Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 28 septembrie 2016

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu - Recenzie „Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri”



Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016.


Recenzie de Maxim (Iuliu-Marius) Morariu



          Domnul Aristotel C. Pârvulescu, a fost, în mod cert, nu doar un magistrat erudit, cu o bogată cultură generală, ci şi un scriitor înzestrat şi prolific. O dovedeşte volumul de faţă, o recuperare, ce-i drept, cam tardivă, a fiului dânsului, care ne pune în faţă un scriitor talentat ce ştie să îmbine cu măiestrie umorul şi cultura, dispunând de o remarcabilă capacitate de a fi concis în exprimare, după cum remarcă prefaţatoarea lucrării, doamna profesoară Mihaela Botezatu[1]. De altfel, tot dânsa ne arată complexitatea personalităţii lui, caracterizându-l, în caracterizarea din debutul lucrării. Cităm:

,,De profesie magistrat, dar nu unul oarecare, ci cu mare vocaţie, Aristotel Pârvulescu a fost, în egală măsură, autor de eseuri, aforisme şi butade. Fiind înzestrat cu harul scrisului, creaţiile sale sunt mărturii grăitoare ale unul talent incontestabil.

A fost – îl putem numi aşa – un scriitor prolific, deoarece scrierile ce-i aparţin depăşesc cu mult, ca număr, pe cele aflate în volumul de faţă.

A intrat în contact cu personalităţi literare şi a publicat la revistele vremii, iar acest fapt confirmă cu tărie capacitatea sa creatoare"[2].

      Volumul se deschide cu o scurtă autobiografie semnată de autor (pp. 7-13), în paginile căreia, acesta descrie, într-o notă ludică pe alocuri, pasaje din copilăria şi mai apoi, din viaţa sa. Relaţiile cu părinţii sau bunicii sunt frumos surprinse aici, autorul fiind un adevărat maestru al descrierilor, deşi nu face abuz de ele. Iată, de exemplu, cum îşi descrie el bunicul:

,,Tata-moşu era înalt, uscăţiv, drept şi sprinten în mişcări, în ciuda celor 75 de ani pe care îi înşcherbase. Avea trăsăturile feţei ascuţite, pielea pigmentată, fruntea lată şi întinsă, nasul acvilin, marcat de mustaţa albă pe care o mângâia cu degetul arătător în dreapta şi stânga. Ducea o viaţă de sihastru. Era taciturn, întunecat, aspru, dar respectuos şi sobru. Se bucura de multă stimă din partea sătenilor. Deosebit de cumpătat în vorbă şi în purtări, ţinea la demnitatea personală până la orgoliu. Nu existase dată în care să nu mă atenţioneze în faţa musafirilor: Aristică, fii modest şi rezervat! Expresia devenise proverbială. La orice mişcare eram zeflemisit în special de ai mei: Aristică, fii modest şi rezervat!" (pp. 8-9).

      Urmează apoi adevărate pastile, în cadrul cărora, autorul vorbeşte despre anumite momente ale vieţii cotidiene, dă sfaturi, sau scrie texte cu o bogată tentă umoristică. Foarte interesant este modul în care autorul reuşeşte să pătrundă în profunzimea lucrurilor, chiar şi atunci când vorbeşte despre lucruri ce compun banalul cotidianului. Un astfel de exemplu îl constituie pastila dânsului despre răs  şi ilaritate. Aici, după ce se scuză în faţa cititorului pentru îndrăzneala de a aborda un asemenea subiect, în condiţiile în care nu poate fi clasificat drept un specialist al său, vorbeşte despre originile comportamentului şi relaţia lui cu vorbirea şi inteligenţa:

,,Ştiu în mod sigur (nu vă pot indica sursa), că râsul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale şi va dispărea odată cu acea cauză care l-a generat: contrastul. ,,Râsul a apărut din contrast", ne spunea profesorul de psihologie, cu ceva ani în urmă. Şi, cum opoziţia dintre două situaţii surprinzătoare nu va dispărea niciodată, râsul va subzista totdeauna.

          Omul, mai întâi a râs şi apoi a vorbit. Gestul, şi nu vorba a stârnit pentru prima dată râsul. Când omul s-a întrebat de ce râde, a apărut umorul. Râsul este legat de umor aşa cum ginerele este lipit de mireasă la Oficiul stării civile. Ca să provoci râsul, trebuie să ai umor; ca să guşti umorul, trebuie să ai simţul umorului. Mai bine haz, fără umorişti, decât umorişti fără haz; mai bine umor din tristeţe, decât tristeţe din umor. Seriozitate nu înseamnă tristeţe. Dumnezeu ajută pe cei veseli pntru că El Însuşi are simţul umorului. Este motivul pentru care l-a lăsat pe Adam fără o coastă.

          Râsul ţine de inteligenţă; este măsura seriozităţii omului: ,,spune-mi de ce râzi, ca să îţi spun cât de serios eşti!" Pe cel care, în mod inteligent mă face să râd, nu-l întreb ce studi are. În Jurnalul său, Jules Renard remarca, pe bună dreptate: ,,O vorbă de duh bine găsită, face mai mult decât o carte prost scrisă" (pp. 25-26).

      Cu astfel de pastile scurte, dar bine scrise, abordând teme de actualitate şi împletind seriozitatea textului literar bine încropit cu umorul, acel dat ontologic al românului, reuşeşte Aristotel Pârvulescu să-şi coopteze cititorii. Lucrarea lui se constituie într-o adevărată antologie literară, cu pasaje umoristice şi cu un conţinut ce-l califică între scriitorii contemporani importanţi. E meritul fiului său acela de a-l fi restituit circuitului literar şi cititorilor şi cel al domnului profesor Nicolae Tomoniu, artizanul amplei mişcări culturale cunoscute sub numele de Semănătorul, de a-i fi oferit publicului cititor posibilitatea de a se delecta lecturându-i pastilele şi eseurile.

Având în vedere valoarea literară a operei domnului Pârvulescu, nu putem decât să felicităm editorii pentur iniţiativa avută şi să recomandăm cititorilor dornici de o carte bine scrisă, să poposească asupra însemnărilor sale.

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu


[1] Dânsa spune: ,,Autorul dispune de un uriaş potenţial de a concentra, de a exprima foarte multe în cât mai puţine cuvinte, reuşind, totuşi, să se facă perfect înţeles". Mihaela Botezatu, ,,Prefaţă", în Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016, pp. 3-4.
[2] Ibidem, p. 3.