Faceți căutări pe acest blog

joi, 9 iunie 2016

Scriitor „Semănătorul” premiat in Liban



Traducere text: Premiile literare Naji Naaman, anul 2016 - (50) laureații noi
Cu 2112 de participanți la competiție, din șaizeci și trei de țări, scriind în treizeci și trei de limbi și dialecte: albaneză, arabă (literar și mai multe dialecte vorbite), armeană, bosniacă, bulgară, chineză, creol, engleză, esperanto, finlandeză, franceză, germană, goransko, greacă, hindi, maghiară, italiană, macedoneană, poloneză, portugheză, română, rusă, sanscrită, sârbă, slovenă, spaniolă, suedeză, turcă și ucraineană, în al paisprezecelea sezon de acordare a premiilor literare Naji Naaman din (2016) au fost răsplătiți 50 de noi premianți.


 Scriitor „Semănătorul” premiat in Liban

 Pr. Iuliu-Marius (Maxim) Morariu
Nici nu s-a uscat bine cerneala antologiei de studii, articole și amintiri „Nicolae N. Tomoniu * Maxim (Iuliu-Marius) Morariu – George Coșbuc de la Tismana” și iată că, Pr. Iuliu-Marius (Maxim) Morariu ne anunță la Redacția „Semănătorul Tismana”, modest, așa cum îi stă bine unui tânăr căruia îi vedem sigur un viitor strălucit, următoarele:
„Stimate domnule profesor,
Vă anunț cu bucurie că aseară, cu ocazia afișării listei premianților la concursul internațional de poezie Naji Naaman din Liban, am fost anunțat oficial că mă număr între premianți. Dedic acest premiu dvs și revistei pentru care depuneți atâta suflet. Aveți mai jos linkul.
Cu stimă,
Pr. Iuliu-Marius (Maxim) Morariu
Ca director al revistei „Sămănătorul” și al Editurii „Sămănătorul Tismana” nu numai eu îi datorez mulțumiri acestui tânăr absolvent al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca ci întregul oraș Tismana pentru promovarea culturii scrise în localitatea noastră, a întăririi patrimoniului cultural al orașului prin antologia amintită mai sus dar și prin alte scrieri care au ajutat la emanciparea lui.
Absolvent, șef de promoție al facultății de teologie ortodoxă și al facultății de istorie, și-a pus în valoare studiile pentru a readuce din conul de umbră al uitării beneficiile de care s-a bucurat Tismana de pe urma poetului nostru național, patriotul ardelean George Coșbuc, care crease împreună cu arhimandritul mânăstirii Tismana Corneliu Sebăreanu, cu deputații Dincă Schileru și Numa Frumușanu, cu cumnatul său librarul George Sfetea și o mână de dascăli din sat un grup de inițiativă. În care, treptat, au fost atrase alte personalități ale vremii: preotul iconom D. Lungulescu din Craiova, primarul Tg-Jiului Al Pojogeanu Sache, prof. universitari din București, bancheri din Gorj, proprietari din Tismana, punând bazele Societății „Dorna Tismana” la 20 august 1908, având ca președinte prof. G. O. Gârbea din București, vicepreședinți tipograful Nicu D. Miloșescu și Const. Mușescu, directorul școlii de notari, amândoi din Târgu Jiu, secretar-casier fiind Ioan Ghica Atanasie, inginerul Ocolului Silvic Tismana.
Încă din timpul studenției gândurile noastre s-au unit când am aflat că satul său natal, Salva se afla lângă Hordou, unde văzuse lumina zilei George Coșbuc dintr-o familie de preoți, rude nu prea îndepărtate cu familia Morariu. Mai mult, sora poetului, Ecaterina Catone, a fost preoteasă și moașă în Salva peste 40 de ani. Nu întâmplător studentul Morariu cunoștea activitatea poetului în regat, la Tismana, leagănul ortodoxiei românești. Prima propunere de publicare în revista „Sămănătorul”, revistă renăscută la 110 ani de la apariția vechii reviste „Semănătorul” creația barzilor literaturii noastre, George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță, a venit odată cu revista „Sămănătorul - Anul I. Nr. 8 - decembrie 2011”:
Sub sigla DEBUT, apar trei fragmente ale unor studii excepționale ce apăruseră la „Editura online Semănătorul”:
„Profilul teologului după Sfântul Grigore de Nazianz”
„Situaţia românilor din Transilvania în perioada 1894-1918”
și „Tănase Todoran, icoană vie a credinței și a istoriei neamului”
 Erau trei studii de căpătâi, ca o adevărată lucrare de licență notată cu 10, studii care au consacrat pe deplin pe „Morariu Iuliu-Marius, student, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, anul II”, un colaborator prețuit al noii reviste „Sămănătorul” aflată la al 8-lea număr.
 Părintele Maxim Morariu
De atunci, până la terminarea facultăților, absolventul MAGNA CUM LAUDE Morariu Iuliu-Marius, a scris în anul 2012, numeroase studii de religie din care am publicat parțial sau integral 10 articole și o recenzie de carte. În anul 2013, s-au publicat 12 articole din care două recenzii de carte și unul despre „Aniversarea C. N. ,,George Coşbuc”, Năsăud”. În anul 2014, ne trimite 7 articole, lansează cartea - „Habet sua fata libelli!” tipărită la Editura „Sămănătorul Tismana” și aduce colaboratori alți studenți (Ionuţ Hens, Grigore-Toma Someșan, Elena Oneţiu) din UBB Cluj-Napoca, printre care și Silviu Aurelian Jimborean student cancelar al universității, care va scrie lunar câte un articol pentru „Sămănătorul”. În anul 2015, cu toate preocupările legate de vizita, pentru merite deosebite, la Sfântul Mormânt  din Ierusalim, acordată la sfârșitul studiilor, de acum Părintele Ieromonah Maxim Morariu, continuă activitatea la „Sămănătorul”: „O dispută dogmatică”, „Publicistica lui  George Coşbuc”, Recenzie Ulmeni Maramureş”, publicând și cartea ”Sf. Constantin Brâncoveanu” despre care am scris, incluzând și „Balada lui Brâncoveanu”  în „Sămănătorul”, nr. 4, anul 2015.
Inclus în colectivul de redacție al revistei „Sămănătorul”, Părintele Ieromonah Maxim Morariu rămâne un exemplu de erudit precoce și un reper moral pentru revistă și orașul Tismana pentru care se roagă în general dar și punctual, cum a fost cazul accidentării dragii și harnicei mele soții imobilizată la pat cu luxație gravă.
Pentru întreaga activitate la „Sămănătorul”, Părintele Ieromonah Maxim Morariu va fi luat în discuția Comitetului Director al Asociației „Sămănătorul Tismana” pentru a primi MEDALIA CU BREVET și INSIGNA „Sămănătorul” alături de președintele Doru Dinu Glăvan și secretarul Benone Neagoe din conducerea UZPR - Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România care au reușit, după mulți ani de trudă, ca activitatea jurnalistică să fie recunoscută ca act de creație de către Parlamentul României.
Nu ca o recompensă pentru Rugăciunea către Dumnezeu sau PREMIUL 2015, acordat de UZPR mie, se medaliază acești români patrioți ce nu pun pe primul plan interesul personal, ci, pentru activitatea lor de propășire a neamului românesc din care fac parte.
Sugerăm noii conduceri executive și legislative a orașului Tismana să ia în calcul  finanțarea unei vizite la Tismana a Părintelui Ieromonah Maxim Morariu în anul 2016, pentru contribuția sa scriitoricească deosebită, a promovării revistei și a editurii Semănătorul și, în consecință, a  orașului Tismana în cele mai înalte medii ortodoxe și așezăminte cultural-educative din Cluj-Napoca, Bistrița Năsăud dar și peste hotare, la Ierusalim, în Liban sau la  Patriarhia sârbă din Belgrad.

A consemnat Nicolae N. Tomoniu
Tismana, 9 iunie 2016

vineri, 3 iunie 2016

Dr. Dan Jumara - Recenzie „George Coșbuc de la Tismana”



Nicolae N. Tomoniu, Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, George Coșbuc de la Tismana 
 – studii, articole și amintiri - , Editura Semănătorul Tismana – 2016.


          Inițiativă editorială singulară, lucrarea de față reia, în formă tipărită, o bună parte din materialele publicistice apărute în revista on-line ”Semănătorul”, publicație a  Editurii ”Semănătorul” Tismana, înființată în 2013.   Profesorul Nicolae N. Tomoniu şi preotul Maxim Morariu abordează, în principal, subiectul legăturii lui George Coşbuc, cu Mişcarea Sămănătoristă de la Tismana, dar cuprinsul lucrării este cu mult mai variat și deosebit de interesant.
Chioșcul George Coșbuc, Tismana. Foto N.N.Tomoniu, 1999 
Cei doi autori au luat iniţiativa de a răscoli fondurile documentare, pentru a aduce o serie de date inedite și precizări cu privire la viața și activitatea bardului ardelean, cu privire la personalități uneori uitate, precum Tănase Todoran și nu numai.  Articolele, eseurile, studiile adunate între paginile volumului de față fac dovada unei responsabile activități de documentare , de valorificare cu deplin discernământ a tuturor surselor.
          Materialele cuprinse în carte nu ocolesc nici problemele actuale grave ale societății românești contemporane, aflate într-o nesfârșită tranziție, cu toate tarele aferente. Căutând să identifice legături cu vremurile de demult autorii ating și subiectul așezămintelor monahale. Sunt trecute în revistă înfăptuirile de veacuri ale acestor lăcașuri religioase și se motivează necesitatea revenirii acestora la menirea lor dintotdeauna ca așezăminte de cult și cultură, ca centre de așezăminte sociale.
          Aflăm, din paginile antologiei, despre reînființarea revistei ”Sămănătorul”, publicație a Editurii Semănătorul Tismana, aparținând Asociației ”Semănătorul Tismana”. Începând cu octombrie 2013, revista este publicată în versiune tipărită, continuându-și, în același timp, și apariția on-line. De fapt, actuala revista on-line ”Sămănătorul” e o continuare a publicaţiei on-line, concepută în iunie 2011 de profesorul N. N. Tomoniu, ca editor şi manager. I s-a alăturat apoi preotul Maxim Morariu. Revista „Sămănătorul”, al cărei director este dl. Tomoniu, este la al șaselea an de la apariție on-line și în al treilea an de când apare tipărită. De altfel, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din Romania a acordat Premiul al doilea pe anul 2005 editorului Nicu N. Tomoniu, pentru editarea publicației ”Sămănătorul”(Tismana) la secțiunea ”Presa on-line” 
Cât despre Editura Semănătorul Tismana, aceasta a fost înfiinţată de N.N. Tomoniu împreună cu profesorul Artur Silvestri, în anul 2007. Până în prezent editura a publicat numeroase  cărţi şi numere de revistă. Numeroși autori şi-au făcut debutul, în diverse genuri literare, în spaţiul virtual al Editurii Semănătorul, ori în paginile revistei cu acelaşi titlu. De altfel, Artur Silvestri a și schițat ”un program cultural definit” în care editura și revista aveau obiective clar conturate. Scriitorul statua, cu fermitate, că ”noi avem un prezent câtă vreme avem un trecut și vom avea un viitor numai atât cât vom cunoaște ceea ce ne-a legitimat ieri pentru azi și pentru mâine”. Prin întreaga lor activitate publicistică Semănătorul caută să se înscrie pe aceste coordonate. Volumul este foarte bine ilustrat, folosind fotografii originale.
         
Reproducerea cu logo este liberă
Un spațiu tipografic generos este dedicat memoriei lui George Coșbuc, precum și relațiilor acestuia cu poetul Alexandru Vlahuță, cu muzicologul Alfonso Castaldi, ori cu profesorul universitar  Ramiro Ortiz, sau cu Vasile Lucaciu. De altfel câteva spicuiri din cuprinsul cărții sunt pe deplin lămuritoare cu privire la aria sa de cuprindere:
Despre revista Sămănătorul și noile legături Tismana    Năsăud;     Din revista Sămănătorul - Anul V.  Nr. 3 - sept. 2015; Trecerea poetului în regat; Mărturii despre prezența poetului la Vila Sfetea de  la Tismana; Comentariile lui Ramiro Ortiz; Mân. Tismana şi Vila Sfetea, loc de întâlnire al oamenilor de cultură; Pe urmele lui Coşbuc la Tismana; Coșbuc la Tismana; Tănase Todoran, icoană vie a credinței și a istoriei neamului; La vila Sfetea, o întâlnire secretă Averescu – Mackensen; Badea Gh. Coşbuc la Tismana. Sunt, fără îndoială, titluri incitante, promițând o lectură atrăgătoare.
          Autorii au adus în fața lectorului documente, corespondență și fotografii inedite atât despre viața și activitatea poetului George Coşbuc,  cât și despre prietenii și colegii săi, scriitori,  artişti, critici literari, plasticieni, muzicologi . Prin aceasta, antologia de studii, articole, eseuri  este de un deosebit interes atât pentru cei pasionați de istorie, în general, de istoria culturii, în special, cât și pentru publicul larg.
          Lectură plăcută!
          Dr. Dan Jumara

miercuri, 1 iunie 2016

Ion C. Gociu - La umbra unui fag rotat



La umbra unui fag rotat [1]
Romancierul Ion C. Gociu

După un an de cătănie, soldatul Constantin Burcescu, cu grad de  fruntaș, se întorsese  acasă, în concediu. Făcea milităria într-o unitate de geniu.  Se scursese o treime din durată - stagiul militar era de trei ani - timp în care s-a acomodat greu cu programul   cazon, unde, la instrucție se combinau  concepțiile noi sovietice, impuse, cu cele vechi ale Armatei  Române, care, deși fusese  decimată după abdicarea Regelui Mihai și devenise Armată Populară, mai existau. Programul zilnic  era încărcat de-i  sufoca pe tinerii rectruți. Mulți erau fără carte, alții absolvenți de   școli primare și chiar medii, încorporați din  toată țara. Din 365 de zile ale anului, soldații beneficiau numai de 15 zile destinate concediului pe care și-l petreceau în familie. Restul zilelor se desfășurau   la instrucție în cazarmă, iar cele  practice la construcții de drumuri și poduri. Învoiri  în oraș primeau   numai o parte dintre ei, în zile de sărbătoare și când erau vizitaţi de rude.

Costică, așa era alintat de ai lui,  revenise acasă, în satul în care s-a născut. Aici  își petrecea vacanțele și  pe timpul cât a fost elev la liceul din orașul reședință de județ. În acest timp, părinții lui locuiau în altă comună, mai îndepărtată de cea natală, unde tatăl lui avea serviciu.


Parcă a fost ieri! - își aduse aminte domnul Constantin Burcescu, de-acum pensionar,  de acele zile de repaus trăite la începutul lunii septembrie 1952.

 Ploile se ostoiseră, căldura nu mai era înăbușitoare, iar diminețile își deschideau generos perdelele oferind celor care îl priveau spre desfătare, cerul luminos ca sticla. În  casa părintească locuia numai bunica sa,   îngrijind gospodăria și pe soră-sa, fiica cea mică a familiei, elevă la școala primară, o ființă năstruşnică de afectivă. Văzându-l întors acasă, puștanca devenise fericită. Între ei diferența de vârstă era de opt ani. Legăturile de iubire  sporeau fetiței  sentimentul de apropriere și de siguranță …că i-a venit protectorul, Nana în concediu! Pe vremea aceea, cu apelativul Nana,  se adresau copiii, fraților mai mari.

Într-una din diminețile admirabile, că băiatul simțea plăcerea de a mai merge pe izlazul unde, pe timpul verilor, în copilărie ducea vacile la păscut, se pregătise pentru această treabă. Când soarele se ridicase de o suliță, de pe drum, chiar   la poarta casei, l-a  strigat nașă-sa Cătălina, vecină, cumnată cu nașul său de botez. Erau și rude, bărbatul ei fiind văr al bunicului dinspre mamă.

 Înarmat cu un baston făcut de el cu ani în urmă din lemn de corn - o amintire -   pus cu grijă la ștreașina șoprului unde sălășuiau animalele ca să nu se piardă, a scos vitele din obor - două vaci, un mânzat și doi viței - și împreună cu nașă-șa au  mânat turma spre izlaz, locul cu iarbă deasă de pășunat al vitelor și, în amintirile lui, meleag de zbenguială cu prietenii, copii de toate vârstele ai satului. În acel an vara fusese secetoasă. Nici știuleții porumbilor nu crescuseră, rămânseseră capete de cocoș. După   ploile din luna august, natura se schimbase, iarba reînverzise și vitele o pășteau cu lăcomie.

        - Și azi să face cald! Pe mine mă prinsă zăpușala, îi zise neliniștită nașă-sa  Cătălina când vitele se opriseră și pășteau.

        - Hai  să stăm undeva la umbră! Acolo sub fagul rotat e mai răcoare, o îndemnă cu voce de bărbat format, copilul de altădată.

         În locul acela zăboveau întotdeauna păstorii animalelor. Poziția era dominantă, bună de supraveghere. Copacul avea coroana bogată, cu frunze dese de nu i se vedeau ramurile și razele soarelui cu greu pătrundeau printre ele.

         - Poate  „Ale Frumoase!” (în mitologie ielele) plecară la culcare! își dădu  cu părerea Costică. Auzise, când era copil, multe basme despre aceste taine care fascinau bărbații și le prevesteau lucruri rele.

Cu furca prinsă-n brâu și cu fusul în mână – Cătălina își torcea caierul de fuior  făcut din cânepa adunată de pe ogor, culeasă, murată, melițată și dărăcită în vara aceea. Era o muncă migăloasă dar necesară pentru urzeala țesăturilor ce trebuiau lucrate la război în iarna ce urma.

 Cu pași domoli, cei doi păcurari se  îndreptară spre umbra alesă. Vitele flămânde  smulgeau fără alegere iarba crudă, mestecând-o sumar și înghi-țind-o cu nesaț în burdihanele veșnic nesățioase. Vițeii, ca niște plozi neastâmpărați,  întrecându-se,  cu cozile ridicate alergau în jurul lor și din când în când căutau țâțele pentru a mai suge lapte din  ugerul golit decurând. Dorința   lor era zadarnică fiindcă în loc de îngăduință, acum erau înlăturați de maicile  lor cu o atitudine neobișnuită.  Motivul? …de acasă, ca să mu sugă, pe botișor li se pusese câte un căpici , împănat cu piroane, cu vârfurile ieșit în afară, ca să înțepe.

 Resemnați de refuzul vacilor care i-au fătat, o luau din nou la goană în preajma turmei, parcă să uite afrontul  neașteptat ce l-au primit.


          - Fine mumă, cum te descurci mneta în melitărie?  …îl întrebă nașă-sa care auzise de la omul său, dezertor în Primul Război Mondial cât este de greu în armată.  Gheorghe al ei, numai prin indulgența Mareșalului Averescu, - că a fost considerat redus mintal, - a scăpat de condamnarea la moarte. În schimb, a fost osândit la mulți ani de pușcărie. Împreună cu alții ca el, au fost pedepsiți să facă opt ani de   muncă silnică. Duși cu escortă au ajuns în ocnele de sare, de pe urma cărora căpătase un mare beteșug. De câteva ori pe an îi curgeau din pulpele permanent tumefiate, cu pielea vânătă și exfoliată, șiroaie de sânge.

 - Nașă Cătălină, te rog nu mă alinta cu dumneata ca pe un străin. Zi-mi ca întotdeauna când mă strigai, Costică! Nu voi uita niciodată că, de câte ori intram în bătătura matale mă așezai la masă și îmi dădeai să mănânc dintr-o străchinuță zmălțuită, luată atunci de pe polița din pivniță, ca să nu-mi fie silă, că din celelalte mâncau și oamenii mari. Sau când nu era timpul mesei, ca să nu plec cu mâna goală, te urcai în podul șoprului și din cuibarul găinilor primeam câte un ou pentru care ziceam Bogdaproste și de bucurie mergeam tot într-o fugă până acasă să mi-l pună mămica în tigaie.

- Ba mumă! …că te-ai făcut om și de acum toate muierile trebuie să să scoale în picioare când treci pe lângă ele, ca să-ți răspundă la bună zâua.


Peste izlaz se lăsase un strop de liniște.  Erau numai ei și vitele. Păsările migratoare plecaseră și  pe băiat  îl luară gândurile. Un vânticel domol se porni, semn de avertizare  că toamna se apropie. Frunzele fagului începură  să foșnească trezindu-i  în suflet cu zumzetul lor, poveștile auzite în copilărie despre iele .


        - Nașă! …când era flăcău, nașu Gheorghe poate a auzit și le-a văzut vreodată   pe  „Ale Frumoase”? …își dădu cu părerea băiatul ca să-l scuze pe bărbatul neputincios și   s-o consoleze pe femeia care l-a suportat de-atâta vreme să-i fie nevastă.

- Nu fine! …pe ăsta   mumă-sa l-a făcut  un nevolnic. De când   m-a luat nu  l-am auzât niciodată vorbind de așa ceva. A fost un mutălău și d’aia  lumea l-a poreclit Muie, că nu putea să zâcă nici mumă când era copil. Numai eu știu ce-am pățit cu el o viață întreagă! Acu’ sânt bătrână! …și oftă din tot sufletul.

Eu am dus-o cu el cum zâce vorba aia care mi să potrivește ca un jujău pe grumazul porcului că, „cine n-are noroc până în prânz nu-l mai prinde până sara!”


...Între degetele femeii, fusul  se învârtea ca o sfârlează în mâna dreaptă iar cu mâna stângă smulgea șuvițe din caier, scuipa pe degete pentru a le moleși, răsuci  și  aduna pe el. După măsură se vedea că-i doldora, până la refuz. Un alt fus alături de un cocoloș de lână flocăită,  aștepta în săcuiul agățat peste umăr, să fie făcut fire de trebuință pentru împletirea flanelelor și ciorapilor de purtat  peste iarna.

Tânărul o privea cu insistență, încercând să-i citească de pe față gândurile care o copleșiseră. Când era copil auzise multe vorbe trăncănite de muierile satului despre viața tumultoasă a acestei femei, adusă în casa socrilor, dar multe lucruri îi erau neclare.

  În văzduh liniștea era la ea acasă. Se mai auzeau doar zbârnăitul  unui cosaș[2] și rumegatul ierbii de bovinele aduse la păscut. Cătălina, femeie în vârstă, cu privirea fixă, își încrețea pielea frunții ce părea bântuită de  cugetări ascunse. Dintr-o dată se retrăsese în sufletul ei. În ritmul torsului, tăcând, mișca înainte și înapoi capul, închizând ritmic ochii, gest ce prevestea că ar vrea să spună ceva, și așa a fost.


- Mumă Costică acu’ ești om mare și poți pricepe ce vreau să-țî povestăsc. Poate ai auzit multe zvonuri, adevărate or ba, spuse de   lume pe sama mea. Vreau să mă descarc de ce am pe suflet, lucru ce-l fac acu’ pentru prima oară în viața mea, că poate mneta mă înțălegi. Curând pleci iar la cătănie și nu să știe dacă ne mai vedem, …că-s muiere bătrână. Ai fost copilu’  al mare al Domnichii și mi-ai plăcut de cân’ te-a făcut mumă-ta, că și eu am  fost lângă ea în zâua aia. Mai târziu cân’ te făcusăi  mărișor și veneai în bătătura cășii mele, îmi erai tot așa de  drag și te iubeam  ca pe ai mei. Mă rog la Dumnezău să mă erte că pe ei  i-am făcut din flori dar n-am păcătuit, că așa am fost îndemnată să-i fac și popa i-a botezat. 


„Hopa!... își zise tânărul  rămas uluit de intenția ei;  că   vrea a se  destăinui  cum i-a fost viața ca femeie măritată cu un impotent, vorbe pe care el le   reținuse  din bârfele auzite în copilărie, - că cei doi fii ai ei deși sunt gemeni, au țați  diferiți”

*
Mor bătrânii, mor și casele lor. Foto Duck D. Duck
- Împlinisăm 17 ani - începu  Cătălina să vorbească, după ce se opri din tors și puse fusul în poală - și-mi venisă și mie  vremea de măritat cum gândesc părinții  să facă cu  fetele lor. După 20 de ani erai fată bătrână și nu să mai uita nima la tine, poate doar vrun văduv  sângur, rămas cu mai mulți copii pe cap. Eu sân’ făcută la Văleni și pe tata  îl chema Vasile Dobru. Eram fată frumușâcă  și până atunci nu mă pețisă nima. Băieții ai buni fusăsără luați la oaste și prin sate mai erau doar cei pristos de contingent.  Mie, de ăștia rămași la cășile lor, nu-mi era drag de niciunul.  Dumitru al Măriții care să țânea după mine,  plecasă melitar și după trei ani când trebuia să să întoarcă, începusă răzbelul cu nemții. Săracu’ de el, nici nu s-a mai înturnat! A murit pin lumea albă și nima nu a aflat, cine și unde l-au îngropat. L-am plâns ca pe frate-meu care și el a fost împușcat la Pui, unde o fi locul ăla, că eu numai atunci am aflat de acest sat. L-am auzât pe poștaș când ne-a cetit hârcia aia primită de la regimentul unde a fost corporat. Tot satul l-a plâns, iar eu cu  muma și tata l-am jălit de credeam că o să ne prăpădim de-atâta durere.  După pomana  de trei zâle, până la a de șasă săptămâni în fiecare dimineață mergeam la copiii Zmerendoaichii, o vecină a noastă de peste drum, să  le dau de pomană  colaci și câte o strachină cu demâncare. Da’ uite că mă luă vorba și n-apucai să-ți spun năcazul meu care m-a chinuit o viață.

Cu o zî înainte de Sâmpetru, care cădea duminica, când  era  Bâlciul al mare unde veneau oamenii din toate comunele vecine, nașu Răducan, omul  Polinii Mitoioanei, care ne-a cununat, a venit la noi acasă cu Muiacul ăsta de trăiesc și acu’  cu el. Era o zăpușală afară de nu puteai să stai nici la umbră, că te umpleai  de sudoare. Au bătut la poarta cășii, muma s-a țânut la câne și au intrat, că nu era sângur. El avea în mână o demijană de trei kile, plină ochi cu răchiu de-al tare. Ălălalt, Gheorghe avea spânzurat de spinare  căldarea aia ce o poartă încrojnată, cu clopoței care zdrăngănesc să adune copiii să cumpere   zama ce o țânea în ea. O am și acu’ în pimniță. Atunci era plină cu bragă răcită cu gheață luată de la Predescu.  O adună iarna de pe matcă și o țâne în ghețăria lui în pădure din șăliștea cășii. Îi trebe pentru bragă s-o răcească vara   și cu turtă dulce o vânde la nedei și bâlciuri.


- „Vasile! așa îl chema pe tata. Am venit cu băiatul ăsta să-ți pețim pe Cătălina!…a zâs nașul.  Să știi că e un copil blând, rușinos și în fiecare an merge să facă bani la Giurgiu. Pe vară este sânbriaș de limonadă la Nicolae al lui Gorgan, feciorul vecinului vostru de la Deal, care este mare comersant. Acum a venit să-l însor că tată-su și mumă-sa au rămas sânguri. Pe fete, că a avut două, le-a măritat ș-au plecat la oamenii lor, departe, unde a dus mutu’ iapa! Vezi cazanul ăsta plin cu bragă, este al lui. E făcut din alămuri și-i luat pe bani grei de la turci. Auzi cum sună clopoțeii atârnați de el, puși anume ca să adune lumea să bea bragă și limonată!”

Și să auzâm a zdrăngănit din ei.

Mumă Costică, după Sântămărie a Mare  ai mei mi-au făcut nunta. Am plecat de la casa mea plângând. Ca să nu mă vadă nima, țâneam  nasul băgat în ștergar și am venit în satul ăsta. Pe drum am mers suiți în trăsura lu’ nașu care avea gume pe roți și era trasă de doi cai roibi cu hamuri noi, colorate ca  căldarea lui Gheorghe. Cinstit îți spun, că  di la început nu mi-a plăcut de el, dar am crezut că o să mă deprind.

Din prima zî am durmit în hodae cu ai lui. Noi în patu’ di la vale, mumă-sa și tat-su în patu’ di la deal.  Să mă ierți Costică că-ți mărturisăsc ceva ce nu să spune la nima. În fiecare sară după ce stângeam lamba, ne suiam în pat, și eu mă aranjam să să ia de mine. Pe întuneric beznă, sub pătură râdicam cămeșa pân la țâțe, să mă sâmtă cum ard, dar el… bleau! Am crezut că i-o fi rușâne de ai lui că ne aud, că așa a zâs nașu de el, …că-i rușânos. După trei zâle l-am chemat cu mine   prin pădure să adunăm surcele, că ne trebuia’ să  aprindem focul. Îmi fierbea sângele ca mustul în butoi și chibzuiam că acolo fin sânguri, unde nu ne vedea nima, îmi face și el felul cum fac toți bărbații muerilor cân’ se împreună. Mă gândeam că măcar în prima lună să-mi fie făcută plăcerea trupului, că apoi, el iar pleca la Giurgiu și nu mai venea acasă până la Crăciun.


          „Doamne! …cum o fi stat această femeia  cu un asemenea bărbat?” se miră în sinea lui Costel,cum îl alintau fetele. El permanent era doritor de-o aventură erotică. Înainte de încorporare  încercase s-o facă într-o seară cu Silvia, colega lui de școală, când se întorceau de la nedeie și o conducea până acasă la ea. Se plăceau și jucaseră împreună în horă. Luna încă nu răsărise, cerul era senin și stelele scânteiau ca jăraticul. Liniștea nopții era spartă doar de un ciuhurez care se mai auzea cântând, undeva departe, și ei nu se mai săturau de sărutat. Când au ajuns la marginea unui lan de porumbi unde el credea că și ea o să vrea, timid,i-a propus domnișoarei să intre acolo, „că nu va spune la nimeni”, dar a fost refuzat „până vor pune pirostriile pe cap!” ceea ce el  n-aveam de gând să fac prea curând acest pas.


        - Am mai stat așa vro lună - a continuat să povestească nașa Cătălina - după care mi-am adunat țoalele cu care venisăm, le-am pus la locul lor în lada de zăstre adusă de la ai mei și i-am trimis vorbă lui Taica  să vină cu căruța, să mă ia acasă!

         Pe drum și acasă m-au certat de nu mai știam de mine; mă podidiseră lacrimile și mă trăgeam de cozi să-mi rup părul din cap. Îmi zâceau, că „ce-o să zâcă lumea din sat; că cine o să mă mai ia de nevastă începută de altul; că au cheltuit o găleată de parale să-mi facă nunta!

 Să le spun, la început mi-a fost rușine, că doar erau părinții mei, dar până la urmă  mi-am luat inima în ghinți și le-am povestit tot. În hodae s-a făcut liniște de auzai musca zbârnăind, că acolo eram băgați. Afară ploia și era un frig timpuriu ce-ți dedea fiori. Cu o săptămână înainte bătuse și Vântu’al Mare și vremea se schimbase. După ce m-au ascultat, parcă-l văd pe betu’ tata, cum  s-a sculat de pe pat și a ’eșit în tindă . Muma, șădea pe laviță, că o adusă- să  de-afară și era pusă lângă sobă, dusă pe gânduri

După un timp a venit cu o ulcea de la Joi Mari  plină cu vin din care mai săreau năstrapii.

        - „Mărie! i-a zâs mumii ca să fie atentă. Cătălină, mi-a zâs mie ca să-l ascult. Bine    c-ai plecat de la scopitul ăla! Eu l-am văzut că-i spân dar am crezut că dacă vrea să se însoare și-l are naș pe Răducan, îi bun și de muiere! Auzâsăm eu că la ăi care nu-s buni de așa ceva nu le crește barbă și rămân  ca  cocoșii fără creastă. Dacă-i țâi de rudă, mănâncă de pomană boabele de pe bătătură și găina cloceşte degeaba ouăle că din ele nu ies  pui, că n-au sămânță de la cocoș!

         - Adusă-i oala asta rasă cu vin, să bem în sănătatea ta mă fato! Să știi că n-a rămas plasa  fără băieți și tu abia ai 17 ani!  Și i-a întins ulceaua mumii să bea ea întâi. El băuse bine în pimniță, că se vedea mânjit cu roșu pe la gură.

               - Văsile! a grăit muma privindu-l în ochi pe taica. Să nu cumva să-i mai zâci ceva fetii ăștia de-acu’ încolo. E a noastă și o să avem grijă să n-o bârfească satul. Gura lumii îi slobodă și n-o astupă decât pământul!

              -  Cătălină! să nu fi tristă! Ne-or călca bătătura și alți pețitori mai ales  cân’ s-o auzî de ce ai plecat de la nevolnicul  ăsta!”.
Lupul. Foto Duck D. Duck
După două săptămâni, cred că n-au fost mai multe, ne-am trezât într-o sară că bătea cineva în poartă și cânele lătra un om.

        - Ia vezi Cătălină cine-i! mi-a zâs taica. El sta pe laviță  în cotu’ sobii și curăța niște drugi pentru boabe de măcinat, că nu mai aveam făină de mălai în nelei.

        - Lasă Cătălină, că mă duc eu! a zâs muma. Trebuie să mă țin și la câne să nu sară pe om. Mie îmi știe de frică și când strâg o dată la el, fuge de mănâncă pământ’ și intră su’ pătul! Mi-a luat frica de când l-am bătut cu păleața, țânut legat, cân’ a rupt capu’ gâscanului care s-a dus să-i ciugulească din mâncare.

După o vreme, muma s-a întors cu nașu Răducan care venise în sara aia până la noi. Parcă-l văd și acu. Avea în mână un iepure, că era mare vânător și pe vremea aia gemea’ pădurile de iepuri.

 Taica s-a ridicat în picioare, și-a scos căciula de pe cap și i-a urat:

- Bine veniși pe la noi nașule! Ne ertați că ne găsâși în neorânduială cu atâtea gloduri pe jos, dar s-a terminat făina și mâne mă duc să macin boabele la moară.

 - Să te duci la moara Trocanilor, că-i moară pe apă!  Zăbovești mai mult, dar iese făina bună, de mănânci turta și mămăliga și cu ochii. La moara lui Bobei care-i de foc, boabele se macină mai repede, dar făina iese   prea încinsă și se râncezește iute!

Cât au vorbit de moară, muma a adus un scaun de-al ‘nalt, a pus pe el un opreg  și   l-a poftit pe nașu să să așăze.

         - Mărie! … ia tu iepuru’ ăsta, du-l afară undeva la răcoare și după ce îl belește Vasile, să-l țâi o zi în vin amestecat cu ceapă,  morcovi, cimbru și busuioc, opărite și răcite. Carnea se dostoiește și   o să fie mai gustoasă când îl frigi. Îl împeni cu cățăi de usturoi și fărâmături de slănină și după ce-l coci în sobă o să vezi cât îi de bun, că nu te mai saturi mâncând.

  - Vasile!  … când iei pielea de pe el, începi s-o tragi de la picioarele dinapoi către labele din față  și o scoți întreagă ca pe flanel când te dezbraci. O sărezi, dup-o zi, o bagi pe o blană și o țâi după sobă până se usucă. apoi o întorci cu părul în afară și o pui bine! S-o păstrați ca pe ochii din cap! Când vă doare pe vrunul spinarea o băgați pe un brâu și vă încingeți  cu ea  pe locul ăla. În trei zile vă face ca nou!



În sara aia a stat nașu la noi până spre miezu’ nopții. Începuse cu  epuru dar nu pentru asta venisă. După ce a mâncat boabe de porumb ferte, c-aveam ceaunul cu ele pus pe plită, a băut vin din cana pe care muma i-a umplut-o de vreo două-trei ori, apoi   a început  să vorbească despre Gheorghe și ne-a zâs așa:

- Mărie și Vasile, venii acu’ la voi să discutăm pe ’ndelete situația fetii ăștia, care nu-i deloc  ușoară și mi se rupe inima de ea. Acum știu de ce a plecat de la prăpăditul ăla de Gheorghe și nu mai trebuie să vorbim despre asta.


          - Costică mumă, noi stam și-l ascultam încremeniți că nu pricepeam unde vrea să ajungă. Ne-a spus că a vorbit cu el o sară întreagă, că dacă a știut că nu-i bun de muiere să-i facă copii de ce s-a mai însurat și l-a mai pus și pe el naș, ca să ajungă de râsul lumii; că eu până nu merg să bag divorț nu mă mai pot mărita și cheltuiala îi mare; și „că nu face  ocaua cât daraua!”. 

Cântasără cocoșii o dată  când, uitându-să în oichii mei mi-a zâs:

- Fato! …ascultă-mă bine ce-ți zâc. Așa ț-au hărăzit ursitoarele, ca tu să ai parte de un   om neputincios!  După ce ți l-am judecat pe Gheorghe ca pe pravilă, i-am spus că tu te întorci la el numai dacă te lasă să faci copii cu cine îți place ție!

 Ce crezi că i-a răspuns Gheorghe?

 - Nașule, din partea mea e liberă să facă treaba asta  cu  cine îi place ei! Eu plec și stau tot anul la stăpân, la Giurgiu. Vin pe acasă doar de Crăciun, de-a neamurile. Am vrut să  mă însor ca să aibă cineva grijă de casă, că vezi bine că tuțu și muma nu mai pot! Mâne, poimâne, o să moară și până vin eu de acolo n-are nici cine să-i îngroape.

 - E, acum tu ce ai de zâs? …m-a întrebat nașu’  pe mine și apoi, după o scurtă cugetare, tot el a vorbit.

 Nu-mi răspunde acum. Chibzuiți bine toți trei și până la praznicul de  Sfântul Ranghel la care de acum vă poftesc, să veniți și să-mi dați răspunsul! Vine și Gheorghe, că-l chem și pe el, ca să fiți fată-n față.

 Așa s-a terminat sara aia. După ce a plecat nașu’ m-am pus iar pe plâns și toată noaptea mi-am blăstămat soarta!

 Până la Sfântul Ranghel ne-am tot sfătuit; cân’ muma zâcea du-te, taica zâcea nu! Noroc că asta n-a ținut decât vreo câteva zâle. Apoi, taica hotărât - eram sara la cină -  a zâs și el că muma a gândit bine. Din partea lor sunt liberă să fac orice, că nu-i rușâne să ai copii cu cine vrei să-i polimești.

 „Măria Stanchii lu’ Bursuc a făcut fata cu jăndarul Căpeț și i-a mers bine și nemăritată. Și ce fată frumoasă avea!” a mai vorbit muma ca să mă încurajază.


*


…Soarele ajunsese la amiază și vacile sătule se culcaseră la umbră, rumegând în voie iarba adunată în burțile pline. Cătălina da semne că își terminase povestea dar Costică n-a fost lămurit și nici n-a întrebat-o: cum de a născut gemeni, care,  zicea lumea, fiecare dintre ei semăna cu câte un bărbat din comună. Copilul Ion semăna cu Bundan iar Nicolae cu Tică al Sandii. Bundan și-a asumat paternitatea și l-a ajutat pe Ion să învețe la o Școală de Arte și Meserii. Nicolae a fost înfiat în alt sat.


 - Costică mumă, nima nu stie ce-ț mărturisăsc acu’! Bundan, cân’ venea în conced, că lucra la București, trecea  de multe ori pe la mine și-mi spunea că, dacă-i fac un copil o să zâcă că-i al lui, că muere-sa îi starpă. Atunci cân’ am rămas borțoasă el nu venisă acasă. În anul ăla trăcusă pe la mine, dar mai târzâu cu vreo lună. Eu cred că Ion este copilu’ lu’ nașu Răducan, dar să nu spui la nima treaba asta. Am vrut să mă spovedesc, să spun păcatu’ popii, dar m-am răzgândit. Ion îi copil frumos și dăștept ca nașu-su, dar fincă a zâs și Bundan că-i al lui, așa a rămas. Până acu’  n-am vorbit cu nima despre asta.

                                                      *


…Când s-a întors la cazarmă, într-o scrisoare  pe care a primit-o după câteva luni de la părinți, a aflat că,  nașii Gheorghe și Cătălina muriseră la o săptămână unul după altul.

 Da! …și-a zis în sinea lui Costică. Omul când  presimte moartea, ca  să se elibereze de ceva apăsător pe suflet, simte și nevoia de a se destăinui, așa cum i-a făcut lui, nașă-sa Cătălina.


              Ion C Gociu, Târgu Jiu, 24 aprilie 2016 
                                  - Ziua de Florii -


[1] În afară de Costel eroii  vorbesc în dialectul  local.
[2] Familie de insecte din ordinul ortopterelor.