 |
| Vasile Moiș la o lansare de carte |
Dana se opri fulgerată
*)
„Am să te-nchid într-un poem,
Ca pe-o mireasă-ntre zefiri,
Să nu m-auzi, când eu te chem,
Să nu te-aud când tu suspini”
Emil Matei
Singurul teren de tenis cu zgură
din Baia Mare era ocupat, aproape în permanenţă, de către activiştii de partid, de ofiţerii de
securitate şi de miliţie. Profesorii, medicii şi ceilalţi amatori se strecurau
cum puteau printre seniorii de drept, cu toate că mulţi dintre ei practicau de
multă vreme sportul alb. În Baia Mare era o adevărată modă, printre
intelectualii oraşului, un motiv de laudă, să joci tenis de câmp.
Studentul Valeriu Moraru îşi
cumpărase din străinătate rachete, mingi, pantofi, treninguri, bluze şi
pantaloni scurţi, toate marca „Wilson”, fapt ce atrăsese invidia celorlalţi
practicanţi ai acestui sport, care se înghesuiau să-i fie parteneri, cu atât
mai mult cu cât el juca foarte bine. În vacanţele studenţeşti, se împrietenise
cu unul dintre partenerii de tenis, Mircea Solomon, preşedintele clubului de
fotbal „Săsarul”, fără să ştie, la început, că mama şi soţia acestuia erau
evreice.
Mama lui Mircea, doamna Rivana
Solomon, era director la cea mai mare fabrică de confecţii pentru femei din
nordul ţării, care producea, aproape în exclusivitate, pentru export. Din
această cauză, la fabrică se perindau, în permanenţă, tot felul de activişti de
partid, din Baia Mare şi din capitală, interesaţi să le facă garderobă
nevestelor, fiicelor şi amantelor. Pe lângă obligaţiile faţă şefii de la
partidul comunist şi de pe la ministere, doamna Solomon avea grijă de propria
ei familie şi de rotunjirea veniturilor, prin tot felul de aranjamente cu
partenerii germani, interesaţi şi ei să păcălească statul român. S-a ajuns,
astfel, să intre în fabrică transporturi întregi de stofe, materiale pentru
confecţii şi furnituri, fără să fie evidenţiate în contabilitate. Produsul
finit era împărţit în două, între directoare şi colaboratorul ei german, fără
să-şi bage cineva nasul în afacerea lor. Protecţia din partea partidului era
totală.
Andronache Mihălcescu,
omnipotentul secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi
ministru al agriculturii, în acelaşi timp, îşi trimitea nevasta şi cele două
fete, în fiecare an, să stea o lună la Baia Mare, la familia Solomon, ocazie
pentru a-şi completa sau schimba garderoba. Dana, cea mai mare dintre fete, era
în clasa a XII-a şi se pregătea pentru bacalaureat şi admiterea la facultate,
un motiv în plus să facă deplasarea la Baia Mare. Aici, după două zile de probe
la diverşi croitori, începuse să se plictisească de moarte . Pentru a-şi găsi o
preocupare, acceptă să o însoţească în oraş pe soţia lui Mircea, plecată să-şi
recupereze soţul de la o partidă de tenis.
- Cine este tipul, care joacă
tenis cu Mircea? se interesă Dana, când ajunseră la terenul de tenis.
- Un student, Valeriu Moraru, prieten cu Mircea, răspunse într-o doară Tina. Trece pe la noi, când vine în
vacanţă, este un băiat foarte simpatic.
- Are vreo prietenă pe aici?
întrebă curioasă Dana.
- Valeriu? Nu ştiu, în orice caz,
este un bărbat foarte frumos şi deştept, îmi place de el. Să nu te gândeşti la
prostii, este prieten bun cu Mircea.
- Nu vrei să-l inviţi în seara
asta să cineze cu noi, la socrii tăi?
- Hopaaa...! Te interesează
băiatul...! zâmbi Tina cu subînțeles. Atunci, hai să o facem ca lumea! O
anunţăm pe soacra mea să pregătească o masă festivă, un fel de cină
tradiţională.
Băieţii terminară jocul, îşi
strânseră rachetele şi se pregăteau de plecare când, un tip care intenţiona să
intre pe teren îi strigă lui Valeriu:
- Băi acesta, lasă-mi rachetele
mie, vreau să văd şi eu cum este să joci cu o rachetă „Wilson”!
- Băi acesta, replică Moraru pe
acelaşi ton, dacă vrei să joci cu rachete „Wilson”, cumpără-ţi! Eu nu dau
rachetele mele nimănui.
- Mai vedem noi! răspunse
individul, pe un ton ameninţător. Poate nu mai vrei să joci tenis în oraşul
ăsta?
- Dacă Baia Mare este oraşul tău,
sau al lui tată-tău, atunci fii sigur că nu mai sunt interesat să joc tenis.
Altfel... ar fi bine să fii atent să nu-ţi scrânteşti gleznele, cei care trec
de la opinci la pantofi de sport au probleme de acomodare.
- Valeriu, Valeriu, interveni
Mircea, te rog să termini! Tovarăşul Ioan Voman este secretar al comitetului
judeţean UTC . Sunt sigur că nu a vrut să te jignească, este prietenul meu, ar
trebui să-i ceri scuze.
- Îmi pare rău, Mircea, nu am pentru ce să-i cer scuze. Mojicia şi
mârlănia mă deranjează, indiferent de persoana în cauză. Mai bine, hai să
plecăm, până nu-mi pierd cumpătul! Moraru evita gâlceava, pe cât era posibil,
dar felul în care l-a tratat acest politruc îngâmfat l-a scos din sărite şi
s-ar fi răcorit dacă-i dădea o scatoalcă peste bot. Abia la ieșirea de pe
teren, dădu cu ochii de Tina Solomon:
- Tina...! Sărut mâna, îmi pare
bine că te văd. Ai venit după Mircea? Foarte bine faci că-l păzeşti, este
periculos dacă scapă din lesă, nu se abţinu să o înţepe, din simpatie, aşa cum
făcea de obicei.
- Cred că-ţi lipseşte şi ţie un
gardian, replică Tina, fără să se supere, obişnuită cu glumele lui acide.
- Dacă n-ai fi măritată cu
Mircea, să fii sigură că te-aş fi răpit.
- Ai fi riscat să rămâi cu ea
pentru tot restul vieţii, se amestecă în discuţie Mircea, apropiindu-se de ei.
- Să-ţi fie ruşine, făcu Tina pe
supărata. Ăsta-mi eşti? Drept pedeapsă, te duci la depozit după două lăzi de
apă minerală, iar noi mergem acasă cu Valeriu. Vine şi el cu noi în seara asta,
propuse Tina pe un ton ce nu accepta
replică, îndreptându-se cu Dana spre maşina lui.
- Îmi pare rău, în seara asta am
alt program, nu pot veni cu voi, se scuză Valeriu Moraru, fără să o bage în
seamă pe Dana.
- Nici să nu te gândeşti! Aaa...!
Era să uit! Ţi-o prezint pe Dana,
prietena mea din Bucureşti. Stă la noi câteva zile, cu sora şi cu mama ei. Cu
toate că voia să facă pe indiferentul, pe Valeriu l-au surprins doi ochi
albaştri, ascunşi după zulufii de păr blond ce-i atârnau neglijent pe frunte,
dându-i Danei un aer ştrengăresc. Pieptul feciorelnic îşi contura rotunjimile
sub ţesătura unei bluze de bumbac, petrecută peste blugii albi, strânşi pe
picior, aşa cum se îmbrăcau majoritatea puştoaicelor din capitală.
- Sunt încântat să vă cunosc,
domnişoară! Eu sunt Valeriu Moraru, un prieten
de-al lui Mircea, invidios pentru norocul Tina, care a dat peste el,
fără să fie măcar conştient de asta, continuă să glumeasă studentul. Pentru că
sunteţi musafir în oraşul nostru, permite-ţi-mi să fac pe taximetristul şi să
vă duc pe amândouă la domiciliu.
- Valeriu, vorbesc serios, te rog
să vii în seara asta la socrii mei, reveni Tina la invitaţie, după ce urcase
împreună cu Dana în maşină. Fiind sâmbătă, părinţii lui Mircea au pregătit o
cină mai deosebită şi sunt convinsă că le-ai face o mare bucurie, dacă ai veni
şi tu.
- Sunt transpirat ca un bivol,
trebuie să fac un duş... mâine am un program încărcat... Apoi, mama şi bunica
vor fi îngrijorate dacă nu sosesc devreme acasă. Mai bine o lăsăm pentru altă
dată, nu vrei?
- Faci duş la noi, să ştii că am prosoape
curate. Poţi să îmbraci un pantalon şi o bluză de-a lui Mircea, aveţi aceeaşi
talie.
- Tina, mă simt jenat de refuzul
meu. Dacă insişti, trec pe la voi, fac un duş şi mă schimb. Am haine în
maşină. Aş vrea, înainte să merg la socrii tăi, să trec pe la o florărie şi să
cumpăr un buchet. Cu voi sunt obişnuit, dar la ei nu am fost până acum în casă.
În sufrageria spaţioasă a
familiei Solomon, masa aranjată impecabil îşi aştepta musafirii. Ca în orice
familie care se respectă şi îşi respectă invitaţii, vesela era de cea mai bună
calitate, porţelanurile de Rosenthal şi cristalurile de Murano făcând,
obligatoriu, parte din recuzită. Cina, mai ales una la care participau
musafiri, era un moment foarte important şi doamna Solomon voia să-i dea toată
strălucirea. Când nora ei o anunţase că va veni fiul lui Ion Moraru, îşi
aminti, fără să vrea, de luxul casei familiei acestuia, un etalon al
rafinamentului şi al bunului gust.
Valeriu Moraru sosi ultimul, când toată lumea era
pregătită pentru cină. Îmbrăcat cu o cămaşă de mătase, un sacou albastru, cu
guler înalt şi pantaloni crem, îşi făcu intrarea în salon cu un buchet imens de
trandafiri şi cu o sticlă de vin. Doamna Mihălcescu şi fetele ei au rămas
blocate la vederea unui bărbat îmbrăcat impecabil şi de o frumuseţe stranie. Nu
se aşteptau să vadă un asemenea specimen în acest colţ de ţară.
- Vă rog să mă iertaţi că am
întârziat, se scuză Valeriu Moraru, înmânând buchetul de flori doamnei Solomon.
Am impresia că am ajuns ultimul. Sper că nu aţi suferit prea mult de foame.
- Mulţumesc pentru flori! Vreau
să ţi-o prezint pe prietena mea de la Bucureşti, pe doamna Mihălcescu şi pe
fiicele ei. Pe Dana am înţeles că ai cunoscut-o deja, făcu doamna Solomon
oficiile de gazdă.
Tina distribui în mod strategic
locurile la masă astfel ca Valeriu să stea în dreapta Danei, departe de
privirile doamnei Mihălcesu, aşezată într-unul din capetele mesei. Cu toate că
fata îl sorbea din ochi, Valeriu nu-i acorda, la început, nici o atenţie, făcând
abstracţie de prezenţa ei, ceea ce o intriga şi o întărâta, în acelaşi timp, pe
Dana, o fiinţă răzgâiată şi obişnuită să fie centrul atenţiei. De această dată
se simţea neglijată, aproape jignită.
- Valeriu, care dintre bunicii
tăi mai trăieşte? întrebă, curioasă, doamna Solomon, în timp ce-i servea
aperitivul.
- Bunica, mama tatei. Pe ceilalţi
nici nu i-am cunoscut, au murit demult. Bunica locuieşte cu familia noastră, la
Murgeni. Se ţine foarte bine, pentru vârsta ei, este foarte activă, lucrează în
grădină de dimineaţa până seara, ca în prima tinereţe.
- Ţi-am cunoscut bine familia, am
fost de câteva ori în vizită la voi, pe vremea când tatăl tău, Ioan Moraru, sau
Jean, cum îi spun prietenii, era elev la liceul „Lazăr” din Baia Mare. Toate
fetele se dădeau în vânt după el. Era singurul om din această parte a ţării
care avea automobil, un Rolls Royce, dacă-mi aduc bine aminte. M-a plimbat şi
pe mine cu el. Mama mea a fost bună prietenă cu bunica ta. Vezi ce mică este
lumea? M-am bucurat că eşti prieten cu Mircea şi Tina. Poţi veni în casa
noastră oricând doreşti, întotdeauna vei fi binevenit.
- Mulţumesc! De când sunt
student, vin mai rar pe acasă. Mai trec prin
Baia Mare sâmbăta, când o aduc pe bunică-mea la comunitate.
- Bunica ta mai frecventează
comunitatea? se arătă mirată doamna Solomon. Eu şi prietena mea, doamna
Mihălcesacu, n-am mai intrat într-o sinagogă din copilărie, am şi uitat de
sărbătorile religioase şi de tradiţii.
- Noi nu putem merge, pentru alte
motive, cu toate că mi-ar plăcea. I-am face
deservicii soţului meu, recunoscu doamna Mihălcescu. Lumea n-ar
înţelege, cu toate că şi sinagoga şi-a pierdut din importanţa ei de odinioară,
devenind un cuib de bârfe. Iudaismul a încetat demult să mai fie un motiv de
mândrie în România. Tinerii, din familiile mixte, se feresc să recunoască
ascendenţa evreiască a părinţilor, considerându-o un handicap sau o ruşine.
- Eu n-aş spune asta. Tinerii
sunt creaţii ale părinţilor, nu pot fi nici mai buni, nici mai răi decât modelele
lor, îşi dădu cu părerea Valeriu Moraru. Abandonarea unei religii, pentru
diverse motive, nu este o noutate. Unii au fost excluşi, precum Baruch Spinosa,
alţii n-au recunoscut că sunt evrei decât pe patul morţii, ca Benjamin Disraeli, Heinrich Heine sau Karl Marx.
- Nici n-am ştiut că Heine şi
Marx au fost evrei, se auzi vocea timidă a Danei, surpinsă să afle că părintele
comunismului era de aceeaşi religie ca mama ei. Despre ceilalţi n-am auzit, cel
puţin până acuma.
- Banjamin Disraeli a fost primul ministru al reginei Victoria, scriitor,
filosof şi un antisemit notoriu. Pe patul de moarte, a recunoscut că este evreu
şi că a comis o greşeală acceptând să
fie botezat creştin. Cât îl priveşte
pe părintele socialsmului ştiinţific,
Karl Heinrich Marx, cu toate că a fost botezat evreu, a studiat numai la şcoli
laice şi a fost un antisemit violent. Sunt cunoscute remarcile sale la adresa
unui alt evreu, Lassalle, preşedintele partidului socialist german, pe care l-a
făcut evreu puturos. Mai precis, a spus despre Lassalle că sub mirosul
de briantină se ascunde un evreu puturos.
- Şi Heinrich Heine? Ăsta cine a
fost? întrebă domnul Solomon, absent, până atunci de la discuţii.
- Unul dintre cei mai mari
scriitori de limbă germană, un adevărat magician al cuvântului, probabil cel mai
mare stilist al literaturii germane. A fost botezat evreu, sub numele de Haim
Heine, dar a trecut la creştinism, probabil din obedienţă, luându-şi prenumele
de Heinrich. El spunea că botezul creştin a fost un paşaport spre cultura
europeană, însă îşi semna operele cu H. Heine. Primul H putând însemna
Heinrich, dar la fel de bine şi Haim. A trăit, aproape toată viaţa, la Paris,
dar a scris numai în limba germană. La bătrâneţe, imobilizat la pat de un
sifilis care i-a afectat coloana vertebrală, a revenit şi el la gânduri mai
bune faţă de iudaism, regretând că a spus despre Schumann că muzica lui imită,
mă scuzaţi, sunetul pişatului mielului biblic.
- Spune-mi mai bine, interveni
Mircea, plictisit de discuţiile savante, ce-i făceai azi lui Ioan Voman, pe
terenul de tenis, dacă nu interveneam eu?
- S-a certat cu Voman? deveni
curios domnul Solomon.
- Cred că Valeriu îi dădea câteva
scatoalce, dacă nu interveneam eu.
- Voman a fost mârlan, l-am auzit
şi eu cum i s-a adresat lui Valeriu, recunoscu Tina. M-aş fi bucurat, dacă
Valeriu îi trăgea una peste trompă. Dacă îi trebuie rachete de tenis străine,
să-şi cumpere.
Dana, îmbrăcată cu o fustiţă
scurtă, se foia pe scaun, încercând să-l atingă pe Valeriu cu picioarele,
profitând de faţa de masă care-i masca toate mişcările.Valeriu îi puse mâna pe
genunchi şi începu să o mângâie uşor pe coapse, fără să întoarcă privirea spre
ea. Fata nu-i respinse gestul, din contră, îşi desfăcu picioarele şi se aşeză
mai comod pe scaun. I se părea o aventură extraordinară să se lase excitatată
în public, chiar în prezenţa şi sub privirile mamei sale şi ale celorlalţi
comeseni. Încurajat, Valeriu îşi strecură mâna încetişor sub chiloţeii
minusculi, atingâindu-i discret părţile intime. Cuprinsă de nişte senzaţii
voluptoase, mult mai puternice decât atunci când se mângâia singură, Dana îşi
strecură, la rândul ei, mâna sub fustiţă şi-i apăsă violent palma lui Valeriu
peste claia de păr zbârlit. Apoi, simţi cum o apucă un tremurat, abia perceptibil, la început,
transformat, în final, în convulsii spasmodice ale abdomenului.
Sleită de puteri, Dana rămase nemişcată la locul ei. Numai faţa îi trăda liniştea deplină care îi pusese stăpânire pe
toată fiinţa. Cu toate că gândul la o relaţie sexuală îi inflamase imaginaţia,
trăia pentru prima dată în viaţa ei o
astfel de experienţă extraordinară, un orgasm provocat de mângâierea unui
bărbat.
- Vă mulţumesc pentru cină, se
ridică Valeriu de la masă, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să ajung la Murgeni.
Ieşi, condus de Mircea, sub privirea transfigurată de plăcere a Danei.
- Valeriu, vreau să te rog ceva,
îi spuse Mircea când se apropie de
maşină. Mâine este duminică. Noi am vrea să facem o excursie la Borşa... n-ai vrea să ne însoţeşti?
- Cine noi şi de ce să vă însoţesc?
Care-i substratul acestei invitaţii?
- Faci pe naivul cu mine? N-ai
văzut că Dana te-a sorbit, toată seara, din ochi? Este o fată foarte
frumoasă... poate ar fi bine să-i acorzi mai multă atenţie, mai ales cât stă la
Baia Mare.
- Dana este un copil, nu vreau să
am complicaţii cu familii din astea...
de şefi din înalta societate... am avut nişte experienţe neplăcute.
- Nu te obligă în nici un fel
faptul că mergem mâine eu, Tina , tu şi
Dana, până la Borşa. Mâncăm o mămăligă cu brânză de oaie , un caş şi o
urdă şi ne întoarcem în Baia Mare.
- Pentru mămăligă cu brânză nu
trebuie să mergem până la Borşa, o găsim şi aici, în Baia Mare. Pe de altă parte, mă feresc, aşa cum ţi-am
spus, de complicaţii inutile. Sunt atâtea femei pe lumea asta, nu merită să-mi
fac de lucru cu o puştoaică. O relaţie, de acest tip, poate deveni periculoasă,
dacă superi odrasla unui mahăr. Bănuiesc, după spusele mamei Danei, că soţul ei
are funcţie mare pe la Bucureşti.
- N-are nici o importanţă asta.
Pur şi simplu fetei îi place de tine şi ar vrea să fiţi mai apropiaţi, să-şi
petreacă mai mult timp cu tine. Cel puţin aşa mi-a spus Tina. Mai gândeşte-te!
Îţi propun să vii mâine cu noi, dacă-ţi place, te mai întâlneşti cu Dana, dacă
nu...rămâne doar o amintire. Familia
Solomon era dispusă să-i satisfacă Danei orice capricii şi dacă ar fi
reuşit să o cupleze cu Valeriu, relaţia
cu Mihălceştii ar fi fost şi mai profundă. După ce se codi, mai mult de formă,
Valeriu acceptă să plece în excursia planificată în Maramureşul istoric
Plimbarea la Borşa, cu maşina lui
Valeriu Moraru, a fost o adevărată reuşită. Acesta spuse bancuri, cântă şi mai
ales se ocupă cu mare atenţie de Dana,
care se simţea în al nouălea cer. La întoarcere, fata mai rămase câteva clipe
în maşină, după ce Mircea şi nevsata lui coborâră.
- Valeriu, vreau să-ţi mulţumesc
pentru ziua asta minunată. Dana se apropie de el cu gura întredeschisă,
aşteptând să fie sărutată.
- Plăcerea a fost de partea mea,
replică Valeriu, luându-i faţa în palme, pupându-o părinteşte pe frunte.
- Ne vedem mâine? Tina şi Mircea
au nişte casete video grozave. Dacă vrei, dimineaţă te aştept în apartamentul
lor. Nu ne deranjează nimeni. Mâncăm ceva, ne uităm la o casetă, apoi ieşim în
oraş.
- Te-ai gândit bine?
- Foarte bine! De această dată se
apropie hotărâtă de el şi-l sărută, apăsat, pe buze. Ah, ce buze cărnoase şi
apetisante ai! Pe mâine.
Dana aştepta, a doua zi,
nerăbdătoare sosirea lui Valeriu. Făcu un duş fierbinte, lăsând jetul de apă
să-i biciuiască toate părţile corpului. Închise ochii şi încercă să-şi
reamintească atingerile care-i provocaseră extazul cu două seri înainte. Simţea
parcă aievea degetele delicate ale băiatului cum îi explorau cele mai intime
părţi ale corpului şi o stare de surexcitare îi puse stăpânire pe tot trupul. Sunetul
soneriei o trezi la realitate, era Valeriu. Deschise uşa, într-o stare de
semiconştienţă şi se precipită în braţele lui. Îl conduse în dormitor,
continuând să-l sărute cu pasiune şi se lăsă încet pe spate, cu ochii închişi.
Îi era frică să-l privească, pentru ca vraja acelei clipe să nu se risipească.
Expert, de acum, în relaţiile cu femeile, Valeriu îi scoase hainele încet, una câte una, pînă ce fata
rămase numai în bichinei. Se întinse în patul imens, lângă ea şi continuă să o
mângâie uşor, în timp ce fata gemea de plăcere. În cele din urmă, se dezbrăcă
şi el, fără să se grăbească. Puternic excitată, Dana îşi smulse chiloţeii, cu
gesturi precipitate şi aştepta cu
înfrigurare să se întâmple ceva. Se
trezi din această nebunie numai când o durere cumplită, ca o străpungere cu
fier înroşit în foc, îi despică măruntaiele. Dana se opri fulgerată, paralizată şi incapabilă
să mai facă vreo mişcare. Apoi, încet, încet, durerea începu să cedeze, lăsând
loc unor senzaţii necunoscute până atunci...
- Nu mi-am imaginat că n-ai avut,
încă, relaţii cu un bărbat, după felul în care m-ai primit, rupse Valeriu
tăcerea. Va trebui să spălăm cearceaful, este plin de sânge.
- Taci! Nu vorbi acum! Îi şopti
Dana la ureche, gudurându-se în braţele lui. A fost mai frumos, decât mi-am
imaginat, dar mult mai dureros... Acuma mi-a trecut, este aşa de bine...!
În zilele care au urmat, Valeriu
şi Dana se comportau ca doi îndrăgostiţi fără inhibiţii, sărutându-se pe unde
apucau şi făcând dragoste ca doi iepuraşi în călduri, fără să se simtă
deranjaţi de cei din jur. Ochiul Securităţii era, însă, vigilent. A fost
suficient să ajungă la urechea lui Paszka zvonul că fiica unuia dintre
conducătorii partidului comunist se dă în bărci cu fiul unui duşman al
poporului, că raportul plecă imediat pe firul scurt spre Bucureşti.
Consecinţele au fost dramatice: vacanţa Mihălceştilor s-a terminat brusc,
fetele şi mama lor luând, imediat, drumul capitalei.
Vasile Moiș
*) În spatele ușilor deschise, volumul
2: „Fatalitate și credință”
