocarea acestui trecut moment, pentru poet, secunda supremă este
edenică, la fel şi invocarea divinităţii nu sunt altceva decât semnificaţiile
unei transsubstanţiere a presentimentului apariţiei iubitei, moment ce-l
consideră poetul, edenic. Există o serie de lucruri montaliene care circumscriu
tematicii profetice, acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul
imaginarului poetic.
Spre deosebire de Montale, la Fernando Pessoa edenul se află între abis şi
oglindă. Este acelaş peisaj care, în realitate poetul şi-l creiază, prin
limbajul poeziei dat de expresia recognoscibilă. Paradoxul implicit al lui
Pessoa este acela de a instaura un discurs poetic adecvat, uneori ironic, fiindcă
la poet iluzia de eden se confundă cu libertatea căci libertatea există/Numai
în iluzia libertăţii.
In lirica elenă I. M. Panayotpolos edenul se reflectă în dragostea de
pământ, de pădurile şi clipocitul apelor. Em mărturiseşte undeva: Am iubit
acest pământ din prima mea tinereţe. Am umblat pe cărările lui, am ascultat
freamătul freamătul pădurilor, clipocitul apelor, am desluşit mesajul oceanelor
(…). Descoperirea tainelor vieţii, cunoaşterea pătimaşă a iubirii ce depăşeşte
frumuseţea telurică, irupând spre spaţiul invadat de lumină a ideii, sunt tot
atâtea elemente ale edenului poetului grec înţeles de poetul grec: Femeie cu
trup de arc întins, încă te aştept/ lângă vasul de-alabastru cu intrastate roze,/
măcar că noaptea apropape a trecut. (Asfinţit-a luna). Clipele aşteptării, sunt
momente ale timpului edenic: Mi te-nchipui simplu: într-un balcon/ întoarsă
spre o dalbă roză sau pe un vapor/ îmvăpăiată de flăcările amurgului/. (Fantezie),
în timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul
plenitudinii inimii sale, care păstrează tiparele imateriale ale lucrurilor
edenice din preajmă: Nu-i nici un lucru care moare/ Fără ca-n mine să
rămână viu. Imaginea omului nu este un lucru etern, cum nici Oraşul din insula/
scufundată în inima mea, /nu este etern, fiindcă edenul pentru poet este o bucurie ce o
dezleagă de arborii visaţi.
Poetul suedez Artur Lundkvist descifrează edenul în triumful deplin al
tuturor energiilor disponibilităţilor umane: In viaţa noastră a pătruns ceva
nou// îi zărim prin mulţime sclipirea/şi trebuie să-l căutăm ne-ncetat. Starea
aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvistă: Există un
fel de bucurie sălbatică/ în tot ce e viu/Există/ ceva îmbătător şi aparţinând
tuturora. (Există un fel de bucurie sălbatică…). In schimb la Miltos Sahtouris,
edenul este perceput când urc în cerul poeziei/îmbrăcat în bunavestire a
aşteptării pruncului/străbătând o cale în imensitate…
Vor veni zilele ce ne-au sorbit/ în cupele de alabastru ale amiezii, /din
nou iluminând răsuflarea mării/şi-nnebunind licuricii câmpiei, aşa îşi
creionează în Epilog edenul, poetul Vasos Voiadzoglu care a trăit o parte din
viaţă, în insula Skiros, pe care o vede ca un spaţiu edenic unde semnele
bucuriei se văd, ca un dar al blestemului antic. Dacă la Vvoiadzoglu edenul era
o insulă ce compensa mişcarea tuturor simţurilor a fondului emoţional, la
Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simţurilor,
fapt ce-l descoperim În munţi, la umbra lor m-am fost născut/ Din munţi veneau
la noi şi vânt şi soare./Mă întrebam, prin uliţe pierdut: Cât pot ei oare
munţii să măsoare?(In umbra munţilor).
Fundamentul psihologico-ştiinţific-religios din care derivă mitul Edenului
iese în evidenţă în clipa când geneza actului creator e identificată în viaţa
psihică: iar problema ce se pune este, aceea a exprimării ei. O stare
interioară de bucurie, de beatitudine, localizată în timp, dar mai ales în
spaţiul care produce acea stare, determină cel mai adesea starea edenică, sau, pur
şi simplu, edenul ca expresie a poeticului.
Trăind intens, poetul plonjează în sine, îşi creează imaginea unui mit şi
astfel triumfă asupra naturii sale. Analizând conceptul kierkegaardian de
angoasă, regăsesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al construcţiei
mitului edenic, al cărui sens duce la
perfecţionarea lăuntrică. Forma sub care acesta este conceput devine expresia
echilibrului regăsit. Edenul e reprezentat de psihologie sau, mai exact, de
psihopatologie, în prelungirea imaginii sau viziunii poetului. Edenul este
construit în poezia europeană a secolului XX printr-un dezechilibru, asimilabil
sau, în orice caz, situabil în proximitatea stării patologice ce declanşează
procesul creator a cărui împlinire în operă revine la o restabilire a unui nou
echilibru prin, însăşi, construcţia acestui mit. Edenul este de aici încolo
rezultatul unui efort voit şi coerent, în recrearea naturii primitive şi
tinzând să organizeze într-un cosmos edenic beatitudinea interioară pe care o
trasmite şi cititorilor.
Unii poeţi europeni căzând în „capcana” propogandei comuniste au crezut, unii
chiar sinceri, în viitorul luminos al socialismului şi comunismului. Ei, în
poezia lor, vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii. Edenul de
această factură era ca iluzia optică din deşert numită fata morgana. Puţine
poezii inspirate de propaganda comunistă mai rezistă astăzi.
Astfel, edenul în poezie apare ca un
analog al sufletului, ca o obiectualizare făcută necesară de o insuportabilă
presiune interioară. Cum specifică Croce: ea e posibilă atâta vreme cât
procesul creaţiei care recreionează edenul e descries ca fenomen lăuntric. Edenul
devenind transsubiectiv, el se desprinde de poet pentru a-şi trăi imaginea în
imaginarul cititorului.
Al Florin ŢENE
Cluj-Napoca
3 ianuarie 2016
